Nr. 10 (491) octombrie 2006

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

XIV. A fi scriitor evreu

„Cum tematica, cu totul ne-terapeutică, era insolubila „problemă evreiască”, amără­ciu­nea, cînd nu şi furia, se îndreptau şi spre oficialii comunităţii evreieşti, aflaţi, din nou, în du­plicitarul şi riscantul rol dintotdeauna: intermediari, negociatori cu Puterea. (Nu foarte di­ferit rol, de data asta, de al demnitarilor Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlalte „culte”, în­găduite în măsura în care puteau fi manipulate şi supravegheate de Putere).

Tradiţionalul joc „give-take” îşi avea, în acest caz, obişnuitele componente detestabile şi un rezultat neobişnuit: emigrarea evreilor din România. Benefică soluţie, s-ar zice, atît pentru minoritarii mereu deranjaţi, cît şi pentru orînduirea zis socialistă. Nu mă vedeam deloc, la ora aceea, parte a niciuneia dintre avantajatele părţi ale tîrgului.

În ciuda politicii naţionaliste tot mai evidente a regimului Ceauşescu, cu ciclice jeturi an­tisemite, comunitatea evreiască părea şi chiar era, iată, „privilegiată”... Un privilegiu obţinut prin complicate strategii de supunere şi publică legitimare a sloganurilor „socialiste ” — cu atît mai ridicolă, cu cît venea din partea unor tribuni în haine religioase şi cu privirea aţintită spre Sion. Despre astfel de situaţii bizare, cînd minoritatea evreiască se trezea „privilegiată”, în condiţii social-politice extreme sau era considerată astfel de către populaţia majoritară, au apărut, se pare, în ultimii ani, studii interesante care înglobează şi paradoxalul caz al naţional-comunismului ceauşist (datorate tot lui Leon Volovici).

Nu se poate ignora diferenţa între cel care optează voluntar pentru extremism (de dreapta sau stînga, naţionalist sau comunist) şi cel care o face silit de  o tiranie atotputernică. Nu întîmplător autorităţile americane procedau, în acordarea vizei de intrare în USA şi în cla­sificarea culpabilităţilor, diferit cu cele două tipuri de nazişti: mult mai severi cu cei care optaseră  „liber”, pentru Hitler, în Germania parlamentară şi cu multe partide, decît cu cei ca­re o făcuseră, ulterior, în Germania partidului unic. Fără a scuza deloc compromisurile, u­nel­e abjecte şi criminale, faţă de totalitarism, nu putem uita că vocaţia eroismului, cu atît mai mult a martirajului, rămîne o admirabilă excepţie — doar excepţie, totuşi — în comportamen­tul uman.

(Din Nota preliminară a autorului, apărută

în revista Familia)

Leon Volovici: Mi s-a părut, din frînturi de discuţii anterioare, că eşti pe cale de a des­coperi, pe cont propriu şi pentru uz propriu, nişte izvoare în tradiţia evreiască, izvoare care pă­reau secătuite. E vorba într-adevăr de valori pe care un intelectual evreu le mai poate prelua? Sînt ele încă „productive” în planul artei? Crezi că iudaismul mai poate în vreun fel ghida viaţa interioară a unui intelectual, să-i dea un echilibru, un sens cu care să înfrunte haosul?

Norman Manea — Acum un an, dacă îmi amintesc bine — am ascultat, transmis la B.B.C., un interviu dat de Isac Bashevis Singer ziarului Le Monde, mi se pare. Se ştie că scrii­torul provine dintr-o familie rabinică şi că în Polonia, în copilărie mai ales, a trăit aproape i­zolat de realitatea vieţii sociale, într-o perfect etanşă enclavă a comunităţii evreieşti  tradiţiona­lis­te. Întrebat dacă se juca vreodată cu copiii polonezi, scriitorul răspunde: deloc, îmi ajungeau răutăţile pe care mi le făceau copiii evrei.

Povesteşte, apoi, cum — avansînd în ani şi în înţelegerea celor din jur — şi-a exprimat, to­tuşi, cîndva, faţă de tatăl său, dorinţa de a învăţa poloneza. Trăim aici, trebuie să cunoaştem limba, şi-ar fi motivat băiatul cererea. „De asta îţi arde ţie? Cum, cînd Mesia trebuie să apară din moment în moment, ţie îţi arde să înveţi poloneza? ” a răspuns rabinul. Pline de autenti­citate, înţelepciune şi umor sînt aceste amintiri... Tulburătoare, de asemeni, evocările freneti­ce­lor pulsaţii erotice, frumuseţea vieţii cotidiene, simplă, misterioasă.

Pentru Bashevis Singer tradiţia, valorile iudaice au fost, evident, productive în planul artei. Întruntîndu-le, cercetîndu-le miezul şi mistificarea, necruţător şi tandru, rebel şi fidel, deopotrivă. Lumea contemporană (inclusiv cea evreiască şi, mai ales, Israelul) îi apare, com­pa­rativ, meschină, caricaturizată, turmentată. Un mod de existenţă care nu poate sta, spiritualiceşte, alături de trecutul acela, înalt.

Nu sînt în această situaţie. Viaţa mea a fost, în întregime, alta. N-au fost condiţii (şi, poate, nici prea mari înclinaţii n-au fost) pentru a trăi tradiţia. Nici măcar pentru a o cu­noaşte cu adevărat.

Tot anul trecut, am citit — amuzat — în România Literară, următoarea informaţie despre scriitorul Boris Miller: «Bardul ei îndrăgostit, artistul ei inspirat, pictorul ei înţelept»... astfel îl caracterizează critica literară pe cunoscutul scriitor sovietic Boris Miller, care trăieşte în Republica autonomă evreiască şi scrie în limba sa natală. Boris Miller a împlinit de curînd 70 de ani, evenimentul constituind un prilej pentru agenţia Novosti de a-i lua un interviu. E­vocînd începuturile carierei sale (prima sa carte, Schimburile de mîine, a apărut cu peste ju­mătate de veac în urmă, în Ucraina), scriitorul sublinia că de la primul său volum pînă la cel mai recent, care-l va publica la editura „Sovietski Pisatel”, întreaga sa operă este consacrată vieţii şi trăirilor diferitelor generaţii ale poporului său, destinul acestuia în marea familie a po­poarelor sovietice. Majoritatea cărţilor sale fiind traduse în limba rusă, Miller se bucură de largă notorietate şi preţuire pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice, fapt confirmat, după cum sublinia scriitorul însuşi, de numeroasele scrisori pe care le primeşte de la cititori de pe di­ferite meleaguri” (România Literară, 9 sept.1982).

Aşa o fi? Dubito... Şi dacă o fi şi ceva adevărat în toate acestea, cît de deviate şi piperni­cite sînt bietele reminiscenţe trucate pe care le evocă şi le manipulează „realitatea” căreia noi, captivii, am învăţat să-i citim prea bine codurile...

Nu sînt din păcate un scriitor de tipul Bashevis Singer şi, slavă Domnului, nici unul ca Boris Miller. Deşi nu cunosc opera acestuia din urmă, mi-e greu să-mi închipui cam în ce fel ar reflecta, cu adevărat, cărţile sale diferitele generaţii evreieşti sub comunism şi destinul lor nu prea idilic în „marea familie a popoarelor sovietice”. Aş fi fost, probabil, un scriitor de tip, să zicem, Schulz-Bassani-Bellow. Ba, poate, de tipul Canetii, să zicem, sau Salinger sau Mandelstam. Nu ştiu. Avatarurile unei existenţe deviate de timpuriu au marcat într-un a­nume fel formarea şi deformarea mea.

Dacă mă raportez la spaţiul literaturii noastre, sînt un scriitor înrudit cu Blecher şi nu cu Peltz.  Nu sînt, adică, un scriitor al „lumii evreieşti”. Sînt implicit, mai curînd, nu explicit, al unei spiritualităţi care este şi  iudaică. Tendinţa de a-mi înţelege, tardiv, rădăcinile s-a accele­rat abia în ultimii ani, somat de o realitate care mă silea să iau act de condiţia mea de „străin”, să gîndesc în ce măsură această condiţie exista oricum, chiar dacă n-ar fi fost atît de violent scoasă la lumină de resuscitarea diversiunii naţionaliste.

Paradoxal, şansa de a fi „acceptat”, adică tolerat ca scriitor, ar putea creşte, acum şi aici, în România naţionalist-socialistă, pentru cine se afişează ca scriitor evreu şi, cu atît mai bine, al lumii evreieşti? Dacă nu-ţi bagi nasul decît acolo unde fierbe mica ta oală „specifică”, pi­torească, poţi eventual, figura la capitolul curiozităţi necesare în statisticile de export. Mai uşor acceptat nu doar de oficialitatea culturală românească, ci şi de „comunitatea” mozaică!.. Diferenţa dintre a fi scriitor evreu de limba română sau scriitor român de naţionalitate e­vreiască? A fi scriitor evreu (fie şi de limba română) te înglobează într-o comunitate interna­ţio­nală.

O constelaţie variată, de scriitori de limba germană, franceză, rusă, spaniolă, poloneză etc.

Dorinţa mea, cînd am început a scrie, a fost de a fi scriitor român. În felul în care au fost atîţia, fie ei greci (Caragiale, Philippide), armeni (Ibrăileanu evrei (Sebastian, Blecher) sau de numeroase alte origini, de la georgianul Antim Ivireanu pînă la... „rusul” Nichita Stănescu.

N-am mai avut cînd şi cum să cunosc cu adevărat o reală „viaţă evreiască”, ci doar o fa­milie evreiască trăind într-o societate care îşi spunea, o vreme, ateistă şi internaţionalistă..

În climatul deceniilor postbelice o astfel de „viaţă evreiască” tradiţională în România n-a mai fost posibilă decît subteran. Spectacolul actual al vieţii comunitare pare parte din mas­carada generală a sistemului, deşi nu seamănă întrutotul cu ea. Enoriaşii (adică, bătrînii pensionari care au mai rămas prin tîrguri şi oraşe) primesc ajutoare în bani şi alimente în contul dolarilor primiţi de la Joint, dar trebuie să meargă la sinagogă şi să participe la „festive ” întîmpinări ale unor oficialităţi religioase sau mai puţin religioase de peste hotare, ca şi a Preşedintelui „Federaţiei” comunităţilor evreieşti. Această Federaţie este numită, în pa­ran­teză, şi „mozaică”, pentru a marca, poate, faptul că funcţia de conducere este cumulată de aceeaşi persoană care este şi Şef Rabinul prea puţinilor rabini şi credincioşi care mai există în ţară. Un conducător aprig şi iscusit, bun cunoscător al tensionatei istorii a evreilor români şi a complicatelor relaţii cu Statul român.

Printre oamenii în vîrstă, bolnavi şi nevoiaşi sau printre adolescenţii la coruri şi cursuri de Talmud-Tora ce se pregătesc pentru viitoarea emigrare, sînt, probabil, şi unii care îşi reamintesc de vremurile părinţilor şi bunicilor. Unii chiar „contactează” tangenţial religia, tra­diţia poate. Într-o atmosferă de suspiciune şi supraveghere, de frică şi compromis specifică întregii societăţi.

Şi în captivitate se poate, bineînţeles, urmări felul în care oamenii îşi trăiesc credin­ţele, să priveşti comportarea cereligionarilor la Auschwitz, să zicem, şi în Transnistria... sau într-o societate care doar etatizează abuziv şansele şi aspiraţiile.

Ar fi prea multe de spus despre comportarea „supuşilor”. Despre asemănările dar şi deosebirile cu o situaţie de totală captivitate concentraţionară. Aceste deosebiri ne-ar da posi­bi­litatea să scrutăm şi modul cum se degradează credinţa (inclusiv cea iudaică), în asemenea condiţii. Ar fi un studiu de psihologie colectivă, în situaţii limită.

Interesant rămîne rolul pe care îl joacă, în ambele aceste situaţii, verigile „intermedia­re”. Aşa-zisele „punţi” între putere şi mase, numite, în limbaj socialist, „curele de transmisie”. Victimele furnizează, în aceste cazuri, complicii. Conducerea comunităţii evreieşti, sub An­tonescu, era admisă ca organ de legătură pentru tranzacţii, tratative, compromisuri, intervenţii, directive etc. Ca şi „aleşii” evrei din lagărele de exterminare. Au fost destui şi în Transnistria. Nu puţini dintre ei au avut viaţa relativ privilegiată a sclavilor complici cu stă­pînii, dar şi riscurile inerente.

Există un exerciţiu „public” al tradiţiei, care propune un anume fel de regie în contemplarea iudaismului şi a izvoarelor tradiţiei. Are legătură cu chestiunea pe care o discutăm. Ne-am putea întreba în ce măsură iudaismul afişat într-un anume fel (teoretizări convenabile, scoase din chiar învăţătura tradiţională, în numele cărora susţin a vorbi aceşti „delegaţi” ai noştri...) reprezintă cu adevărat „izvoarele” spirituale iudaice.

Fireşte, activitatea acestor bizare organe ale minorităţilor şi ale Puterii (şi în varianta lor evreiască au rolul de verigă intermediară) trebuie judecată din perspectiva situaţiei limită. Cei în cauză au dreptul, deci, la cuvenitele circumstanţe atenuante. Nu cred că trebuie confundat, însă, pragmatismul din perioade istorice dificile, pigmentat cu bine alese citate din în­văţătura biblică, cu adevăratul spirit al învăţăturii biblice, care ar fi să fie dătătoare de „echilibru şi sens”.

Să citim, de pildă, două texte recente.

În numărul din 15 mai 1983, „Revista Cultului Mozaic” reproduce din ziarul is­ra­e­lian Maariv — 2 mai 1983, sub semnătura dr. Mozes Rosen articolul „Război rece” în viaţa e­vreiască? Textul este publicat în versiunea ebraică, idiş şi engleză a revistei din Bucureşti. Ar­ticolul se referă la comemorarea, la Varşovia, a răscoalei din urmă cu 40 de ani din ghetoul e­vreiesc şi la „controversata” participare a delegaţiilor evreieşti la festivităţile oficiale de co­me­mo­rare.

Dau largi citate pentru a se înţelege exact poziţia semnatarului.

„Guvernul polonez a dat un deosebit fast pregătirilor pentru comemorare. A renovat pe a sa cheltuială sinagoga Nozik. Se susţine că aceasta ar fi costat un milion de dolari. Nu i-am numărat, însă sinagoga arată splendid şi, între ruinele unei comunităţi care au numărat altădată o jumătate de milion de evrei, se află azi iarăşi un splendid lăcaş de rugăciune. Unul singur, dar parcă strigă peste veacuri „eternitatea lui Israel”. Au fost invitate din toată lumea or­ganizaţii şi comunităţi evreieşti. A fost organizat un restaurant Kasher, elegant şi sub strictă supraveghere rabinică ortodoxă; mass-media (muzee, expoziţii, presă, televiziune etc.) s-au re­ferit pe larg la ororile comise de fascism împotriva evreilor. Da. A evreilor. Nu s-a vorbit de „persoane” de „cetăţeni polonezi” sau alte asemenea încercări de camuflare, ci s-a spus lu­crurilor pe nume. S-a dat comemorărilor un caracter statal la cel mai înalt nivel. Deodată, ne-am pomenit în presa evreiască cu apeluri de a nu se merge la Varşovia, căci totul n-ar fi decît un joc politic prin care guvernul polonez caută să căştige simpatii. Ei şi? — mi-am zis. Chiar dacă e aşa, de ce să nu mergem? Important e că totul merge aşa cum am fi dorit noi. N-au decît să aibă şi ei, organizatorii, profitul lor politic.”

Trecînd peste stilul oral, lejer al expunerii (gluma cu milionul de dolari pe care „nu i-a numărat” autorul), ar fi de reţinut concepţia „avantajului reciproc”... Împrejurarea trebuie pri­vită, înţelegem cum am înţeles demult, din perspectiva (fireşte, importantă) a tranzacţiilor po­litice curente.

„Iată însă că apare un alt apel: „Nu mergeţi la Varşovia — se spune — căci acolo e un gu­vern militar care luptă contra mişcării „Solidaritatea”. Luptătorii din ghetoul Varşoviei au murit pentru cucerirea libertăţii popoarelor. Nu sprijiniţi pe acei care sugrumă libertatea po­porului polonez.”

Reproşul acesta — de natură morală, stabileşte o legătură între cei ce „au dat un deosebit fast pregătirilor”, între „caracterul statal la cel mai înalt nivel” al comemorărilor şi cei care „sugrumă libertatea poporului polonez”. Este corectă această legătură? Este exactă ca­rac­terizarea ce se face actualului regim militar (de „lege marţială”) din Polonia?

Apelul moral nu mergeţi la Varşovia admite, tacit, caracterizarea, de vreme ce alătură re­gimul din Polonia celui din Argentina sau celui din alte ţări (unde „dispar” şi sute de evrei, ne informează, în trecere, textul). Aspectul moral pare, însă, să-l intereseze doar vag, dacă nu cumva să-l agaseze pe rabinul român, devenit un om politic. Există, şi de data asta, s-ar zice, o raţiune practică decisivă... Întrebîndu-se pe bună dreptate, de ce nu se referă boicotul dacă este moral şi nu politic şi la aceste ţări, reprezentantul oficial al evreimii române, continuă astfel:

„De cînd cîntăreşte mai greu în balanţă solidaritatea cu cei de la „Solidaritatea” sau de la Biserica catolică din Polonia decît respectarea memoriei martirilor şi eroilor noştri?”.

Da... aceasta ar fi o întrebare greu de ignorat. „Sînt atît de convinşi semnatarii acestui apel de reciprocitatea sentimentelor „Solidarităţii” şi preoţilor catolici, că ei ne iubesc pe noi, evreii, atît de mult încît ar fi în stare să ne apere de alte pogromuri?” Ar trebui să presu­pu­nem că îi iubesc şi îi apără pe evrei actualele autorităţi poloneze, datorită cărora au emigrat din Polonia, aproape izgoniţi, şi ultimele grupuri de evrei... „Dragostea faţă de evrei” ră­mîne un criteriu riscant, s-ar zice. Argumentaţia se limpezeşte, însă, şi se finalizează „Ştiam, mai ales după Auschwitz, că ne-am învăţat minte să avem un singur criteriu în cîntărirea lu­crurilor: „Ce e bine pentru evrei” şi nu ne mai avîntăm atît de naivi în lupta pentru „libertatea” altora, atunci cînd trecutul  lor şi sentimentele lor actuale faţă de noi nu sînt atît de si­gure”(s.n).

Sigure ar fi, oare, sentimentele guvernului polonez? „Poate fi oare acuzat guvernul Ja­ruzelski de un singur act antievreiesc?” se întreabă dr. Rosen. Nu dă, el, oare, rămăşiţelor e­vreieşti (s.n) toate posibilităţile de a trăi o viaţă evreiască (s.n.) religioasă şi culturală? Nu ac­ti­vează oare Jointul în Polonia, ajutînd pe toţi evreii de acolo cu hrană, cu bani, cu mijloace de existenţă? Atunci, de ce să-l boicotăm? Într-adevăr, de ce, oare... Mai ales că: „A avut loc o extrem de impresionantă inaugurare a sinagogii”. Mai mult decît atît: „O declaraţie catego­rică ne-a fost dată de către primul ministru Jaruzelski împotriva antisemitismului”. Da, o astfel de declaraţie putea fi translată în demagogia oricărei alte ţări din lagărul socialist al Estului.

Am părea naivi întrebîndu-ne dacă nu cumva antisemitismul popular, nu oficial, po­lonez şi nu doar polonez, n-ar fi cumva stimulat de complicitatea evreiască cu un guvern mili­tar de o largă impopularitate. Ar fi asta „bine pentru evrei”? Margînd cu „naivitatea” pînă la exasperarea raţiunilor politice ne-am putea chiar întreba, culmea! dacă „binele”  nostru, di­vorţat de un general criteriu al binelui, mai rămîne, oare, ierte-se cuvîntul, un criteriu etic... deci, un bine.

Întrebări deplasate. În încheiere, o zdrobitoare fundamentare logică a opţiunii po­li­tice. „Să nu uităm nici o clipă că acolo, în Răsărit, trăiesc miliane de evrei pe carte îi vrem să ră­mînă evrei, a căror mare parte vrem să facă Alia. Fiece pas făcut în direcţia unui „război re­ce” ne depărtează de aceste sfinte ţeluri (...) Poporul evreu e prea deştept (s.n) ca să comită o asemenea greşeală”.

Un raţionament de bun simţ, să recunoaştem. N-am avea dreptul să nu fim sensibili la „deşteptăciunea” noastră, nici la rolul „deştept” al intermediarului. Relaţia cu autorităţile so­cialiste poartă amprenta, binecunoscută, a celor prinşi în ambiguitatea dublei acreditări. Ar fi putut, oare, Eminenţa sa dr. Mozes Rosen, şef Rabinul şi Preşedintele Federaţiei Comu­ni­tăţilor Evreieşti (mozaice) din Republica Socialistă România să nu meargă la Varşovia?

Nu ar fi contravenit funcţiei de deputat în Parlamentul Socialist al României, funcţie care dublează (triplează, de fapt) înalta sa împuternicire oficială? Dacă, prin absurd, ar fi îndrăznit o astfel de sfidare ar fi fost, oare, aceasta... bine pentru evrei? Pentru „rămăşiţele”, adică, rămase în România, care vor să rămînă evrei sau să facă Alia...şi chiar pentru viaţa iu­daică de pe planetă, la care îşi aduce o cunoscută şi recunoscută contribuţie?

Cît priveşte cuvîntul „deştept”, în finalul acestui lung raţionament al eficienţei şi com­pro­misurilor...Disjuncţia propusă cîndva de Camil Petrescu între „inteligenţă” şi „deşteptăciunea” profitabilă operează, în cazul nostru, cu atît mai dureros. Refuz să caut acest cuvînt în „înţelepciunea” tradiţională, în spiritualitatea iudaică, chiar cînd vine printr-un mesager al învăţăturii biblice. Îl regăsesc, cu tristeţe, în imaginea evreului propusă de viziunea antisemită. Aş prefera ca sens al termenului „deştept”, în limba română, cel de treaz.