Nr. 10 (491) octombrie 2006

Agenţia Naţională pentru Integritatea

scriitorilor

Care ar fi atitudinea potrivită pentru recuperarea literaturii române din perioada co­mu­nistă? Răspunsul pare simplu: să procedăm cu spirit critic, obiectivitate şi discernământ al valorilor estetice. Dar, când să pornim la lucru, ne izbim întotdeauna de un bruiaj public­i­s­ti­c, justiţiar şi necruţător. Încă din ianuarie 1990 părea să se fi format în presă o Agenţie Na­ţi­onală pentru Integritate, care ştia mai bine, fără să ia în seamă cărţile, cine merită şi cine nu merită să mai fie luat în seamă. Criticii literari profesionişti s-au simţit timoraţi de publicişti, care au dobândit brusc o influenţă decisivă asupra opiniei publice. La fel e şi astăzi. Ver­dic­tele presei politice şi ale vorbitorilor la televizor trec repede ca infailibile şi indiscutabile.

Primul criteriu de selecţie a scriitorilor „morali” şi acceptabili, care funcţionase imediat după decembrie 1989, era unul pur politic: contează numai scriitorul care, dacă nu a fost revoluţionar în decembrie 1989, cel puţin şi-a manifestat opoziţia faţă de regimul comunist într-o formă sau alta de disidenţă. Creditul cel mai mare îl aveau, pe bună dreptate, Mir­cea Dinescu şi Ana Blandiana, invitaţi să facă parte din Consiliul Naţional (sau cum s-o fi numit) al Frontului Salvării Naţionale. De acelaşi credit se bucurau şi scriitorii din exil, care au participat la bătălia ideologică cu regimul: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca deveniseră ve­ritabile mituri. Mă grăbesc să adaug că şi această admiraţie era perfect justificată. Paul Go­ma, nevenind în ţară, a ratat şansa unei „naturalizări” la timp şi a unei relaţii fireşti cu patria re­născută. Ar fi de redactat o listă lungă a scriitorilor din exil priviţi cu veneraţie, fără a mai fi şi citiţi. Promovarea conjuncturală a revoluţionarilor şi a disidenţilor a fost pur şi simplu u­luitoare. Poate că, de la 1848, niciodată prestigiul social al scriitorului român nu a fost mai mare. Dar cei promovaţi atât de sus în 1990 au dezamăgit prin abandon şi retragerea în orga­ni­zaţii civice de fundal. Se vedea că a fi fost revoluţionar sau disident nu era suficient, deşi era o condiţie de autoritate morală şi politică.

În acelaşi timp postrevoluţionar, scriitorii oportunişti, instrumentele cele mai vizibile ale regimului comunist, au fost supuşi unei discreditări violente, pe deplin meritate. Totuşi, cei mai îndrăzneţi, ca Adrian Păunescu, Eugen Barbu sau Corneliu Vadim Tudor, şi-au găsit cu­loarul parlamentar în noile partide. Era o formă de autoprotecţie şi de supravieţuire, dar şi o sfidare a sensului pe care îl luaseră lucrurile în privinţa implicării intelectualului şi mai a­les a scriitorului.

Intervine spectaculos un nou criteriu politic în selecţia scriitorilor care pot beneficia de creditul public: dacă au fost sau nu membri ai partidului comunist. Dezbaterea publicistică despre vinovăţia colectivă a tuturor celor care au consimţit la perpetuarea dictaturii comuniste era foarte severă şi plină de consecinţe. „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?” (întrebarea pe care o formulase Dumitru Mazilu pe un tab în Piaţa Revoluţiei) presupunea să-ţi măr­turiseşti apartenenţa la marea masă comunistă şi, implicit, să accepţi vinovăţia. S-au ridicat voci care au cerut diferenţieri şi renunţarea la vinovăţia colectivă, pentru că asta însemna cul­pabilizarea unei mase de cel puţin patru milioane de foşti membri ai partidului comunist. Dar puţini scriitori nu au fost membri PCR. Însuşi marele nostru disident Paul Goma a fost, înscriindu-se tocmai în 1968, ca urmare a curajului lui Ceauşescu de a se opune ocupării Ce­hos­lovaciei de către armatele Tratatului de la Varşovia, în frunte cu cea sovietică. A fi patriot însemna să fii alături de cel care apăra o Românie ameninţată. Cu astfel de raţionamente criteriul apartenenţei la partidul comunist începuse să se relaxeze.

Devenise mai important să participi, ca scriitor, la construcţia politică din interiorul unui partid de opoziţie. Aşa au procedat, implicându-se, Nicolae Manolescu şi Ştefan Augustin Doinaş. Mai pot fi date şi alte exemple, dar contează noul criteriu de valorizare publică a scriitorului român: activitatea într-un partid postrevoluţionar de opoziţie, contrapu­nân­du-se politicii cripto-comuniste. Puţini au rezistat pe această cale şi au descoperit că apo­li­tismul lui Eugen Simion era, totuşi, o soluţie onorabilă a dezamăgiţilor. Astăzi apolitismul nu e nici pe departe atât de odios cât era în 1990.

S-a descoperit, nu de multă vreme, un nou criteriu de selecţie a scriitorilor onorabili: co­laborarea cu Securitatea, fără îndoială mai gravă decât simpla apartenenţă la partidul co­munist. El este pus în practică prin verificări la CNSAS şi se soldează cu excomunicări categorice din eventuale funcţii. Este însă şi un instrument facil de discreditare. E de ajuns să lan­seze cineva o suspiciune pentru ca împricinatul să fie scos din „cărţi”. Cea mai urâtă şi ne­dreaptă acuză l-a vizat pe Vladimir Streinu, care, fost deţinut politic, a semnat, la eliberare, un  angajament (formal) cu securitatea, angajament pe care însă nu l-a respectat niciodată: s-a dovedit că nu a scris nici un rând de informator. Reabilitarea este însă mai ineficientă decât a­cuzele gratuite. Colaborarea cu Securitatea s-a transformat într-unul dintre cele mai dure criterii care ameninţă demnitatea scriitorului. Nu vreau să zic că nu e important sau că nu e grav, ci că este încă o pacoste care afectează profund demnitatea profesiunii de scriitor, cu atât mai mult cu cât se extinde asupra mai multor nume.

Mai nou, s-a inventat o nouă acuză la adresa scriitorilor români: au fost, cu toţii,  rentieri ai regimului comunist, adică nişte simpli profitori ai comunismului, chiar dacă nu au co­laborat în nici un fel, nici cu partidul comunist, nici cu securitatea; au luat pe degeaba nişte salarii. Acuza ar fi amuzantă, dacă nu ar fi imbecilă. (Acelaşi filosof mediatic era deran­jat, în gândirea lui debilă, că un critic literar ţine o cronică de sport la un cotidian.) Ar fi, de­sigur, interesant de cercetat sociologic cum a trăit scriitorul român în comunism, care au fost mij­loacele lui de subzistenţă, ce profesii a practicat. Dar dacă el a fost redactor (la o revistă, la un ziar, la radio sau la televiziune), dacă a fost profesor (la o şcoală generală sau la o universitate), dacă a fost lector la o editură, dacă a fost bibliotecar, dacă a fost traducător într-o în­treprindere sau într-un minister sau dacă a avut orice altă ocupaţie conformă diplomei sale de studii – nu înseamnă că a fost rentier. Dacă Mircea Horia Simionescu a fost o vreme secre­tarul de cabinet al lui Dumitru Popescu, iar apoi a fost directorul Operei Române – nu în­seamnă că a fost rentierul regimului comunist. Dacă Mircea Nedelciu a fost ghid la ONT nu înseamnă că a fost rentier. Şi exemplele pot continua.

Care ar fi concluzia acestor reflecţii? Că în această ceaţă, răspândită abundent de pu­bli­cişti invidioşi pe prestigiul scriitorului, are de pierdut nu numai scriitorul, făcut rând pe rând, oportunist, propagandist, securist, rentier, ci are de pierdut şi literatura. Ce-i de făcut? Ni­mic, în principiu. Acest proces al scriitorului va continua şi e normal să continue, în forme re­zonabile şi cu argumente, acolo unde e cazul să se facă dezvăluiri. Agenţia Naţională de In­te­gritate a scriitorilor poate să funcţioneze în continuare. Publiciştii, analiştii politici şi fi­lo­sofii de ocazie să-şi facă datoria. Dar, în toată această bătălie de orgolii şi principii morale, să nu uităm ceva ce e mai important decât scriitorul, cu biografia lui răvăşită de constrângeri şi con­juncturi: valorile literaturii române contemporane.