Nr. 10 (491) octombrie 2006

Virgil Nemoianu, Mircea Martin

1. Doinaş şi problema sintezei

La un pas (şi încă la unul foarte mic) de încheierea primei monografii Doinaş s-a oprit Virgil Nemoianu cu Surîsul abundenţei (Fundaţia Culturală Secolul XXI, 2004). Această a doua ediţie (prima a ieşit în 1994) vine cu un capitol compozit de reevaluări (un interviu cu Da­niel Cristea-Enache, o conferinţă la Academie, care comprimă, într-un fel, toată cartea, şi un post-scriptum de tranşant bun-simţ în apărarea memoriei poetului), dar nu extinde, propriu-zis, exegeza. De ce nu e vorba chiar de o monografie ne spune, măcar în parte, însuşi Virgil Nemoianu, în Epilog-ul provizoriu: pentru că piesa Brutus n-a fost discutată, pentru că n-a fost detaliată îndeajuns concepţia despre limbă şi limbaj a poetului şi pentru că n-a fost in­vestigată “dimensiunea religioasă” a poeziei – şi biografiei, precizează promiţător monograful – doinaşiene. Tot la eventualele lipsuri îşi trece Virgil Nemoianu şi faptul că “n-a insistat deloc asupra vieţii erotice” a poetului şi că n-a desfăcut, ci doar enunţat, “rivalitatea taci­tă” a acestuia cu Blaga, măcar că e conştient de “modul în care Blaga funcţionează ca un palimpsest la întreaga biografie creatoare a lui Doinaş” (pp. 281-282). Toate aceste lipsuri sînt, de­sigur, regretabile în sine, dar cu atît mai regretabile cu cît nu sînt umplute chiar de Virgil Ne­moianu. Despre psaltirea lui Doinaş s-a scris, fireşte, dar ar fi fost cu totul altceva dacă un expert de competenţa lui Nemoianu, cu o carieră dezvoltată chiar la Universitatea Catolică a Americii, ar fi poposit mai pe îndelete asupra ei. Şi asta cu atît mai mult cu cît Virgil Ne­moianu pare a şti cum s-a petrecut convertirea lui Doinaş, de la un mod religios “convenţional” la unul asumat, existenţial: prin contaminare, prin “forţa exemplului” lui Irinel Li­ciu (pp. 293-294). Nu-ncape vorbă că un capitol aparte despre erotică, mai cu seamă în ca­zul unui poet “de un debordant erotism, de o puternică sexualitate” (p. 290), ar fi adus un plus de culoare, de nu chiar de picanterie, monografiei, dar marea lipsă rămîne, totuşi, cea ca­re privează exegeza de un capitol fundamental: cel al religiozităţii doinaşiene. Celelalte carenţe mai treacă-meargă, nu sînt decisive, dar aceasta nu poate fi admisă cu uşurinţă: pentru că ea amputează creaţia doinaşiană, o lasă nu doar fără ultima ei etapă, ci şi fără şansa de a fi recitită prin perspectiva ei.

Fireşte, nu lipsurile, oricît ar fi ele de grave (şi-apoi şi recunoscute!), fac meritul monografiei lui Nemoianu; nu prin ce nu e e importantă această exegeză, ci prin ce e. S-ar mai pu­tea, desigur, strîmba din nas în privinţa structurii ca atare a lucrării; poate că începutul ei ar fi trebuit asigurat de capitolul IV (Geneza personalităţii culturale), iar capitolul stilistic (al doilea), un fel de paranteză amplă, ar fi putut fi reportat într-o addenda. Dar acestea sînt aran­jamente pe care cititorul le mai poate face şi singur, în caz că nu-şi poate stăpîni nicidecum pasiunea academică. Peste toate, cartea are istoria ei, lungă, iar actuala structură e o răs­frîn­gere onestă a peripeţiilor scrierii ei.

Demonstraţia mare a monografiei – chiar dacă Virgil Nemoianu nu şi-a propus asta, cel puţin nu în primul rînd – este că poezia lui Doinaş reprezintă o sinteză a modernităţii ro­mâ­neşti. E concluzia trasă deschis în final (“Asemenea lui Yeats în poezia engleză, Doinaş re­prezintă un veritabil rezumat al întregii dezvoltări poetice moderne”, p. 280), dar pregătită pas cu pas pe parcursul exegezei. Introducerea ne avertizează deja în perspectiva acestei concluzii, atunci cînd sîntem anunţaţi că Doinaş “întruchipează o autentică şi vitală continuitate istorică între 1938 sau 1947 şi 1989 sau 1991” (p. 13) şi că rolul lui a fost “acela de a fi re­cuperat în chip substanţial afirmaţiile şi modernităţile unei generaţii care /…/ este şi nu este canonizată” (p. 15). În sensul confirmării acestei vocaţii sintetice şi recapitulative merg o bu­nă parte din analize, mai ales cele care insistă asupra raporturilor dintre poezia lui Doinaş şi cea a marilor predecesori, de la Macedonski la Blaga sau Arghezi (şi fără îndoială că s-ar fi pu­tut veni şi mai încoace, la raporturile din sintagma propriu-zis postbelică; deşi aici Doinaş a fost un maestru, n-a fost insensibil la anumite mutaţii provocate de poeţii mai tineri decît el; iar uneori, prin anii ’80, chiar mult mai tineri). Argumentele se strîng coerent şi din alte per­spective decît cea a poeziei ca atare. În primul rînd vine în sprijin argumentul formaţiei, cea care l-a transformat pe Doinaş în “unul dintre poeţii cei mai bine armaţi filosofic ai lite­raturii române” (p. 225). Asta e, cu siguranţă, numaidecît adevărat, iar din această perspectivă Doinaş n-are nimic de-a face cu tipologia poetică postbelică, remarcabilă tocmai prin in­cul­tura filosofică; el ţine, strict, de tipologia formativă dintre războaie, cînd nu se considera că erudiţia, ori măcar buna pregătire, ar cauza la talent. Pe această linie, Doinaş e ultimul mare interbelic. O spune ceva mai încolo – şi încă răspicat – şi Nemoianu, dar din perspecti­va argumentelor poetice, al relaţiilor de viziune: “Doinaş este nu fiul, ci fratele poeţilor dintre cele două războaie, cel mai tînăr, ultimul” (p. 248). Un sol, aşadar, al interbelicilor, trimis să răzbată prin istoria postbelică şi să le confirme şi reafirme valorile. Nu, însă, ignorînd epoca sau contemplînd-o de sus, cu detaşare aulică; din contră, participînd la ea, manifestînd “un filon activist, prezent în toate etapele creaţiei sale, care ajunge însă în anii ’80 la matură înăsprire şi se relevă încrîncenat, franc” (p. 181). Împotriva condiţiei aulice a poeziei doinaşiene, ca şi în contra unor clişee exegetice care o leagă de neo-clasicism sau/şi de neo-ro­mantism, de statuar, de descriptivism vizionar şi de non-participativ, Virgil Nemoianu combate, de altminteri, mereu, chiar dacă pe scurt. Sînt însă clişee care au meritul de a fi a­de­vărate, ba chiar potrivite şi cuvenite poeziei doinaşiene (asta e cu unele clişee: sînt clişee tocmai pentru că spun adevărul). În locul unui Doinaş privind lumea din transcendenţă insensibilă, Virgil Nemoianu ne aduce un poet al pătimirii, al implicării şi sensibilităţii la real; un poet, aşadar, reactiv, nu doar contemplativ; un poet nu mai mult abstras decît de­votat suferinţei ce vine din istorie. Iar argumentele acestei permanente implicaţii nu sînt scoase doar din volumele apărute în secvenţa ‘80-’90, cînd biografismul lui Doinaş devine a­brupt şi programatic şi cînd el scrie o poezie a imediatului, cu angoase traduse în gramatici ale grotescului; ele sînt scoase din însuşi mecanismul vizionar şi perceptiv al poetului, din toată paradigma doinaşiană.

Pentru a putea face asta în pace şi linişte interpretativă, Virgil Nemoianu scoate, dacă nu din cauză, măcar din prim-plan, criteriul cronologic; pînă la un punct, bine face, întrucît cro­nologia la Doinaş e destul de învălmăşită - şi din cauza excesului de sertar (cel puţin din u­nele perioade), şi din cauza permanentelor reveniri şi rescrieri. Dar e, totuşi, la fel de evident că morfologia (criteriul la care recurge deliberat Virgil Nemoianu) îşi asumă, printre cauze chiar, cronologia şi că, într-o măsură măcar, clasele de poeme sînt clase cronologice. Mor­fologia e, în bună măsură, succesiune; nu doar dialectică a desfacerii unui sîmbure central, inaugural, prin mersul legic al viziunii, ci şi adiţionare, pe bază de peripeţii şi accidente transformative.

Exegeza lui Nemoianu e construită ca o dramă; ea porneşte de la prologul unei “prime sinteze”, atacată pe trei căi, şi continuă cu actele dedicate destructurării acestei sinteze (cam trei şi acestea); vine apoi momentul unei noi sinteze a realului, a “celuilalt concret”, is­toric. Aici exegeza lui Nemoianu se opreşte, deşi poezia lui Doinaş a mers mai departe, fie tre­cînd prin actele unei noi destructurări şi ajungînd la o a treia sinteză (psaltică, religioasă), fie sărind direct de pe una pe alta. Structura de dramă a exegezei (dincolo de cea a poeziei, de­finită drept “dramă a cunoaşterii”, p. 149) e, de altminteri, mărturisită: “Tipologiile pe care le-am creionat se organizează – zice Nemoianu însuşi – într-o configuraţie dramatică” (p.150). Da­că se organizează singure şi de la sine, e foarte bine; dacă se organizează prin premeditare, încă nu e rău.

Unitatea lumii e sinteza primordială a viziunii doinaşiene; dar o unitate care, fireşte, nu ignoră varietatea acesteia, ne previne de îndată exegetul (p. 25). Trei modalităţi conduc a­ceastă varietate la principiul unităţii: “privirea concentratoare a Eului” (p. 26), “cristalizarea prin Eveniment” (p. 30) şi “ceremonialul solemn”, ce revine de drept baladei (p. 35). Temele u­nificării nu sînt, însă, la Doinaş, teme de pură reflecţie, de exultanţă a ideii contemplative; ele sînt teme panicate existenţial: “toate – zice Nemoianu – stau sub semnul cutremurului şi al îngrijorării” (p. 45). Sinteza de cunoaştere/revelare e minată de angoasa “falsei înţelegeri” (p. 48) şi de “teama de gol”, de teama “că Eul priveşte numai în Eu” (p. 53). Aceste angoase gno­seologice vor sparge “sinteza”, mai întîi prin reducţia la domestic a cosmoticului şi stihia­lului (p. 62) şi apoi prin percepţia dramatică a unei lumi “pradă timpului”, a unei lumi, de fapt, “fără trecut şi fără viitor” (p. 70). Esenţa se disjunge conflictual de aparenţă şi poezia, sen­sibilă la entropii, intră în “paradisul diavolesc al subiectivităţii şi arbitrariului” (p. 76). Din această prăpastie entropică poezia lui Doinaş se ridică la o nouă sinteză, mai întîi printr-o poetică a medierilor (a “medierilor ample” între “certitudinea legii şi negarea realităţii” (p. 102), apoi printr-un “ciclu al fansei sinteze” (p. 125), construit din artele poetice, atît de re­curente în poezia lui Doinaş, şi, în fine, prin chiar realizarea sintezei de concret – istoric, bio­grafic, existenţial etc., cu un curs agravant al dramaticităţii viziunii. Aşa o fi; şi de o fi chiar aşa, însăşi logica demersului dramatico-exegetic a lui Virgil Nemoianu mai cerea o sinteză: cea a iluminării, a ieşirii din această sinteză neagră pe care el opreşte poezia lui Doinaş. Iar lo­gica morfologiei poetice, a poeziei, o cerea cu atît mai mult. Dacă nu de alta, măcar pentru că sinteza pretinde parcurgerea unui traseu complet; şi chiar dacă ea n-ar pretinde, Doinaş tot l-a străbătut. Căci funcţia lui “sintetică” nu trebuie argumentată doar ca sinteză poetică a modernităţii, ci şi ca sinteză a unui traseu existenţial şi vizionar.    

2.Ultimii critici

Tot o reeditare cu adăugiri (şi mici revizuiri) e şi Geometrie şi fineţe (Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004) a lui Mircea Martin. Titlul de acum îl schimbă pe cel din 1974 (Critică şi profunzime) şi nu fără bune temeiuri. Vechiul titlu ar fi privilegiat (mă­car în măsura în care orice titlu e un manifest, o opţiune) relaţia cu o anumită orientare şi ar fi sugerat un oarecare dezechilibru al empatiilor. Nu doar introducerea a două consistente capitole noi (consacrate lui Georges Poulet şi Jean Starobinski, foste prefeţe), dar şi ne­voia de a reaşeza empatia în echidistanţa cuvenită faţă de toţi (şi unde, de fapt, se şi situează Mir­cea Martin însuşi) şi mai ales o redefinire nuanţată a spiritului critic au impus aducerea u­nui titlu nou pe o carte veche (în parte, în partea cea mare, desigur). Dar chiar dacă ar fi fost o pură reeditare, ea tot în raftul evenimentelor editoriale şi-ar fi găsit locul; mai întîi pentru că Mircea Martin scrie doar cărţi-reper, cărţi care rămîn în (şi de) actualitate şi peste ani; mai apoi, în cazul special al acestei cărţi, pentru că ea e o sinteză despre critica modernă (franceză exclusiv, e drept, dar critica e de la sine franceză, chiar şi atunci cînd nu e) şi despre teoria criticii iar în această calitate participă direct la dezbaterile legate acum de soarta speciei. Dez­bateri destul de înfocate şi care promit să pună critica în primejdie atît prin absenţa ideilor, cît şi, drept consecinţă, prin anacronismul de fond, dar cu atît mai irascibil, al luărilor com­batante de poziţie. Mircea Martin oferă acestei dezbateri un breviar al ideilor critice mo­der­ne, o schiţă de fenomenologie a ideii critice, aşa cum merge aceasta de la Sainte-Beuve la Starobinski. Desigur că nu toţi cei prin care s-a ilustrat ideea critică sînt prezenţi în această schi­ţă (lipsesc Taine, Thibaudet, Bachelard, Barthes, poate şi alţii), dar se poate spune liniştit că şi cei ce lipsesc sînt prezenţi: Mircea Martin îi aduce în discuţie ori de cîte ori reconstituie geneza ideilor critice. Dacă Thibaudet, de pildă, nu s-a învrednicit de un capitol aparte, re­fe­ri­rile la el fac, totuşi, de un capitol. Nu stau mai rău nici ceilalţi, cu singura condiţie ca ideile lor despre literatură şi despre critica literară să rezoneze cu ale lui Mircea Martin. Acesta şi e, de fapt, filtrul (selectiv sau deformator, după cum vrea fiecare) prin care trece critica moder­nă în cartea lui Mircea Martin. Cu greu însă, în pofida absenţelor care pot fi reclamate, s-ar pu­tea scrie o contra-propunere la această sinteză (cum, de-o pildă, s-ar putea face o contra-ofertă mai mult decît rezonabilă cărţii lui Hugo Friedrich despre Structura liricii moderne, nu­mai schimbînd calificativul de lîngă transcendenţă). După cum nu uşor s-ar putea întoarce în optimism nota “apocaliptică” în care se încheie introducerea şi prin care Mircea Mar­tin ne spune că “aceştia sunt ultimii critici” (p. 12) - nu mari, nu mici, nu mijlocii, ci pur şi simplu critici. Nu ştiu ce anunţă aici implicit Mircea Martin, moartea criticii sau moartea criticilor ori ambele deodată; ori poate doar apusul mitului critic, intrarea în epoca post-criti­că. Dar orice ar fi avut de gînd să anunţe – şi s-a abţinut elegant în implicit – pare a fi avut dreptate. Destulă, în orice caz, pentru a nu mai trebui să detalieze.

Figura spiritului critic, aşa cum e ea definită în introducere (Geometrie şi fineţe, un el­ogiu al criticii franceze în loc de argument) şi cum e apoi demonstrată prin analizele şi interpretările concrete, e una dilematică, măcar în măsura în care e una conflictuală, de o dualitate ce poate lua cale dramatică; ea se constituie dintr-o relaţie tensionată, dintr-un “raport e­vident sau subiacent, dialogic şi uneori chiar polemic, între reflecţie şi spontaneitate, între distanţă şi intimitate, între luciditate  şi sensibilitate” (pp. 6-7). Nu-i vorba de două tipologii critice (deşi sub aceste semne ele au existat, ba chiar mai persistă), cît de două valenţe care-şi dis­pută întotdeauna şi în toate cazurile prioritatea, operînd într-un dans de accente. Tocmai por­nind de la acest balet interior al calităţilor, de la dubletul lor dialectic, poate Mircea Martin transla distincţia pascaliană asupra criticii, punînd mai întîi în opoziţie spiritul de geometrie cu spiritul de fineţe (“opoziţia între geometrie şi fineţe ar fi aceea între raţionament şi sen­timent, între o propensiune asociativă şi una diferenţiatoare, între o voinţă totalizantă şi abstractizantă şi atenţia faţă de unicitate, între o confruntare cu reductibilul şi o alta cu ireductibilul”, p. 8), dar pacificînd apoi cele două direcţii şi structuri de receptare sub semnul “hotărîtor” al adecvării (totuna cu “inteligenţa talentului critic”, p. 9); ba chiar compatibilizîndu-le de îndată: “Încercarea de identificare cu un autor şi de reconstruire a traiectului sau a proiectului său creator cere nu doar fineţe, dar şi ‘geometrie’; după cum situarea şi in­ter­pretarea unei teorii, a unei concepţii de viaţă, presupun, la rîndul lor, multă fineţe, nu nu­mai „geometrie” (idem). Nu un atelaj eterogen vor face, aşadar, cele două “spirite”, ci unul funcţional, mînat, însă, cu stricteţe, de adecvare. E drept că nici de echilibru între ele nu e vorba, ci, în cadrul fiecărei viziuni critice, de un raport eficace, în care subsidiriatatea unuia dintre elemente nu e mai puţin importantă decît hegemonia celuilalt. Devine astfel lucru fi­resc, pe parcursul dezbaterii (căci nu de descrierea unor sisteme e vorba, ci de un dialog cu ele şi între ele), ca Mircea Martin să caute (şi, desigur, să găsească) principiul de distanţare în chiar profesiunea de credinţă a identificării – şi viţăvercea. De vor fi existînd separat fineţea şi geometria, în orice caz nu e Mircea Martin partizanul rupturii definitive dintre ele. Ca şi în scrisul său, şi în interpretările sale el le caută, la alţii, şansa de cooperare. Acesta şi e, de fapt, nodul tare al conceptului său de critică: o adecvare făcută deopotrivă prin mijloace geometrice şi de fineţe, prin generalizare şi concretizare; o distanţare care îmbrăţişează, o i­dentificare care îndepărtează. E, fireşte, un dans delicat (care nici nu le prea iese altora), dar în care Mircea Martin e maestru.

Adecvarea, identificarea şi distanţarea sînt, de altminteri, temele pe care Mircea Martin le urmăreşte cu o afinitate problematică ce trece dincolo de programatic. Şi le urmăreşte cu o fineţe disociativă atît de acută încît le surprinde, de regulă, disimulîndu-se una în alta. Cînd Sainte-Beuve pretinde că-şi “potriveşte” sufletul cu al autorilor despre care scrie şi că-i “îm­brăţişează”, desprinzîndu-se “de sine”, Mircea Martin e departe de a credita prin asta în­ce­putul criticii de identificare (cum s-a făcut şi s-ar mai putea încă face). Din contră, exerciţii­le de empatie ale lui Sainte-Beuve îi rezultă, la o lectură suspicioasă, “nu ca o probă de ataşare, ci /…/ de detaşare” (p. 17). Şi cum Sainte-Beuve era critic şi prin forţa împrejurărilor trebuia să îmbrăţişeze tot felul de autori – şi şi mulţi – el a ajuns să vadă în acest lanţ neîntrerupt de “imitări” “în tonul şi în spiritul modelului” un fel de metamorfoză de sine. Atît i-a trebuit! Căci Mircea Martin îl şi prinde în flagrant delict de înşelăciune (şi de sine şi de noi): “identi­ficarea – îl sancţionează exegetul – e momentană, metamorfoza permanentă” (idem). Da, aşa e; ba chiar mai grav: aşa trebuie să fie, dacă e vorba de un critic literar. Acesta n-are cum fi o­mul unei singure cărţi (ca să-şi poată cînta extatic şi la nesfîrşit identificarea); trebuie, dacă tot nu se poate abţine, să facă din identificare un moment al unui lanţ de identificări. Nu i se poate cere decît fie să facă aşa, fie să facă altceva, dar nu critică literară. Oricum, nu poate fa­ce pe dos, să facă, adică, din metamorfoză ceva momentan şi din identificare ceva permanent.

Cînd e vorba de clasicii criticii, Mircea Martin nu ezită nici să le dea în vileag contra­dicţiile (asta se întîmplă şi cu cei mai apropiaţi de noi, într-un permanent şi franc dialog de idee) sau căderile în desuetudine, dar nici să le marcheze punctele profetice, deschiderile spre mo­dernitatea galopantă de după ei. Circumspecţiile sale sînt însă mai mari cînd e vorba de a­ceste momente de premoniţie. Tot la Sainte-Beuve, de pildă, Mircea Martin subliniază că “fiziologia pătrunde în critică” (p. 25), dar nu precizează că această pătrundere e, după Sainte-Beuve, o potrivire a criticii la literatura modernă, în care “persoana scriitorului, întregul lui or­ganism se angajează şi se afirmă pînă în operele sale; el (scriitorul modern, n.n.) nu le scrie numai cu gîndirea pură (cum credea Sainte-Beuve că făceau scriitorii clasici, n.n.), ci şi cu sîngele şi muşchii lui. Fiziologia şi higiena unui scriitor au devenit unul din capitolele” de care critica trebuie să se intereseze, dar asta tocmai pentru că ele sînt deja tematizate de literatura mo­dernă. Sainte-Beuve recunoaşte aici, fie cît de pe scurt, pînă şi optzecismul nostru, cu pretenţiile sale de a băga în poezie persoana cît mai concretă a poetului (muşchi, higienă, fiziologie şi ce mai are).

Dar dacă asemenea previziuni nu sînt supralicitate, nici opacităţile (absolut scuzabile, de altminteri) nu sînt, la rîndul lor, folosite în reproş. Lăudîndu-l, de pildă, pe Brunetičre pentru că, faţă de Taine, a dat mai multă importanţă diferenţierii literare, Mircea Martin o­mite să-l mustre pentru tranşanţa lui ieşită dintr-o prea scurtă vedere. « Phidias – zice Brunetičre rezolut – n-a sculptat frizele Parthenonului, Michelangelo n-a pictat bolţile Sixtinei, Shakespeare n-a scris Macbeth sau Regele Lear pentru ca, după mulţi ani, curiozitatea e­rudiţilor să trateze capodoperele lor ca pe un document de arhivă şi să cerceteze prin inter­me­diul lor psihologia omului Renaşterii sau a Grecului de acum 2000 de ani ». Ba s-avem pardon ! Se vede azi că tocmai pentru asta lucrau. Sau Brunetičre polemiza dinainte cu studii­le culturale de azi (ţi atunci vedea chiar departe) ?

Brunetičre şi Gaëtan Picon (primul, fireşte, în mai mare măsură) stau mai pe la marginea empatiei lui Mircea Martin. Picon, admirat, de altfel (dar nu era încotro), pentru scrisul său, e mereu pus în dificultate de obiecţiile lui Mircea Martin (în special pentru viziunea lui a­xiologizantă sau excesiv axiologizantă). Cînd Picon declamă că «nu istoria face judecata, ci ju­decata face istoria », Mircea Martin îl somează de îndată « să dovedească necesitatea perspectivei axiologice în istoria însăşi, să demonstreze că selecţia faptelor şi ierarhizarea lor sunt im­plicate în demersul oricărui istoric adevărat » (p. 203). Nu ştiu dacă era chiar cazul şi dacă nu cumva lucrurile stau dintotdeauna aşa cum zice Picon (chiar dacă asta nu e elegant). « Se­lec­ţia faptelor şi ierarhizarea lor » în istorie se practică natural de la greci încoace, primii care ne-au demonstrat că istoria chiar într-asta constă. Două sate greceşti care se hărţuiau au de­venit mult mai importante în istorie decît fapte poate mai epopeice dacă ar fi avut cine le se­lecta şi ierarhiza. Iar istoria (ca istoriografie) nefiind nici ea decît o biată interpretare, ca orice in­terpretare se bizuie pe selecţie şi ierarhizare. Prin urmare, judecata de valoare stă şi la baza ei, ca şi la baza criticii literare. Obiecţiile aduse lui Picon sînt ascuţite (faţă de cele aduse altora, mult mai tandre) şi lăsate, de obicei, în dilemă, chiar şi atunci cînd se mai puteau rezolva. Analizînd relaţia (cam de omogenitate) instituită de Picon între estetică şi critică, Mircea Martin se întreabă, după ce i-a desluşit posibilităţile de confuzie : « unde sfîrşeşte critica şi unde începe estetica » ? (p. 207). Poate că amîndouă sfîrşesc (de nu şi încep) în – cu o vorbă a lui Vladimir Streinu – « estetica practică » a criticii. Cam într-acolo trage, de altminteri, şi Picon.

Un colocviu cu marii critici, asta e, în esenţă, cartea lui Mircea Martin. Un colocviu din care rezultă atît mersul ideii critice, în acte distincte, dar legate unul de altul, cît şi conceptul de critică (şi nu numai) al lui Mircea Martin. O exegeză-dialog.