Nr. 10 (491) octombrie 2006

Concert în memoria lui Evin Acél

Deschiderea stagiunii simfonice 2006-2007 a coincis cu comemorarea dirijorului Ervin Acél, decedat cu o lună înainte (şi înmormântat în Kőszegszerdahely, localitatea ungară unde se sta­bilise de câţiva ani). Concertul comemorativ s-a desfăşurat cu participarea dirijorului Emil Si­mon, a pianistei Dana Borşan şi a corului filar­mo­nicii pregătit de Lászlóffy Zsolt.

Originar din Timişoara şi absolvent al A­ca­demiei de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bu­cureşti şi al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, Ervin Acél a beneficiat de profe­sori de talia marilor dirijori Constantin Silvestri şi Antonin Ciolan. După trei ani petrecuţi la pu­pitrul orchestrei Filarmonicii din Botoşani, Ervin Acél a fost din 1963 până în 1991 (când a fost „lustrat” de contestatari dirijor permanent al Filarmonicii orădene. În această perioadă a activat doi ani şi ca director muzical la Opera de Stat din Istanbul.

După ce a fost director şi dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Szeged (Ungaria), Ervin Acél a revenit din 1999 la pupitrul orchestrei orădene. Activitatea sa concertistică s-a desfăşurat nu numai în ţară, ci şi în alte ţări eu­ro­pene, în Japonia şi America, realizând peste 40 de înregistrări. În ipostază didactică, el şi-a îm­păr­tăşit experienţa prin cursuri de măiestrie sus­ţi­nute la Oradea, Roma, Assisi, Szeged şi, din 1996, la „Musikseminar” din Viena.

Respectivul comemorativ a cuprins Con­cer­tul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian şi orchestră op. 73 (1809) şi partea a doua („Marş fu­nebru”) din Simfonia a III-a în Mi bemol ma­jor „Eroica” op. 55 (1804) de Ludwig van Beethoven (1770-1827), precum şi două fragmente din Requiem-ul în re minor KV 626 (1791), ultima capodoperă, neterminată, a lui Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791): „Rex tremendae” şi „Lacrimosa”.

Programul a părut alcătuit cam în pripă, mai ales că grandoarea triumfală a concertului beethovenian s-a nimerit ca nuca în perete la o o­cazie ce se voia comemorativă. Interpretările sentimentale ale acestor piese, cu licenţe romantice în tempo şi dinamică faţă de stilul clasic, precum şi rodajul încă inexact între muzicieni (poate e­rau şi „sechele” de după pauza estivală) au deza­mă­git ţinând cont de cartea de vizită de până a­cum a lui Emil Simon, unul dintre cei mai repu­taţi dirijori români contemporani.

Nimeni din partea Filarmonicii nu a su­flat o vorbă despre cel comemorat, doar programul de sală oferea câteva date despre context şi despre biografia artistică a lui Acél. Printre acestea, şi un mesaj din partea compozitorului Adrian Iorgulescu, ministrul culturii, în care se spu­nea, mai mult decât encomiastic, că „viaţa nu i-a fost, mereu, ocrotită de suferinţă, neînţelegere şi in­trigi mărunte ale unor breslaşi fără orizont. Dar maestrul, truditor neobosit, făuritor a ceea ce astăzi înseamnă Filarmonica de Stat Oradea, a trecut netulburat peste ingratitudine, fără os­ten­taţie, fără vocaţia martirajului, susţinut de com­petenţa sa profesională, de dragostea sa pentru muzică, de dragostea sa pentru oameni” etc., etc.

Dincolo de toate, aplauzele publicului ri­dicat în picioare la finalul concertului s-au a­dresat de bună seamă cu respect memoriei dirijo­ru­lui Ervin Acél. Dumnezeu să-l ierte!