Nr. 10 (491) octombrie 2006

La primire

Gheorghe Izbăşescu, O călărire în zori, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005

Un volum de versuri despre care au­to­rul (care a publicat până acum zece cărţi de poezie) spune în Nota  sa  că  a fost iniţial un ma­nuscris independent scris în paralel cu volumul de debut Viaţa în tablouri (1984), cu­prinzând unele versuri şi strofe chiar din anii de liceu şi facultate, dar că, însumând texte cele mai multe inedite, de atunci sau scrise ulterior, abia acum se publică integral şi în formă defini­tivă, în situaţia în care un grupaj de poeme din pre­zentul volum a mai apărut întâmplător în  Cân­tece de mântuire  (1998) şi a fost reluat în an­tologiile Melodrama realului şi Ansamblul de manevre (ambele din 2003). Este vorba, aşa­dar, de un fel de recuperare, descărcare (reloaded, cum se spune azi) a unui univers liric de tinereţe peste care însă poetul târziu nu s-a în­durat să nu-şi încerce instrumentele perfec­ţio­nate ale ştiinţei şi artei acumulate în facerea poeziei. Este, prin urmare, şi un remake.

Prima secţiune se intitulează Daimonul se confesează în zori. Ea conţine mărturisiri ale vieţii sufleteşti juvenile, frisonate de începutul cu­noaşterii şi conştiinţei poetice. Plăcut îi este poetului să acordeze tema predestinării (Pre­gă­tind înaltele muzici) „pentru muncile vii ale spi­ritului”, neliniştit de conflictul dintre viaţă şi creaţie, pe care însă încearcă să-l rezolve într-un echilibru acceptabil. Între „manevrele sângelui” şi „nervii astrali” poetul consumă repetat „ex­pediţii fiziologice”, aventurile scrisului fiind so­cotite un dar pe care poetul se învredniceşte să-l ofere cititorului.

Textele sunt voit elocvente, imaginaţia plăsmuieşte imagini expresioniste menite să ve­hi­culeze mitologia vârstei şi a experienţelor ei mereu iniţiatice. De altfel, şi poemele şi titlurile ce­lorlalte secvenţe ale cărţii sunt circumscrise ideii şi sensibilităţii mitologizante: Arhivele din co­pilărie, Preludii la Marea Călătorie, O călărire în zori. În aşteptarea „veşti(lor) din sferele de sus”, poetul „arhivează” semnele, întâmplările, trăirile, amintirile vârstei aurorale alcătuind o mi­că epopee a imaginarului personal al cărui erou central este sufletul său însetat de visul u­nui destin poetic.

Georghe Pârja, Singurătatea sonoră, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005

     În colecţia „Magister” a editurii, ma­ra­mu­re­şeanul Gheorghe Pârja apare cu un volum substan­ţial care cuprinde, pe lângă  slecţiuni din cărţile sale de versuri apărute, şi, în final, o sec­venţă cu poeme noi, al cărei titlu e preluat de co­perta volumului. Sub sigla „Cuvânt înainte” fi­gurează două texte de Laurenţiu Ulici, respectiv Nicolae Breban, redând opiniile celor doi cu pri­lejul lansării volumului În numele tatălui ,la Bu­cureşti, în 1996. Primul îl prezintă ca pe un poet  care „a preferat să rămână într-un fel de ari­er­­gardă a propriei generaţii asumându-şi deo­potrivă riscul de a părea, să zicem unora, vetust în raport cu moda lirică de ultimă oră, dar asu­mându-şi şi gloria, dacă vreţi orgoliul, de a conserva o dimensiune esenţială a poetului dintotdeauna, anume lirismul.” Al doilea consideră că Pârja „păstrează calmul poetic al liricii ro­mâneşti, calmul ardelenesc tocmai într-un mo­ment de anarhie a temelor şi într-un moment de manierism puţin isteroid”, că „aripa mare a lui Blaga colindă peste versurile şi felul de a gândi” al poetului maramureşean. În plus, Ni­cola­e Breban vorbeşte şi despre ipostaza de „un fel de gazdă a Maramureşului” a lui Pârja, omul care an de an e sufletul festivalului de poezie de la Sighetul Marmaţiei şi al Serilor de poezie de la Deseşti.

În cartea de faţă sunt antologate poeme din volumele În numele tatălui (Cartea ro­mâ­nească, 1996), Cartea din Valea Mătrăgunii (Ed. Echim, 2000),  Poemele Ieronimei (Ed. Dacia, 2003). La „Referinţe critice” apar, selectiv, Radu G. Ţeposu, Dan Silviu Boerescu, Ioan Mol­dovan, Ioan Holban, Echim Vancea, Ion Mureşan, Ion M. Mihai, Augustin Cozmuţa, Gheorghe Glodeanu, Vasile Dragoş. Iată ce scrie Ion Mureşan: „Gheorge Pârja e în stare să facă un mit şi din absenţa mitului. Însă adevărata sa obsesie, obsesie care-i centrează poezia, este Cuvântul. În buna tradiţie a poeziei ardelene, Pârja crede nestrămutat în puterea Cuvân­tu­lui. Mai cred şi alţii, dar el, nu ştiu cum face că se vede. Cuvântul e sinonim la Pârja cu o subtilă gravitaţie. Cel ce tace „e mai uşor”, aproape că poate pluti.”

Şi în poemele din Singurătatea sonoră poetul născut la Deseşti e  tot „sluga acestui poem din care nu lipseşte sufletul”, tot fiul unui spaţiu real-mitic, sacru-profan centrat pe „sufletul muntelui fără venin”. Bunătatea, blândeţea, prietenia, duioşia, liniştea sunt trăite şi rostite de poet doar în atmosfera de arhaicitate vie din lumea satului, spaţiu de recluziune şi de regăsire de sine, de exil fericit, departe de „oraşul cu odăi crude”. Pădurea e o „agoră”, „cuvântul mamei stă alături/ de Cuvântul lui Dumnezeu”, casa veche părintească nu are glorie dar are o memorie fabuloasă, în patul din colţ se făcea „legea facerii şi desfacerii de lume”, poetul continuă – cum scria Radu G. Ţeposu – să răscolească în poemele sale „urmele strămoşilor în care ghicim genealogia fiinţei în genere, caută întrupările arhetipale ale predecesorilor, proslăvind în tonul unui imn decent întreaga istorie văzută nu atât ca o avalanşă de evenimente, cât o surpare geologică a amintirilor.”

Salah Mahdi, Poeme în afara legii, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2005

Din pricini varii, n-am reuşit să scriu câteva rânduri despre cartea de poeme a lui Salah Mahdi, deşi ar fi meritat. O fac acum, ob­ser­vând în primul rând fineţea şi precizia, dar şi ge­nerozitatea, cu care cei care au comentat poezia arabului stabilit la Satu Mare (născut la Babilon în 1955, studii în România, plecat şi reîntors aici). Al. Cistelecan scrie că poetul e sedus de o ca­ligrafie suavă a luminii care scoate poemul din zodia nostalgică şi transformă elegia „într-o graţioasă elevaţie a candorii.” În prefaţa amicală, Daniel Corbu vorbeşte despre un „poet spec­taculos, diafan şi profund”, obsedat de poezie, atingând cu nonşalanţă corzile liricii de dra­goste, dar şi cele ale elegiei însingurării şi chiar ale disperării insului înstrăinat . Dan Silviu Boerescu, ca şi George Vulturescu, reţin tentativa poetului de a converti nostalgia unei lumi din care s-a desprins în lirism eliberator.

Pentru Salah Mahdi, care a început de la un timp să-şi scrie poemele în româneşte, lim­ba română e un continent ca şi neexploatat, că­ruia el îi caută frumuseţea şi misterul cu o ingenuitate specifică neofitului. Comparaţia cea mai clasificată, epitetul cel mai uzitat sunt  mâ­nu­ite de Salah Mahdi cu deplină încredere în resursele ei poetice: „Ca un vers fermecat,/ Ca o lacrimă de îngeri/ Ca roua de pe aripi de fluturi” etc.

O duioşie lăcrimând parcă de propria-i sensibilitate şi un patos al rostirii, făcând ca mi­cul eveniment cotidian să se avânte spre simbolizări generoase, dau textelor lui Salah Mahdi con­sistenţa unor partituri pentru romanţe; altădată, şi nu rar, poetul cântă iubirea, femeia, su­feră despărţiri, invocă prietenii,  evocă nostalgic spaţiul natal, face trimiteri la tradiţia neamului său şi mai ales nu oboseşte să se adreseze poeţilor, la modul generic sau în particular unuia sau altuia, spre a-i asigura de însemnătatea rostului lor pe această lume.