Nr. 10 (491) octombrie 2006

Behemoth în satul lui Eros

Radu Ţuculescu, Povestirile mameibătrâne,

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006

Povestirile mameibătrâne este un ro­man despre crepusculul unei lumi care refuză extincţia biologică şi se alimentează din sevele nu­meroase ale amintirii, ca unică sursă de vi­ta­litate. Poveştile şi ramificaţiile lor radiografia­ză în această carte o imagine în sepia şi apoi co­lor a unei comunităţi izolate, pentru care ero­to­mania e, în egală măsură, o şansă de integrare în lume şi o definire a fiinţei. Defulările sunt fie verbal-colective, fie molcom-reţinute, con­sumate în singurătatea dictată de nemulţumiri vicioase, niciodată extreme. Doar sugestia unei posibile crime survolează o naraţiune cu nu­meroase intrigi şi istorii. Perspectiva su­praindividuală urmăreşte o lume omogenizată doar de parfumul păcatului. Nota distinctivă a cărţii lui Radu Ţuculescu rezidă în inserţiile dis­crete şi în doze mici de realism magic, de imagini simbolice şi poetice precum şi în felul cum înfăţişează anatomia erosului; însă mai pre­sus de toate el e un artist al redării tensiunii erotice feminine, cu tot rizibilul ori far­mecul implicate.

Petra e un sat unguresc, undeva în zona Ne­grenilor, cu numai 185 de suflete, unde cel mai tânăr e poştaşul Burdazoli, de şaizeci de ani. Autorul-narator - „domnul Radu” - vi­zi­tează  timp de cinci ani pe Mamabătrână, bu­nica unei prietene de la Cluj, Dita, care-l în­so­ţeş­te în periplurile sale de vânare a poveştilor. Car­tea e secţionată în trei părţi: una cu­prinzând istorisirile mameibătrâne, a doua urmează un traseu singular de recunoaştere a au­torului-narator, pentru ca în final, capitolul-intrigă Nunta să lase loc re-configurării evenimentelor din dubla perspectivă a intrusului narator şi a martorilor. Există o serie de distorsiuni ale textului; dincolo de ansamblul de voci narative mai e şi cea provocată de problema limbii: „mamabătrână îmi povesteşte în limba maghiară, o limbă pe care eu o înţeleg aproxi­mativ şaizeci la sută. Restul completez de la mine. Îmi imaginez. În cazul meu, e convenabil şi fascinant totodată. Completez ceea ce nu pricep, fantazând după bunul plac, străduindu-mă a continua povestea, întâmplarea ciuntită...”, mărturiseşte autorul-narator. Aşadar întâm­plă­rile şi gradul lor de verosimilitate rămân un mister pentru cititor, pentru că naratorul traduce, nelocuind în limbă propriu-zis, şi mai apoi completează cu imaginaţia golurile din ex­pu­nerile naratorilor-pasageri; un pact, pe care, subtil şi sagace, acesta ni-l propune. Relatările din carte sunt discontinue, pentru că, dincolo de reinventarea unei monografii prin poveşti in­citante, străbate şi misterul unei dispariţii, suspendat înadins până la capitolul final. Deşi pare însemnat, planul detectivist e secundar şi anodin în economia istoriilor, cititorul fiind deja avertizat de acest narator ludic, că explicaţiile şi le oferă singur, la alegere, la fel cum a pro­cedat el însuşi. Acest final deschis creează iarăşi alte perspective de interpretare, însă nu­mai savoarea poveştii e cea care contează până la urmă.

O Şeherezadă atipică

Un personaj pitoresc, în egală măsură real şi ficţional, mamabătrână la cei 85 de ani ai săi se dovedeşte un povestitor volubil, atent la detalii, cu un simţ al umorului aproape-ştrengăresc. Fostă îngrijitoare la „grajdurile colectivei”, înveşmântată mai tot timpul în negru, tunsă scurt, fără a părăsi decât arareori satul, ea nu are nimic din sobrietatea senectuţii. Dim­po­trivă, chicoteşte, foloseşte un limbaj direct, frust, şi nu e defel pudică. Îşi descoperă, bolnavă fiind, pasiunea târzie a lecturii; chiar dacă are numai şapte clase citeşte literatură de toate felurile, reţinând doar aspecte şi detalii care o ajută la întregirea propriei reprezentări asu­pra amintirilor. Amestecă frânturi ale memoriei, cu fapte reale, proaspete şi altele, fic­ţionale.

Povestirile au în vedere lumea de ieri şi de azi din satul ardelean. Timpul e cel al me­mo­riei, iar indiciile-pretexte pentru povestiri sunt date de diverse situaţii şi observaţii. Mai întâi casa bătrânei, mai apoi drumul cu maşina sunt locurile de unde bătrâna povestitoare transmite către ascultătorul avid întâmplările. Satul îi pare orăşeanului-ascultător o altă lume, cu atât mai bizară cu cât localitatea e uitată de tinereţe şi civilizaţie. Nu întâmplător indicatorul cu numele satului dispăruse. „Drumul de ţară mi se părea un vis” spune cuprins de mi­rajul poveştii naratorul; mai mult: „Nedumeririle mele erau provocate de realitatea cu totul aparte alcătuită din fiinţa mameibătrâne şi aşezarea Petra. O aşezare care-şi pierdea respiraţia. O aşezare în care colcăiau poveşti ciudate, năstruşnice, ce mă vor prinde ca într-o plasă de pă­ianjen”. Lumea satului capătă în povestirile mameibătrâne o funcţie vitalistă, de loc-unde-se întâmplă-întotdeauna-ceva, în răspăr cu situaţia actuală a satului condamnat la dispariţie bio­logică. E o lume confecţionată din istorii pestriţe, cu dese trimiteri livreşti. Cu toate că o a­parentă banalitate dă tonul confesiunilor bătrânei, ea ştie cum să înceapă o poveste, când să o întrerupă şi mai ales când să o reia. Nu e vorba de un ritual al povestirii cât de un joc al me­moriei care nu se adresează neapărat ascultătorilor ci amintirii proprii, ca o recuperare de­taşată în timp. Povestea despre Robert Stuparul, nu e doar o introducere la povestea de dra­goste dintre acesta şi Margolili, cât un reper de început despre preconcepţiile unei lumi. Re­fuzul tatălui de a-şi accepta viitoarea noră se datorează gurii satului – pentru care fata e o ţi­gancă uşuratică, chiar dacă şi ea este o intrusă, asemeni lor (alăturaţi târziu locului). Mai mult, această primă incursiune a bătrânei în cufărul memoriei transmite o informaţie, prin vo­cea tatălui nemulţumit, ce se va dovedi definitorie pentru comunitate: anume că „majoritatea [sunt] cam bătuţi în cap”. Într-adevăr, nimic din această carte nu urmează ritualurile ori riturile cunoscute, de la refuzul colectivităţii la expresivităţile delirante ale iubirii - excepţie fac discuţiile de la cârciuma satului, însă ele aparţin timpului autorului-narator, hotărât să spi­oneze prin integrare, adevărurile locului. Astfel că, tatăl ofensat alege să trăiască în copaci ca soluţie unică de a scăpa de proşti, preotul Totianoş e un amorez recunoscut iniţiat de Mari­ca, soţia adulteră, o Dona Inez de ocazie, Rozamunda castrează porcii şi e totodată o frizeri­ţă îndemânatică, Rudi construieşte o casă rusească pentru soţia adusă de pe meleaguri slave, Burzion şi Burzfloarea îşi găsesc gâştele jupuite după ce fuseseră îmbătate, Galana, „cantoriţa” e o nimfomană veselă, Iani Frânghie e sinucigaşul sedus sistematic de soţia adulteră, pri­marul Botpali fură banii de ajutoare, Hermanpater şi soţia bat recordurile tăcerii în cuplu şi atâtea altele. Unele ipostaze prezintă o mamăbătrână trecută într-un registru brusc adolescentin, puţin forţate având în vedere vârsta femeii (majoritatea aluziilor sexuale ale bătrânei sunt gratuite: „Mă duc afară să mă piş”, „...dacă aş fi avut nădragi şi-o sculă cu două ouă!”; a­tunci când îi vede părul tuns scurt, naratorului i se pare că aduce cu o punkistă…). Ele nu co­munică defel cu portretul general al bătrânei.

Lumea configurată de mamabătrână şi completată de autorul-narator e una în care nă­pastele sunt erotice, aproape exclusiv, unde morţile, de obicei stranii şi violente, nu sunt surse de meditaţie sobră. În tot acest univers biserica e doar o clădire în paragină, religia lipseşte, morala „dictată” de preot e cu susu-n jos, pentru că sunt ghidaţi, cu toţii, de im­bolduri sexuale; timp de chestiuni transcendente nu există, palpitaţiile trupului primează, sin­gura instanţă recunoscută fiind indolenţa senzuală. Bolile sunt erotice, uneori psihice. E ciudat cum societatea aceasta amendează imoralitatea fără a o impune sau respecta deşi săr­bă­torile carnavalesc-bahice sfârşesc întotdeauna într-un erotism ameţitor, unde vulgaritatea se traduce printr-o seducţie obraznică, cu rol de preludiu prelungit. În sat, copiii rămaşi sunt debili, casele sunt personalizate şi obosite de atâtea vieţi. Vitalitatea e sugerată doar de erotismul electrizant pe care-l impregnează locului două intruse: străina „Rusoaica” şi Margolili, fiica vrăjitoarei Hudinela; ele sunt fiinţe incerte şi uneori iluzorii. Unicul lor scop pare subju­garea eficientă prin seducţie şi autoextincţia.

Lui Radu Ţuculescu îi reuşesc scenele erotice, atent ornamentate cu frânturi de li­ris­me şi descrieri artistice; sexualitatea eroinelor din carte au ceva din lascivitatea devoratoare a eroinelor lui Ştefan Agopian, însă mai apropiate par de personajele lui D.R. Popescu, mai ve­rosimile prin anulările onirice. Ileana, Ilonca, Aurelia, Riţa, Circăreasa şi alte eroine din ciclul „F” îşi pot găsi cu uşurinţă corespondente în cartea lui Ţuculescu. Spre deosebire de per­sonajele lui D.R. Popescu, eroii lui Radu Ţuculescu sunt mai speriaţi de femei decât de moarte sau adevăr.

Carnavalesc fantastic  

Când autorul-narator anchetează resorturile povestirilor mameibătrâne, crâşma e lo­cul firesc al manifestării bărbaţilor. Misogini şi hipnotizaţi de mitul senzualei Margolili, ei participă la istoriile ştiute cu amănunte personalizate. Martori şi colportori deopotrivă, ei instaurează un timp al povestirii confuz şi exploziv. Dacă  „domnul Radu” e acceptat dintru în­ce­put, ţiganii sunt lăsaţi afară deşi la petreceri, Moti şi orchestra lui sunt nelipsiţi. Burdazoli şi Ema, iapa lui, e un comis Ioniţă improvizat, parodiat prin relaţia specială cu „Rosinanta” lui. În mijlocul bărbaţilor, singură Rozamunda are acces, pentru că e percepută dual: ca femeie, tot adulterină, şi ca „bărbat”, prin preocupări. „Doar bărbaţii fără simţul umorului ar trebui castraţi”, spune ea de la bun început, semnalând celorlalţi condiţiile istorisirilor. Respectă totuşi secretomania taciturnului Timar şi înţelege tăcerea lui Rudi, odată o pasiune erotică in­decisă. Permanent naratorul ascultă cu imaginaţia înfierbântată, curios şi şăgalnic; nu ezită să provoace aluziv şi ştie când să se retragă ceremonios. Înmormântarea mameibătrâne îi pro­voacă reverii onirice iar tabloul naraţiunii se întunecă şi deseori alunecă în fantastic. Nunta, motiv mereu amânat de mamabătrână, capătă în ultimul capitol (excelent!) dimensiuni apoteotice. Erotismul exorcizat din acest capitol se îmbină cu sugestiile livreşti şi elemente fantastice. În carte apar trei motive reluate consecvent: un motan negru în care recunoaştem pe Behemoth, motanul bulgakovian – prin el se realizează interferenţele parodic-livreşti -, muş­tele şi luna - simboluri în roman ale alterităţii locului şi atribute al thanatosului fantastic. Misterele legate de Demitri, soţul mameibătrâne şi Margolili dau impresia clarificării. Mama­bă­trână nu oferă certitudini, mai ales atunci când ea însăşi devine personaj. Nunta e pretextul e­zoteric pentru întreaga comunitate de a participa la un spectacol carnavalesc al intrigii şi fi­nalităţii erotice. Frenezia muzicii e scuza care desface iubiri şi trimite mesaje subliminale. Ţu­culescu e un artist al confecţionării de tensiuni erotice. De la episoadele care prezintă seduc­ţii­le femeilor vorace (Marica, Hudinela, Margolili) la iubirea Rusoaicei cu Margolili, culminând cu baia comună a femeilor în popasul spre Negreni, întreaga naraţiune stă sub semnul lui Eros. Satul însuşi e un organism  imens care, sub pretextul sărbătorii, dezlănţuie orgii, sfidând până şi mersul naturii şi imersiunile fantasticului (batjocorirea motanului suspect, furtul lunii, cerul acoperit de berze). Dezmăţul din finalul cărţii nu oferă soluţii, doar alte sce­narii; astfel că, posibilii criminali se înmulţesc dar şi ipotezele unei disipări vrăjitoreşti se multiplică. În romanul lui Ţuculescu vom găsi câte ceva din proza unor D.R. Popescu, Ştefan Bă­nulescu, Marin Preda, Eugen Barbu şi a altora. Detectivul de poveşti de aici nu e propriu-zis un scormonitor, el vrea să rămână într-un plan secund deşi se implică în cunoaşterea „pe te­ren” a evenimentelor. Timpul e cel al poveştii, îngheţat din perspectiva autorului-narator, fie cel al amintirii numaidecât nestatornice a naratorilor diverşi. Prezentul e doar un liant şi o trambulină spre reverberaţii poetice.

Povestirile mameibătrâne e romanul unei lumi surprinse într-o derivă crepusculară, mo­bilizată doar de adierile viciului. O carte despre lumea de lângă noi dar şi o fereastră spre po­sibilităţile toleranţei etnice prin poveste; în ea se combină şi sunt distribuite eficient livrescul şugubăţ, reveriile lirice şi un realism magic inserate temperat, cu precizie. Un cockteil na­ra­tiv în care textul, deşi nu e străin de ingredientele tehnice sofisticate, păstrează un echilibru rafinat. Cea mai bună carte a lui Radu Ţuculescu de până acum.