Nr. 10 (491) octombrie 2006

Epopeea provinciei

Cristian Teodorescu, "Tainele inimei",

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005

După un debut „desantist” (1983), Cris­tian Teodorescu aduce în 1985, în volumul Maestrul de lumini (1985), o colecţie de pro­ză scurtă în care simţim încă neliniştea căutării unor forme adecvate de expresie, chiar cu câteva încercări de abordare textualistă ce se vor dovedi ulterior a fi doar rezultatele, probabil, ale unui mimetism de grup. Adevărata ca­le de urmat, scriitorul şi-o descoperă scriind ro­ma­nul „Tainele inimei” (1988), carte reeditată re­cent la editura Cartea Românească (2005), pentru ca în Povestiri din lumea nouă (1996) şi Îngerul de la benzinărie (2003) să re­des­co­perim povestitorul prin excelenţă care susţine atât forţa romancierului cât şi a scriitorului ce op­tează just pentru formula prozei scurte.

Reeditarea romanului „Tainele inimei”conţine o scurtă prefaţă a autorului, in­titulată De ce n-am schimbat nimic, în care Cristian Teodorescu aduce ca prim argument în favoarea păstrării integrale a primei ediţii, i­deea că romanul este în primul rând un „do­cu­ment de epocă”, vizând astfel dialogul in­di­vi­dului cu sistemul social, „sufocarea intelec­tua­lului român” într-un spaţiu existenţial închis ce-l face predestinat ratării.

Atât ca romancier cât şi ca autor de proză scurtă, Cristian Teodorescu alege definitiv „existenţa” în locul „texistenţei” preferate de colegii săi de generaţie, aglomerând pe spaţii epice miniaturale sau largi, un univers u­man ce va deveni inconfundabil în naraţiunea contemporană. Nu tehnicismele sofisticate şi experimentul, ci epicitatea şi umanul rămân miza definitivă a scriitorului.

Romanul „Tainele inimei”  creează o plurivocitate nesofisticată: cele două planuri na­ra­tive cu evoluţii paralele se vor unifica în finalul cărţii fără nici cea mai vagă încercare de in­de­terminare. Ele se suprapun unor planuri temporale diferite care converg în final. Primul plan narativ, cu relatarea la persoana a treia, asigură clasica iluzie mimetică în care omniscienţa şi reprezentarea prin observaţie sunt victorioase. Naratorul impersonal este însă du­blat, printr-un artificiu tehnic, de un „narator dramatizat” sau „autor implicat?” – numit su­ges­tiv „anonimul”. Condiţia „anonimului” este ambiguă: e situat ca statut undeva între personaj şi narator. El nu narează, dar este narat, prezent însă peste tot ca un „cronicar” omniscient, „ochiul” care vede tot, dar se şi foloseşte de „vocile” personajelor, personalizându-se prin ele şi primind astfel o subtilă carnaţie.

Al doilea plan narativ are în vedere, spre deosebire de prima voce care viza o întreagă miş­care colectivă, un singur personaj: Octavian. Vocea narativă este însă anti-confesivă, per­so­najul nefiind lăsat niciun moment să se autoreprezinte; naraţiunea este la prezentul persoanei a doua, o modalitate ce serveşte din nou observaţia, căci Octavian va fi „narat”, observat de un ochi exterior, probabil, al „anonimului”, deşi nu avem suficiente indicii textuale pentru a afirma răspicat acest lucru.

Tehnica narativă este fidelă transparenţei, departe de a fi indigestă, cu ramificaţii con­tro­late, cu divagaţii narative ce încetinesc ritmul povestirii redându-l pe alocuri staticului, abil conduse însă şi fără a forţa răbdarea cititorului.

Lumea romanului e situată cu precădere în spaţiul provinciei, o lume-vitraliu, din cioburi de sticlă, din destine mărunte şi nesemnificative, care doar citite împreună primesc ha­rul perspectivei şi suflul întregului. Tocmai de aceea, ca şi în prozele scurte, romanul e lo­cuit de o cantitativ homerică realitate umană, asemănătoare epopeii.

Provincia ca spaţiu închis, generator de claustrofobii, determină fie o tendinţă centripetă, de locuire confortabilă, pentru „cavalerii resemnării”, fie o tendinţă centrifugă, a ne­fer­tilelor risipiri sau a înecatelor bovarisme, tendinţă cifrată subtil încă în primul enunţ al ro­ma­nului: „Vara, din oraşul acestei povestiri aveau loc exoduri zilnice.”

În funcţie de aceste două tendinţe, o primă categorie de personaje, chiar dacă nu construiesc în mod substanţial acţiunea, se individualizează în portrete vii, prin existenţe închise, me­canice. O anumită tipicitate, infinită în variaţiuni, a ratării, guvernează lumea acestor fi­gur­i, multe surprinse şi de ochiul lui Octavian în peregrinările sale. Maiorul Scipion înţepenit în unica lui obsesie aşteaptă cu o regularitate exasperantă venirea unei delegaţii speciale cu un tren. Văduva Cati Vâlcu aşteaptă la nesfârşit un soţ care nu se mai întoarce din străinătate. Lucia aşteaptă într-o „casă cu molii” un logodnic la modul dickensienei miss Hawisham. Nina, blocată în condiţia ei de curtezană a cetăţii, oficiază chiar şi după măritiş etc. Mecanis­me existenţiale robotizate, înţepenite într-o mecanică obsesiv maniacală în spaţiul interstiţial al aşteptării ce aplatizează vieţile, blocându-le într-o somnolenţă preconştientă, fără a le lăsa să se ridice la semnificaţia destinului.

O altă categorie de personaje sunt adaptabilii, o tipologie preferată de scriitor şi în pro­zele ulterioare, manifestând un dinamism fragil care face din ei campioni ai su­pravieţuirii. E vorba de fostul negustor Haikis care, după seismele sociale de după război devine comisionar, reuşind astfel să ducă o existenţă ambiguă: nici în sistem, nici în afara lui. Tot o adaptată e şi Mona, femeia fatală a urbei, care din doi iubiţi îl va alege pe al treilea iar după ce acesta dispare, se recăsătoreşte glorios. Chiar şi pictorul Poldi, iniţial artistul diletant de provincie, făcând compromisuri senine cu kitsch-ul, se mulţumeşte cu o carieră „locală”, lipsită de anvergură, dar comodă.

Un personaj ce iese din aceste rânduri pare a fi Octavian, al cărui destin e urmărit din ambele perspective narative şi temporale ale romanului, personaj ce aduce în stare de criză soluţia confortabilă găsită de Haikis, dublându-l pe acesta printr-un plus de forţă. Cele două planuri încearcă să refacă narativ această ruptură în destinul personajului, colorând spaţiile delicate dintre cauză şi efect. Primul plan urmăreşte o viaţă perfect conformistă a per­so­najului, presărată cu toată ingredientele necesare unui adaptat tipic: obţinerea diplomei în ciuda morţii părinţilor, asumarea responsabilităţii sociale şi familiale etc., până în momentul crizei. Ceea ce urmează rupturii e relatat în al doilea plan narativ la timpul prezent. Octavian a­bandonează totul ieşind violent din sistem şi asumându-şi condiţia de declasat, de paria. Ne­bunie sau curaj? O formă de purificare necesară după o aglomerare nefastă de erori sau opţiuni nepotrivite? O evadare din tensiunea unei existenţe ratate? O formă de asumare a liber­tăţii? Un bovarism autodistructiv, sinucigaş? Nu vom afla cu precizie sau suntem tentaţi a crede că ruptura le conţine pe toate.

Oricum, experienţa parcursă şi drumul în cerc se refuză iniţierii pentru că saltul de la un nivel de înţelegere a existenţei la altul superior, nu se produce, iar Octavian reintră (mul­ţu­mit şi resemnat) în sistemul din care fugise, refuzându-i-se, atât dimensiunea tragică, cât şi mân­tuirea. Mica sa aventură existenţială nu se ridică, aşadar, la registrul semnificaţiei majore, chiar dacă vocaţia revoltei a existat. Marele Mecanism îl  reabsoarbe implacabil. Personajul mai are puritatea de a simţi, în ultimele pagini ale cărţii, aceeaşi recluziune inertă, leneşă, „su­fo­cantă” care-l închide definitiv iar revolta, ruptura nu duc la salvare, ci doar la cicatrizarea u­nei pasagere schizoidii.

Cu destinul lui Octavian se închid coperţile ce adăpostesc o umanitate ce se zbate inert, mizând nu pe trăire, ci pe supravieţuire, într-o existenţă deposedată de harul de a semnifica.

Provincia poate dobândi semnificaţia unui anumit spaţiu existenţial şi social limitat, atins de zbateri în registru minor, dominat de o mitologie a derizoriului şi a angoaselor mă­runte, în care înfloresc fie bovarisme rumegate monoton dar neduse până la capăt, fie resemnări sănătoase sau triste.

Lumea lui Cristian Teodorescu, atât cea din acest roman, cât şi cea din prozele scurte, respectă o admirabilă organicitate. Dinamismul aparent al acestui univers atins de o ciudată fe­bră a mişcării se îneacă de fiecare dată într-o băltire leneşă, închegată, suspendată mereu în an­tecamera marelui suflu dramatic.

Cristian Teodorescu e un povestitor prin excelenţă, slujit ireproşabil de vocaţia obser­va­ţiei, refuzând analitismul, psihologismul, notaţia de ordin intelectualist, e doar un „anonim” ce consemnează faptele într-o alunecare limpidă, deloc artizanală, lipsit de gestica amplă a marilor autori dramatici... Şi totuşi, după alunecarea greoaie a acestei „corăbii a nebunilor” spre ţinte imprecise, efectul dramatic e insistent şi nu dispare imediat după citirea cărţii. Trebuie timp pentru ca această „urmă” a lecturii să-şi facă lucrarea, apoi să dispară.