Nr. 10 (491) octombrie 2006

Albe şi negre

A fost – şi încă mai este – un an fast pentru literatura SF românească. Au reînceput să se traducă bine din autori străini acum pe val şi mulţi dintre autorii noştri au adus în librării cărţi noi. Au apărut şi câteva nume proaspete, care merită de-acum urmărite.

Dintre cei care au „recidivat” face parte şi Michael Haulică.

 Cartea simţurilor neîmplinite

Michael Haulică, Aşteptând-o pe Sara, Ediţia I, Ed. Millennium Press, Satu Mare, 2005; Ediţia a II-a, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2006

Cu o prefaţă extrem de laudativă semnată de Liviu Antonesei, cu o zicere pe coperta primei ediţii atribuită revistei Playboy, cu o bulină pe cea a ediţiei următoare care o recomandă doar cititorilor cu vârsta peste 16 ani, volumul lui Michael Haulică avea (aproape) tot ce-i trebuia ca să facă mare vâlvă. Că n-a făcut, sau că a făcut foarte puţină, e greu de explicat, dar nu imposibil.

„Cel mai bun roman dedicat crizei de la 40 de ani a bărbatului”, spune răspicat prefaţatorul, reluat ca citat exponenţial pe coperta cărţii. „Cronică a unei obsesii”, spune Bogdan Suceavă în fragmentul extras pe coperta a IV-a din cele rostite la lansare. „O nouă Educaţie Sentimentală”, spune şi Dan-Silviu Boerescu. Ca forţă a exprimării, cartea lui Haulică este plasată chiar în faţa de pe-acum celebrului volum De ce iubim femeile? a lui Mircea Cărtărescu. Ei, având girul atâtor vorbe bune, de ce n-a prins Aşteptând-o pe Sara?

Dar să vedem despre ce este vorba în „roman”. Este vorba înainte de toate despre simţuri. Dar nu despre simţurile oricui, ci despre simţurile unui bărbat care, ajuns la „dificila vârstă”, rememorează ca într-o reverie relaţiile trăite cu diferite femei. Cu Mordelia, cu Melissa, cu Sara Blu, cu Ravi. Cu Nelia Dor, Roxana adică, întemeietoarea unui „roxanat”. Nimic... senzaţional până aici.

Din păcate, marele atu al cărţii s-a dovedit a fi şi marele ei defect. Asistăm la o adevărată anamneză, la o cercetare în cheie retorică, apelând la „alunecări” de gândire, la un lirism dat de tehnica repetiţiei, a accentuării, a completărilor aluvionare. Asistăm la o defulare scrisă parcă dintr-o suflare, fără oprire, plină de întrebări cvasi-existenţiale, pe-un ton adeseori declarativ („Singurătatea este atunci când iubirea nu mai e.”). Avem şi-un laitmotiv: „Mirosea a tei plouaţi”. Avem o uriaşă digresiune – toată cartea.

Simţind probabil că toate acestea riscă să arunce volumul într-un romantism de modă veche, autorul a mai amestecat – ca într-o salată de beof – câteva ingrediente. În primul rând, a dat întregului o aură ambiguă, de virtualitate, o aluzie foarte subtilă la SF-ul cyberpunk-ist ce-a fost şi el cândva la modă. Un întreg capitol (unul dintre cele mai bune) se desfăşoară sub forma unui schimb de mesaje electronice, pentru a păstra veridicitatea renunţând la diacritice. Limbajul calculatoristic apare şi el frecvent. Apoi, cel mai nelalocul lui, zic eu, Michael Haulică aruncă în joc cuvinte „tari”, vrând astfel, desigur, să arate dezinhibare limbajului. Numai că, în loc să sublinieze veridicul, această alegere zgârie de-a dreptul pagina tipărită. Să găseşti o propoziţie ca: „Perna pe care a folosit-o ea mirosea a... O, Doamne! Mirosea a pizdă.” în toiul unei descrieri retoric-romantice şochează într-adevăr, dar sună cât se poate de fals.

Una peste alta, Aşteptând-o pe Sara se citeşte ca o mărturisire intimă şi nu o singură dată te surprinzi aruncând ochii la uşă, temător că autorul rândurilor ar putea intra să te surprindă cum îi scormoneşti prin sertarul noptierei. Cu tot amestecul din ea, cu toate neîmplinirile despre care vorbeşte, cu toată grija pentru detaliu şi pentru redarea cunoaşterii prin intermediul celor cinci simţuri, e uimitor cu câtă detaşare reuşeşti s-o citeşti. Sau să fie oare nevoie pentru asta de depăşirea „crizei de la patruzeci de ani”? Dacă-i aşa, mare păcat.

Divina tragedie

Marian Coman, Nopţi albe, zile negre,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2005

  În această carte avem un debut, şi încă unul în forţă. Cel mai bun debut de multă vreme, îndrăznesc să spun. Şi, cum se întâmplă atât de des la noi, e-un debut despre care s-a vorbit prea puţin.

  Şi cartea lui Marian Coman, ca şi a lui Michael Haulică, e alcătuită din frânturi, e-un „roman-mozaic”, ca să folosesc o sintagmă deja încetăţenită. E-o carte care vorbeşte despre prietenie, despre prietenia care transgresează moartea, despre tragicul despărţirii de oameni şi lumi. E-o carte fantastică fără a aparţine neapărat SF-ului. Iar ăsta-i lucru bun, credeţi-mă. E-un lucru pe care tot mai mulţi scriitori de SF încep să-l înveţe şi să-l aplice.

  E greu să vorbeşti (sau să scrii) despre cărţile care te impresionează, care-ţi rămân în gând. De mult timp amân această dare de seamă şi nici acum, când, iată, o pun pe hârtie, nu sunt sigur că voi reuşi altceva decât un text laudativ, cu argumente doar de ordinul îndoielnic al gustului personal. Da, mi-a plăcut Nopţi albe, zile negre, mi-a plăcut în primul rând fiindcă nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult la ea.

Să fie oare vorba de firescul exprimării, de scriitura îngrijită şi expertă, de buna alegere a pasajelor ce meritau fixate în volum? Să fie vorba de amintirile comune (da, e-o carte şi despre copilăria generaţiei noastre, cu toate aberaţiile lumii totalitare în care am crescut), cele pe care din ce în ce mai puţini ştiu să le păstreze? Să fie vorba de poveste? De abilitatea cu care Marian Coman însăilează episoade aparent independente, de felul cum găseşte şi inserează corespondenţe între texte? De faptul că nimic nu pare întâmplător (deşi uneori este)? Că totul face parte dintr-o Divină tragedie?

Ar putea fi toate astea şi multe altele pe deasupra. Dar cel mai important semn al calităţii volumului este, cred, acela că, în afară de câteva sublinieri grăbite, n-am reuşit să iau nicio altă însemnare nici cât timp l-am citit, nici multă vreme după aceea. Iar de-o a doua lectură încă mă feresc.

Nu pot decât să anunţ existenţa acestei cărţi, să spun (cui m-o credea pe cuvânt) că este-o carte excelentă şi că merită citită cât mai degrabă.

O lume de hârtie

Roxana Brînceanu, Sharia,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2005

  Lucru pe care nu-l pot spune, din păcate, şi despre romanul (acesta este într-adevăr un roman după toate normele canonice) Roxanei Brînceanu. Tot o carte de debut.

  Se întâmplă un fenomen ciudat în literatura românească. Asistăm la masculinizarea scriiturii feminine. Acesta e şi cazul Roxanei Brînceanu, care construieşte cu o mână aproape de fier o poveste urban fantasy perfect în ton cu momentul, dar aproape complet lipsită de suflet. Sharia e scrisă într-un stil sec, precis, epurat de orice digresiune, manipulând personaje de carton, în două dimensiuni (în cel mai fericit caz). Aproape că ai impresia că citeşti un scenariu de film cu puţin mai multe indicaţii scenice. Gradarea acţiunii însă mi s-a părut deficitară, întreţinerea suspansului aproape inexistentă şi peste tot textul planează o ceaţă opacizantă, care, cel puţin pe mine, m-a împiedicat să pătrund cu adevărat în lumea bizară a romanului.

  Pe scurt, e-o carte care se înscrie în seria trasată de trilogia Noului Crobuzon a lui Miéville, de universul Viriconium a lui M. John Harrison şi, tangenţial – de i-ar fi semănat, ce bine ar fi fost! –, de povestirile despre Veniss şi Ambergris imaginate de Jeff VanderMeer – toţi aceşti autori proaspăt traduşi şi la noi. E-o lume decadentă, sfărâmicioasă, urbană doar prin amintirea trecutului, unde oamenii (modificaţi şi ei în fel şi chip) coexistă cu tot soiul de arătări animalice cu vagi trăsături umane. Romanul Roxanei Brînceanu pare înţesat de „gangsteri”, de bande rivale care au multe de împărţit. Citeşti despre trădări, citeşti despre împuşcături şi explozii, citeşti – puţin – despre relaţiile dintre personaje. Citeşti parcă, aşa cum am spus deja, scenariul detaliat al episodului pilot al unei serii de pe SciFi Channel.

Mărturisesc, cu un aşa titlu m-aş fi aşteptat ca măcar lumea Shariei să fie definită, să devină un personaj aşa cum devine Ashamoil în Oraşul gravat al australiencei K.J. Bishop. N-a fost să fie. Poate în episodul următor.

Până una-alta, Sharia rămâne un bun exemplu de proză care-ţi arată, care-ţi pune forţat sub nas diferite lucruri, în loc să te facă pe tine să le vezi în toate culorile lor, oricât ar fi ele de sumbre.

Sindromul Radharc

Costi Gurgu, Bogdan-Tudor Bucheru, Ana-Maria Negrilă, Jean-Lorin Sterian, Radharc, Editura Millennium Press, Satu Mare, 2005

  Acesta e al treilea volum colectiv al membrilor grupului Kult, înfiinţat în 1998, după Cronicile sângelui (ProLogos, Bucureşti, 2001) şi Vremea demonilor (Ficţiuni/OmniBooks, Satu Mare, 2002). Autorii, fiecare în parte cu cărţi deja publicate şi apreciate de cititorii genului (şi nu numai), reuşesc să facă ceea ce Roxana Brînceanu doar încearcă: să dea viaţă unui univers urban fantastic, să-l facă credibil. E vorba de un Bucureşti paralel, numit şi Radharc.

  Mai trebuie spus dintru-nceput că cele patru texte care compun culegerea sunt absolut independente, ceea ce le uneşte fiind doar cadrul întâmplărilor. Nu e vorba, aşadar, de-un „roman”.

  Primului de pe listă, Costi Gurgu, i-a revenit sarcina să cartografieze această lume virtuală. Şi-o face în Calea hărţilor, o poveste trepidantă despre descoperirea Radharcului. Fane şi Emil sunt prieteni buni şi împreună produc reportaje. Uneori li se alătură şi Cristian. Toţi trei primesc o invitaţie de-a se întâlni cu Tudor Grădinaru, care are a le vinde un pont „senzaţional”. Acesta îi pune pe urmele „hărţilor Radharcului”. Urmează o acţiune detectivistă bine condusă, cu răsturnări de situaţie şi demonstraţii uimitoare de imaginaţie. Totul într-un stil cumpătat, expert, numai bun pentru a te face să nu laşi cartea din mână.

Bogdan-Tudor Bucheru scrie Diavolul alb, o poveste á la Kafka ce prezintă căutările unui tată care şi-a pierdut fiul. Aflăm că, pentru a pătrunde în Radharc, ai nevoie de-un drog ce se injectează în sânge. Prin adăugarea acestui element, totul capătă o nouă dimensiune, Radharcul ni se dezvăluie ca o lume halucinantă, o posibilă traducere în limbaj fictiv a raiului drogaţilor.

Textul Anei-Maria Negrilă, De acum şi până-n noapte, a mai fost publicat înainte, în volumul de autor Oraşul ascuns. Cum am mai spus, se dovedeşte încă o dată că proza feminină e foarte virilă. Această bucată de Radharc face trecerea de la textul alert la cel „conglomerat”, cu ample descrieri şi cu atmosferă apăsătoare. E-un text de-a dreptul sufocant, care vine să echilibreze balanţa volumului după primele două texte aplecate mai mult spre acţiune.

În mijlocul balanţei, însă, pe tija de susţinere, se află contribuţia lui Jean-Lorin Sterian, Imposibilul paradis. De departe cel mai interesant text – poate şi prin lămuririle pe care le aduce, dar cu siguranţă şi prin tonul adoptat. Aici se fixează în sfârşit în realitatea bucureşteană existenţa Radharcului, care nu este decât „un Purgatoriu al sufletelor moarte”, care „aduce mult cu Bucureştiul interbelic”, care „se întinde în profunzime, nu în lungime sau lăţime”, care nu e decât „o aparenţă, mai ales oamenii”. E un oraş-jungă. Există şi un Sindrom Radharc (SIRA): dependenţa de călătoriile în Lumile Radharc (ce sunt 3 la număr: Nobilia, Petrator şi Matiade). Radharc e legiune.

Fiecare dintre aceste texte îşi aduce cu asupra de măsură obolul pentru conturarea unui univers care, deşi în aparenţă este paralel cu lumea reală, îi seamănă şi o reflectă aşa cum o oglindă convexă reflectă halucinant obiectul în faţa căruia este aşezată.