O admirabilă sinteză asupra artei
medievale târzii din Transilvania
Un veac de pictură
românească din Transilvania, secolul XVIII
reprezintă prima sinteză a artei medievale târzii din Transilvania, o oglindă
clară a celor mai importante centre de pictură ce au activat în acest spațiu,
fiind rodul activității unor ani mulți de cercetare pe care a întreprins-o cu
pasiune, cu tenacitate și înalt profesionalism cercetătorul Marius Porumb,
directorul Institutului de Arheologie și Istorie a Artei din Cluj-Napoca.*
Cartea este
structurată pe marile centre de pictură religioasă, cu prezentarea celor mai
importanți zugravi ce au lucrat în secolul al XVIII-lea în Transilvania, în
acest fel fiind acoperit tot teritoriul transilvănean.
În mod firesc,
cercetătorul Marius Porumb își începe cartea cu un prim capitol numit Stil
și evoluție în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, conținând o serie de
considerații asupra artei brâncovenești în Transilvania, cu observația că
sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea corespund
unor noi etape istorice, inaugurate prin stăpânirea habsburgilor asupra
Transilvaniei, urmată și de tendințele de introducere și răspândire a
catolicismului. Într-o perioadă destul de agitată pentru românii
transilvăneni, cea a primelor două decenii ale secolului al XVIII-lea, s-a
construit destul de puțin, de aceea au fost cu atât mai mult valoroase
monumentele înălțate de luminatul voievod Constantin Brâncoveanu în Țara
Făgărașului. Se observă că aceste ctitorii, Sfântul Nicolae din Făgăraș
și Mănăstirea Sâmbăta de Sus, au declanșat o adevărată școală de arhitectură
locală, reprezentată printr-un grup de construcții compact și unitar, care
realizează o adevărată sinteză a elementelor de arhitectură din Țara Românească
grefate pe tradiția constructivă transilvăneană. Situația este inevitabil
aceeași și când este vorba de pictura murală românească din Transilvania, deși
în Țara Românească primele decenii ale secolului al XVIII-lea sunt fecunde sub
acest aspect.
Totuși, spre sfârșitul
celui de-al doilea deceniu, își începe activitatea Popa Ioan din Rășinari,
pentru ca în deceniile următoare ale secolului al XVIII-lea să se formeze
centre importante de pictură, datorate unor zugravi stăpâni pe meșteșugul lor,
formați în Țara Românească sau marcați stilistic de contactele cu viața
culturală și artistică de acolo. Marius Porumb face, bineînțeles, referiri la
iconostasul Bisericii Sfântul Nicolae din Făgăraș, realizat de Zugravul Preda,
în anul 1698, după ce făcuse parte din echipa ce-a lucrat la marele complex
brâncovenesc de la Hurez, la decorul mural al Bisericii semnat de fiii lui
Preda, Preda și Teodosie, la rândul zugravi apreciați în Țara Românească.
Realizare artistică valoroasă, fresca din Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș
va însemna pentru pictorii transilvăneni din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea o adevărată Erminie.
Marius Porumb
urmărește evoluția artei românești din Transilvania secolului al XVIII-lea ce
tinde spre multiple interferențe și schimburi de valori cu provinciile
extracarpatice, contribuind la grăbirea procesului de unificare culturală a
patrimoniului național, de formare a unui stil românesc al epocii, cu
particularități proprii fiecărei regiuni, dar formând un tot unitar, încât nu
poate fi confundat cu fenomenul artistic al altor popoare.
Un zugrav care, după
realizarea unor valoroase decoruri murale ale unor biserici din Țara
Românească, este chemat să picteze în Transilvania, este Iosif Ieromanahul,
inițiat de marea Mănăstire brâncovenească de la Hurez. Marius Porumb îi
menționează și pe alți zugravi veniți din Țara Românească, subliniindu-le
realizările artistice. Zugravilor munteni li se adaugă cei formați în spațiul
transilvănean în primele decenii ale secolului al XVIII-lea.
Deși numărul
zugravilor prezentați în carte este impresionant, autorul îi abordează pe
fiecare menționându-le datele personale, atâtea câte s-au aflat în urma
cercetărilor, de cele mai multe ori dificile, trăsăturile stilistice, calitățile
artistice ale realizărilor acestora. Se insistă asupra deschizătorilor de
drumuri și întemeietorilor de centre și școli de pictură.
Un subcapitol
intitulat Două decenii de afirmare artistică românească epoca lui
Inochentie Micu îl constituie studiul asupra relațiilor luminatului episcop
cu zugravii din Țara Românească și Transilvania, asupra rolului acestei
personalități extraordinare în evoluția vieții culturale și artistice
transilvănene, indubitabil, ca cea mai puternică personalitate politică a
poporului român din Transilvania în secolul al XVIII-lea, un mare ctitor de
cultură românească. Sunt urmărite cu emoție marile realizări și se insistă
asupra importanței acordate de Inochentie Micu decorării cu pictură murală și cu
icoane a catedralei ctitorite de el la Blaj, în acest scop chemând un meșter
din Țara Românească, pe Ștefan Zugravul. Autorul cărții precizează un fapt
relevant ce pune în evidență foarte clar aspirațiile iubitoriului de
neamul său, preabunului Vlădica Inochentie, cum îl numea Petru Maior, și
anume că în acel moment de început, în care se puneau bazele unuia dintre cele
mai importante centre ale culturii naționale, Inochentie Micu își manifesta
dorința menținerii și perpetuării vechilor tradiții românești și socotea
imperativ necesar propagarea valorilor naționale ale vremii. Alegerea unui
artist din Țara Românească, care zugrăvise importante ctitorii domnești, nu
era întâmplătoare. În contractul încheiat cu pictorul Ștefan, Inochentie
prevedea, încă de la primul punct, ca numitul zugrav toată tâmpla sau
catapeteasma bisericii să o picteze cu mare cuviință și frumoasă precum în Țara
Românească.
Capitolul al doilea îl
constituie Pictori și centre artistice; începe cu studiul asupra
zugravilor ce s-au stabilit ori format la Scheii Brașovului, o cercetare căreia
Marius Porumb i-a acordat o perioadă lungă de timp, urmărindu-le cu atenție
frescele și evoluția artistică în Scheii Brașovului, un remarcabil centru de
pictură. Autorul surprinde faptul că secolul al XVIII-lea se caracterizează
printr-un excepțional efort ctitoricesc, ce exprimă dorința de afirmare și
emancipare a românilor brașoveni. Dintre zugravii care au activat aici și în
alte centre transilvănene, venind din Țara Românească, se remarcă Grigorie
Ranite, cu ansamblul de pictură murală înfăptuit în 1738 în Paraclisul
Bunavestire, înălțat în anul 1733, în partea de nord a Bisericii Sfântul Nicolae
din Scheii Brașovului. Grigorie Ranite a lucrat aici împreună cu fratele său
Gheorghe, cunoscut pictor de icoane, dar și cu zugravii Ioan și Mihail.
Marius Porumb se
referă cu date inedite și la Ioan Zugravul, care s-a stabilit la Brașov, iar
construirea Paraclisului Înălțării în anii 1750-1752 va constitui
începutul unei noi etape în care activitatea artistică ce va gravita în jurul
Bisericii Sfântul Nicolae se va intensifica .
Un alt subcapitol
important al cărții este cel referitor la activitatea zugravilor stabiliți la
Rășinari, aproape de Sibiu: Trei generații de pictori la Rășinari. Sunt
evidențiate etapele acestei școli de pictură religioasă, începând cu Popa Ioan
și Nistor ce vor lucra în mai multe localități transilvănene, pentru ca, apoi,
Popa Ioan să se stabilească pentru mai mulți ani la Râmnic, în Țara
Românească, unde a devenit colaborator al episcopului Climent (1735-1749).
Acestor zugravi li se adaugă Iacov Zugrav și Stan Zugrav, fiii preotului Radu
Man din Rășinari și apoi, Gheorghe, fiul lui Iacov, Ioan Grigoriovici, fiul lui
Grigorie Ranite ce va evolua spre sfârșitul vieții spre un stil eclectic.
Mai pe larg se ocupă
autorul de valorosul zugrav originar din Craiova, Grigorie Ranite,
într-un subcapitol pe care i-l dedică în întregime. Este vorba despre un zugrav
care a desfășurat o bogată și îndelungată activitate în Țara Românească și
Transilvania, un apropiat al episcopului Inochentie Micu.
După prezentarea
succintă, dar documentată, cu referitoare la momentele importante ale
activității zugravilor veniți din Țara Românească sau a celor formați în
primele decenii în centre importante, ca Făgăraș, Scheii Brașovului,
cercetătorul Marius Porumb se oprește în cuprinsul cărții asupra zugravilor din
câteva zone transilvănene care au avut un rol important în evoluția picturii
românești din secolul al XVIII-lea.
Regiunea Munților
Apuseni a beneficiat de prezența unor zugravi din primele decenii ale secolului
al XVIII-lea veniți din centre din afara zonei, pentru ca apoi să se formeze
zugravi chiar în ateliere locale. Sugestiv este faptul că în primele decenii
ale secolului al XVIII-lea, într-o serie de edificii religioase din Munții
Apuseni sunt prezenți cunoscuții pictori din Rășinari: Popa Ivan și Nistor
Dascălul. În pisaniile bisericilor apar și alte nume, ca Teodor Zugravul și Popa
Matei, Vasile Ban, Gheorghe din Făgăraș, unul din exponenții de seamă ai
stilului brâncovenesc din Transilvania, făcând parte din importantul centru
artistic format în preajma curții episcopale a lui Inochentie Micu. În ultimul
sfert al secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XIX-lea,
în regiunea Munților Apuseni, în ținutul Clujului și în părțile răsăritene ale
Bihorului și Sălajului, pe văile Mureșului și Someșului sau în Banat unul
dintre pictorii cei mai dotați ai epocii a fost Simion Silaghi-Sălăjeanu.
Autorul, printr-o documentare de arhivă și de teren, analizează și pune în
valoare activitatea acestui prolific zugrav, urmărindu-i decorurile murale și
tablourile realizate de-a lungul timpului.
Alte zone ale
Transilvaniei au fost cercetate de Marius Porumb cu aceeași pasiune ,
cunoașterea artei medievale românești urmărind mereu legăturile cu Țara
Românească, prezența zugravilor munteni în Transilvania, evoluția stilului
postbrâncovenesc în secolul al XVIII-lea. Pictori din Țara Românească în
ținuturile hunedorene este un alt subcapitol, unde autorul îi prezintă pe
cei mai valoroși zugravi care au activat acolo, așa cum au fost Simeon Zugravul
și fiul său smeritul între preoți popa Simeon Zugravul paroh în Silvași de
Sus, care s-a format în Țara Românească, poate la Râmnic. Marius Porumb se
oprește și asupra unui pictor cu o personalitate aparte, Efrem Micu din Sad,
considerat un valoros pictor de iconostase la Bratislava și Buda, iar într-un
alt subcapitol dedică un studiu Breslei pictorilor români fondată la Gherla,
pe Valea Someșului Mic, într-o regiune de străveche istorie românească, și
care în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea a fost un remarcabil centru
cultural-artistic. Aici, în anul 1777 s-a întemeiat Asociația pictorilor ce
cuprindea un număr impresionant de zugravi și iconografi. În apropiere se află
satul Nicula, cunoscutul centru de pictură pe sticlă.
Autorul se întoarce
spre zona Sălajului, acordând atenție zugravilor, legăturilor lor cu Țara
Românească, făcând observații pertinente asupra activității lor, insistând
asupra decorurilor murale ale unor biserici sălăjene.
În această atât de
cuprinzătoare carte nu putea lipsi studiul asupra Picturii maramureșene de
la tradiția postbizantină la baroc, spațiu artistic ce-a beneficiat, de
altfel, de atenția unor reputați cercetători. Contribuția lui Marius Porumb
este una de localizare a unor centre de iconari, circumscriindu-le
individualitatea, cu precizarea că dincolo de influențe, picturile murale
maramureșene continuă stilistic tradiția postbizantină, și doar spre sfârșitul
veacului apar mai frecvente influențe baroce. Bineînțeles, sunt prezentați și
zugravii cei mai importanți, între care se detașează Alexandru Ponehalschi și
Radu Munteanu.
Un ultim subcapitol
este dedicat Picturii exterioare din Transilvania. Între manifestările
artistice ale secolului al XVIII-lea remarcăm și decorarea bisericilor
transilvănene cu pictură exterioară. Marius Porumb apreciază că aceste
fenomene merită toată atenția, deoarece constituie unul dintre capitolele
cele mai interesante și mai importante ale istoriei artei românești,
demonstrând nu numai unitatea culturală a spațiului românesc din jurul arcului
carpatic, ci și existența unor viguroase centre de pictură transilvănene, în
care activau uneori un mare număr de artiști.
De altfel, toți
zugravii prezentați nu numai cu profesionalism după o îndelungată și
aprofundată cercetare, și cu o admirație și o căldură datorate pasiunii cu care
s-a aplecat asupra acestui capitol important din istoria artei românești,
sunt cuprinși, cu datele cele mai importante cunoscute în legătură cu viața și
activitatea lor artistică, în repertoarul Pictori români transilvăneni din
secolul al XVIII-lea.
Așadar avem în față o
carte de specialitate, rodul unor ani mulți de cercetare, de teren și arhive, o
continuare a cărții semnate de Marius Porumb și apărută în urmă cu peste două
decenii Pictura religioasă românească până în secolul al XVI-lea.
Scrisul încărcat de pasiune și viu interes pentru lumea zugravilor care au
lucrat în Transilvania, admirația pentru realizările lor remarcabile, fac ca
lectura noii cărți să fie agreabilă. Sunt comentați zugravi numeroși, dar
structurarea cărții permite regăsirea lor, înțelegerea aportului fiecăruia la
evoluția artei românești din epoca medievală târzie în Transilvania. Sunt
prezentate primele centre, sunt cercetați primii zugravi cunoscuți din
Transilvania care în contact cu sau veniți din Țara Românească au devenit
continuatori ai stilului brâncovenesc ori ai artei mai vechi postbizantine (Făgăraș,
Scheii Brașovului, Rășinari) pentru a continua cu figuri marcante din lumea
zugravilor munteni, unii stabilindu-se în Transilvania pentru o perioadă lungă
de timp. Sunt prezentate decoruri murale, insistându-se asupra lor când autorul
consideră că e cazul, cu detalii și analogii, cu reveniri la activitatea unor
zugravi. Se urmărește astfel evoluția în timp a artei lor, observându-se
diversitatea stilistică în unitatea de ansamblu, dar și prezența unor artiști
care s-au format în centre europene, reprezentând printre primii modernitatea
în pictura transilvăneană, sau prezența unor centre nu numai de pictură murală
și tempera ci și de xilografie (Gherla), pictură pe sticlă (Nicula).
Într-adevăr, este
vorba de o cuprindere amplă a fenomenului artistic, bogată în informații
prețioase și inedite, într-o prezentare grafică de excepție, cu desene, cu
peste 250 de fotografii color și cu o bibliografie impresionantă. O carte
frumoasă apărută în Editura Meridiane, în anul 2003, pe care o recomandăm
specialiștilor și iubitorilor de artă românească pentru că, așa cum menționa
autorul, studiul picturilor murale sau al vechilor icoane din Transilvania
secolului al XVIII-lea, descifrarea unor inscripții sau a unor izvoare
documentare, descoperirea unor nume de pictori sau a unor nume de ctitori și
donatori ne introduc într-o lume fascinantă și pitorească, ne dezvăluie
necunoscute pagini de artă și istorie culturală.
N.
9 oct. 1943 la Grozești, jud. Lăpușna. Studii liceale la Baia Mare, Facultatea
de Istorie-Filozofie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, doctor în
istorie (1973), specializări în Italia, călătorii de studiu în Grecia; Franța,
Germania. Între 1966-1990 cercetător în istoria artei la Institutul de Istorie
din Cluj-Napoca, iar din 1992 director al Institutului de Arheologie și Istoria
Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca; din 1993 membru corespondent al
Academiei Române. Fondator și redactor responsabil al revistei de artă medievală
Ars Transilvaniae; membru al Consiliului Internațional al Istoriei Artei;
din 2001 președinte al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice. Autor a peste
100 de studii de specialitate , editor, coordonator de volume. A publicat
volumele: Bisericile din Feleac și Vad (Meridiane, 1968), Icoane din
Maramureș (Dacia, 1975), Pictura românească din Transilvania (sec.XIV-XVIII)
(Dacia, 1981), Monumente istorice și de artă religioasă din Arhiepiscopia
Vadului, Feleacului și Clujului (1982), Dicționar de pictură veche
românească din Transilvania (sec.XIII-XVII) (Ed. Academiei, 1998) ș.a..
Coautor la Istoria românilor, vol. VI, VII (Ed. Enciclopedică, 2002).
Conducător științific de doctorat și profesor asociat la Universitatea Babeș-Bolyai
Cluj-Napoca. |