Nr. 10 (491) octombrie 2006

Actorii români-societari la Comedia Franceză,

de Anca Costa-Foru

Din Cuvântul înainte la cartea Actori ro­mâni- societari la Comedia Franceză,  pe care cer­cetătoarea Anca Costa- Foru o publică în seria Ga­leria teatrului românesc editată de Fundaţia cul­turală „Camil Petrescu” şi revista „Teatrul azi” (2006), aflăm că  la Paris „există fonduri bogate de documente privind activitatea în Franţa a nu­meroşi oameni de teatru şi actori români”. Ele se găsesc la Biblioteca Naţională, la Bibliothčque Na­tionale, la Bibliothčque de l’Arsénal, în arhivele Comediei Franceze şi în cele ale Teatrului „Odéon” şi sunt constituite din materiale de presă, fotografii, afişe, manuscrise,, autografe, desene, machete. Tentată de acest „câmp nedesţelenit de cercetare”, autoarea cărţii (volum ce e, la origine, o teză de doctorat susţinută în cadrul Institutului de Istorie a Artei, secţia Teatru) şi-a dorit să scoată dintr-o nedreaptă uitare anumiţi actori care, plecaţi din România, au devenit societari ai celei mai celebre instituţii de spectacole din Franţa. Poate că ei, actorii, nu fac parte neapărat dintre „aceşti români care au fă­cut Franţa”, cum îi numea într-un discurs  fostul ambasador al Republicii Franceze la Bucureşti pe Ionesco, Cioran, Eliade sau Brâncuşi. Dar, aşa după cum demonstrează extrem de pertinentul şi bine documentatul studiu al Ancăi Costa-Foru, depăşind barierele de limbă, uneori chiar o seamă de oprelişti de ordin administrativ-birocratic, atât Eduard de Max şi Maria Ventura (figuri de prim rang) , cât şi Elisabeth Nizan şi Jean Yonnel „s-au întâlnit într-o vocaţie comună, pa­siu­nea pentru teatru, generatoare de energie, ca orice pasiune, în cultul muncii, în conştiinţa răs­punderii profesionale, în dezavuarea statornică a cabotinismului şi automatismului rutinar”. Au fost angajaţi la Comedia Franceză în ani diferiţi- Eduard de Max şi Elisabeth Nizan în 1915, Maria Ventura în 1919,  Jean Yonnel în 1926. Cu excepţia lui Elisabeth Nizan (fiica celebrului lingvist Lazăr Şăineanu, pe numele ei real Elisabeta Şăineanu), actorii ale căror viaţă şi creaţie sce­nică îi prilejuiesc Ancăi Costa-Foru o serie de patru micro-monografii, care, fiecare în parte, ar pu­tea constitui sursa unei viitoare cărţi, erau la data angajării deja verificaţi pe alte scene franceze im­portante. Ajunşi în Franţa, au căutat să îşi găsească propriul lor stil de teatru prin care să îşi afirme personalitatea. Dorinţa lor de a fi ei înşişi, de a se exprima în concordanţă cu o seamă de principii estetice superioare, au reprezentat în o­pinia autoarei cărţii „cheia” şi „secretul” succesului lor. Pentru a ajunge la succes, ei şi-au de­să­vârşit pregătirea profesională, au frecventat cursuri susţinute de exigenţi şi calificaţi profesori ai vremii, s-au exersat într-un repertoriu vast, au o­co­lit tiparele uniformizatoare.

Lui Eduard de Max şi Mariei Ventura le sunt consacrate cele mai consistente părţi din vo­lum. Deopotrivă interpret de seamă al marelui re­pertoriu clasic ( asta însemnând roluri în piese de Corneille, Racine, Moličre, Beaumarchais), de Max s-a implicat în tentativele de înnoire a ex­presiei teatrale, lucrând atât cu Antoine, promotorul teatrului naturalist, dar şi cu Lugné-Poe, prin­cipal exponent al impunerii teatrului poetic la care visau mai toţi marii simbolişti francezi ori bel­gieni de expresie franceză. Şi aceasta fiindcă pentru de Max, „arta scenică n-a fost, de fapt, o me­serie, ci un sistem de probleme estetice şi de im­perative intime”. A fost un artist de imaginaţie. Nu ştia să se supună necondiţionată unui autor, a fost un rebel cu cauză, aceea a moderni­zării artei spectacolului de teatru. La rându-i, Maria Ventura, actriţă ce a nutrit permanent con­vingerea că actorului îi revine misiunea de a ve­ghea la calitatea şi acurateţea mesajului scenic, a evoluat atât în marele repertoriu din secolele al XVII lea şi al XVIII lea, dar şi în piese de Maeterlinck, G. B. Shaw sau Pirandello. A făcut-o, asumându-şi totodată sarcina de a contribui la mo­dernizarea teatrului românesc. În ţara natală a înfiinţat un teatru ce i-a purtat numele, în care s-au jucat spectacole care au valorificat noutăţile de pe piaţa literaturii dramatice europene şi în care au evoluat mai toţi marii actori ai vremii. Elisabeth Nizan a interpretat mai cu seamă roluri de ingenuă, din repertoriul  clasic şi contemporan, iar Jean Yonnel l-a jucat, între altele, pe re­gele Ferrante, un tulburător personaj dintr-o su­perbă piesă a lui Montherlant, La reine morte, e­voluţia sa în rol fiind apreciată de însuşi marele scriitor francez. Deşi aveau la activ numeroase succese pariziene, cu toate că atunci când au ju­cat la Bucureşti au dat dovadă de maximă exigenţă profesională, nici unul dintre cei patru ac­tori români, societari ai Comediei Franceze, nu au avut parte de elogii nestăvilite, nu au fost scutiţi de critici. Patimi trecătoare şi omeneşti, in­vi­dii, ori reproşuri ascunse că au plecat din ţară sau un grad sporit de exigenţă din partea gazetarilor ro­mâni? Cine ştie!

E de remarcat – şi aici se află punctul de maxim interes al cărţii – că Anca Costa- Foru nu s-a mulţumit să refacă biografii şi să inventarieze ro­luri. Dimpotrivă. Slujindu-se de mărturiile de presă, s-a străduit să reconstruiască personalitatea ar­tistică a protagoniştilor cărţii, să evidenţieze ce a­nume a făcut ca personalitatea lor să fie cu ade­vă­rat creatoare, să fie actori productivi şi nu re­pro­ductivi. Operaţie deloc uşoară, dar pe care o so­cotesc încununată de succes.

Ca orice spectacol bun, şi acest spectacol al rememorării activităţii unor artişti români a­dop­taţi de scena franceză are un prolog (An­tecedente, în care se pun în evidenţă legăturile dintre teatrul francez şi cel românesc) şi un epilog. Ba chiar un dublu epilog, constituit dintr-o u­tilă secvenţă intitulată Concordanţe şi concluzii şi un apendice ce surprinde Alţi actori români pe scene franceze (Alice Cocea, Elvira Popescu, Alexandru Mihalescu, Samson Fainsilber, Jenica Atanasiu).

Remarcabilă prin efortul, calitatea şi ri­goarea documentării, prin împlinirea aspiraţiei spre interpretare, cartea Ancăi Costa- Foru re­pre­zintă o admirabilă reuşită cu atât mai mult cu cât o bogată iconografie completează şi probează textul scris.