Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Mircea Cărtărescu, Baroane!

Editura Huamanitas, Bucureşti, 2005

 Sub un titlu devenit celebru, clasicizat, folosit odinioară de Tudor Arghezi şi care l.-a costat scump pe pamfletar, un alt mare poet şi prozator, de curând convertit la gazetărie, Mircea Cărtărescu, îşi adună între pagini de carte comentariile, fireşte, cel mai adesea cu caracter politic pe care le-a scris în perioada martie 2004 – iulie 2005 pentru Jurnalul naţional. Parte importantă a unui trust de presă adesea legat de activităţile unui anumit partid politic, respectivul ziar a avut decenţa de a-i îngădui lui Mircea Cărtărescu să–şi exprime liber ideile, chiar atunci când acestea intrau în coliziune cu interesele patronilor publicaţiei. Faptul acesta, ce ţine de însăşi igiena vieţii publice româneşti, e subliniat de scriitor în ceea ce ar fi „cuvântul înainte” al cărţii apărute în 2005 la  Editura Humanitas. Nu-i mai puţin adevărat că respectarea acestui pact de non-intervenţie a însemnat  pentru conducerea Jurnalului naţional însăşi condiţia colaborării cu marele scriitor, o colaborare, dincolo de orice îndoială, cât se poate de avantajoasă, fiindcă , după cum bine se ştie, Mircea Cărtărescu nu doar că „se vinde bine”, ci reprezintă un caz rarisim, dacă nu unic, de scriitor român contemporan despre care „toată lumea vorbeşte”. De altfel, tocmai neobişnuitul succes de casă  reprezentat de volumul  De ce iu­bim femeile i- a adus autorului său nu doar o imensă popularitate ce s-a extins asupra întregii sale creaţii, ci şi numeroase invidii , concretizate în coagularea unor energii negative, relevante în bună parte pentru  climatul nu tocmai sănătos în care se consumă viaţa intelectualităţii, dar şi a întregii societăţi româneşti. Nu detaliul că despre Mircea Cărtărescu face vorbire în nu ştiu ce emisiune de televiziune, cu mare rating , un celebru manelist, nu detaliul insolit că un „ întreprinzător” certat cu legea are ideea de a face o ediţie-pirat a binecunoscutului volum, mi se par cu adevărat spectaculoase, ci tocmai atitudinea ascuns-resentimentară provocată în rândul breslei de un scriitor român de azi care, iată!, are succes şi chai câştigă bani din scrisul său. Nu ştiu dacă aici e vorba neapărat de un reflex al „ tensiunii continue la nivelul vieţii cotidiene” propagat în viaţa culturală (Sentimentul românesc al isteriei), ci mai curând reflexul inesteticii raporturilor dintre oameni, fie ei şi de o anume condiţie intelectuală. „Să ai simţ etic în România, să crezi cu adevărat în principii sau în legalitate, să rămâi consecvent în  credinţele tale înseamnă să fii un mare naiv”, crede, pe bună dreptate Cărtărescu, şi simte această realitate pe propria piele. (Pragmatii…). Câteva numere succesive din  Dilema veche apărute în vara lui 2004, doritoare să elucideze motivele în virtutea cărora îşi află timp să se certe intelectualii, au provocat reacţii dintre cele mai ciudate, mai disproporţionate, polemici agresive, radicalizări atât ale „păltinişenilor” cât şi ale „postmodernilor”. Iar dacă „lumea culturală românească e, azi, un loc trist” şi „nu mai produce cine ştie ce capodopere”, fiind în schimb „bântuită de tot  felul de războaie i­deologice, de scandaluri care nu se mai termină, de stafii interbelice, transoceanice, de dreapta, de stânga, de tot felul de gogoriţe”(Vierii minţii) , dacă „la noi nici dragostea, nici respectul nu se poartă” (Pâinea amară a exilului) , dacă „ adeseori asistăm la… iraţionale acte de autoanihilare” (Cum ne vom mai privi în ochi?), dacă la o presusţinere „ cu cântec” a unei teze de doctorat semnată de „ilustrul” Adrian Păunescu „poetul ceauşist nu tremura de teamă, ci de indignare că trebuia să se supună judecăţii u­nor pigmei ca noi” (La un pahar de vorbă…)  e clar că avem cu toţii suficiente motive de deprimare. Soluţia întrevăzută de Mircea Cărtărescu, prin care în cultura românească ar fi posibilă introducerea unui climat de noramalitate, soluţia ce ar consta în intervenţia drastică, deratizatoare a Ministerului Culturii ce ar trebui să reorganizeze Uniunile de creaţie, mi se pare însă iluzorie. E drept că, probabil, exceptând UNITER-ul care încă face figură aparte, celelalte uniuni sunt parazitate de o seamă de elemente foarte puţin, dacă nu chiar deloc credibile, ce deţin (deţineau) pâinea şi cuţitul. Dar mă tem că Ministerul Culturii nu ar putea funcţiona drept agent sanitar. În primul rând, fiindcă nu prea cred că îi îngăduie legea să facă ordine în viaţa unor ONG-uri.  În al doilea rând, deoarece Ministerul acesta are nevoie el însuşi de o serioasă restructurare pe care nu a făcut-o cu adevărat nici Mona Muscă şi pe care nu prea dă semne că ar vrea să o facă nici Adrian Iorgulescu. În al treilea rând, deoarece există un antecedent periculos, creat în vremea ministeriatul lui Răzvan Theodorescu, când un adjunct al acestuia a tracasat luni în şir UNITER şi, din câte se pare, deşi nu mai e în funcţie, ipochimenul îşi continuă operaţiunea. Doar Uniunea Scriitorilor e vinovată de faptul că atâta vreme s-a lăsat condusă de un scriitor minor, avid de funcţii şi de bani, cu relaţii încă incomplet elucidate cu fosta Securitate şi numai Uniunea poate proceda la propria-i recredibilizare.

Împărtăşesc opiniile lui Mircea Cărtărescu referitoare la dreptul la viaţă priva­tă, la odioasa afacere de vânătoare din pădurea Balc ( Vânătoarea ruşinii naţionale), cred că replica indirectă dar extrem de elegantă pe care poetul i-o dă lui Mircea Mihăieş care a comis o greşeală cât casa scriind textul Matusalem votează e un exemplu de polemică (Cum votează bătrânii), ştiu şi eu că „există un patriotism frumos şi unul urât” şi că prea mulţi dintre îmbogăţiţii de azi s-au recrutat dintre potentaţii şi securiştii de ieri (Poveste cu ochi albaştri), mă scoate din sărite obedienţa constantă a Televiziunii publice ( Ce tare tropăim noi!)  şi constat că, de ceva vreme încoace, lucrurile o iau din nou razna, chiar dacă la Direcţia Ştiri a venit o redutabilă profesionistă. Mă exasperează „ vremurile carnavaleşti, unde anormalul e normal” (Asta să i-o spui lu ’Mutu), ştiu că politicienilor români nu le prea pasă de românii ce şi-au luat lumea în cap spre a munci în străinătate, simptomatice fiind bâlbele Ministerului de Interne din august 2005 ( Go West!), am ameţeli când văd felul dizgraţios în care continuă Etatizarea lui Eminescu. Or, în toate aceste acorduri cu scriitorul văd un indiciu că Mircea Cărtărescu şi-a împlinit dorinţa ca „părerile sale să fie nu doar înţelese, ci şi, cumva, interiorizate de oamenii care le citesc”.

Aşa după cum spuneam la început, miezul cărţii e dat de comentariile cu caracter politic, texte în care Mircea Cărtărescu a militat pentru înlăturarea de la putere a regimului pesedist, a tandemului Iliescu-Năstase (formidabil pamfletul Craii de Curte-Nouă) ori a amendat aroganţa fostului premier (Baroane!). Dacă Bucureştiul „nu a căzut”, aşa cum se temea scriitorul, dacă steaua lui Ion Iliescu pare totuşi să apună, dacă PSD-ul traversează acum o criză identitară, mă îndoiesc şi eu, asemenea lui Mircea Cărtărescu, că „acest partid va rămâne în veşnica umbră a trecutului”.  Depăşirea acestui trecut şi reformarea respectivului colos ar fi în folosul democraţiei. (Vremuri tulburi). L-am votat şi eu pe Traian Băsescu, chiar dacă- recunosc – cu mai puţină tragere de inimă decât a făcut-o autorul Orbitorului , am votat, de asemenea, Alianţa D.A., dar sunt mai puţin entuziast în evaluarea performanţelor noii Puteri. E adevărat, avem un preşedinte „plin de personalitate”, dar nu cred că e chiar atât de „puternic”, pe gânduri punându-mă chimia secretă cu şefii serviciilor secrete numiţi pe vremea fostei guvernări, aşa încât sunt rezervat în a opina că actualul şef al Statului chiar va reuşi să stăpânească „ structurile trecutului” ( Tragem linie şi adunăm). Nu sunt deloc sigur că „avem un guvern pus pe treabă” şi nici nu cred că avem de- a face cu „un guvern normal”. Numai de normalitate nu poate fi vorba în felul în care au managerizat guvernanţii greva profesorilor. Cu siguranţă, ar fi bine să mă înşel eu şi să aibă dreptate gazetarul. Timpul le va limpezi pe toate. Depinde cu ce costuri. Deocamdată, cert e doar că citind editorialele lui Mircea Cărtărescu am intrat prin ele într-un insolit dialog cu un om ce nu îşi absolutizează părerile ceea ce, într-o lume, ce debordă de oameni cu certitudini „inebranlabile” nu e deloc puţin lucru.

Mircea MORARIU

*^**

Feminitate şi „suflet feminin”

 Capabilă a stîrni încă idiosincrazii şi mefienţe, sintagma „literatură feminină” defineşte un sector al literaturii, capabil de noutăţi frapante, întemeiate pe sau în concurenţă cu valori deja consacrate. Extrem de clar exprimate, opiniile critice datorate nu numai, dar mai ales unor condeie feminine, formulează cu limpezime cîteva din trăsăturile distinctive ale prozei, poeziei sau jurnalului feminin, dezvăluie cunoscutul sau necunoscutul profunzimilor, care dobîndesc vigoarea şi sclipirea valorilor de necontestat.

Elena Zaharia-Filipaş, editor şi profesor apreciat, le consacră semenelor ei în ale prozei volumul, Studii de literatură feminină, Bucureşti, Paideia,2004, o carte cu virtuţi didactice în ceea ce priveşte claritatea şi metoda, dar, în acelaşi timp, un seducător excurs pe tema feminităţii, în general şi al feminităţii creatoare, în special, un „ghid” menit a-l familiariza pe cititor cu începuturile şi evoluţia literaturii feminine româneşti.

Cartea se structurează pe şapte capitole esenţiale, debutînd cu cel consacrat relaţiei dintre E. Lovinescu şi literatura feminină, capitol polemic în care afirmaţia marelui critic, potrivit căreia „Literatura nu e în genere o vocaţie feminină, ci bărbătească”, are valoare de avertisment, dar şi de incitantă provocare. Deşi cuvintele marelui critic exprimă „atitudinea spiritului masculin neîncrezător funciarmente în vocaţia creatoare a femeii”, comprehensiva sa generozitate cu care a încurajat „fiecare farâmă d talent literar”, inclusiv feminin, par a-i contrazice afirmaţia. Elena Zaharia-Filipaş îşi construieşte exegeza pornind de la interesul lui Lovinescu pentru o „teorie a feminităţii în literatură” şi chiar pentru ce se numeşte astăzi „scriitura feminină”, demontând şi analizând cu minuţie devotamentul său faţă de lirica şi mai ales proza feminină, din care rezultă trăsăturile esenţiale ale literaturii feminine, aşa cum sunt ele formulate de mentorul de la Sburătorul .

Important pentru cel dornic a înţelege şi a accepta „sufletul feminin” şi „feminitatea” în literatură este demersul de schematizare a observaţiilor lovinesciene din Critice (1919-1920) pe marginea celor dintâi volume ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Mai degrabă nefavorabile, consemnând „insuficienţele unui talent puternic, dar contradictoriu: lipsa simţului epicului, lirismul, profunzimea şi excesele spiritului analitic, stilul inegal”, cele dintâi impresii, posibil să fi avut la bază misogine referinţe la amoralitatea femeii, se convertesc, pe parcursul anilor, în elogioase aprecieri la adresa literaturii scriitoarei care „reprezintă un salt spre intelectualitate”, spre „rarele piscuri ale conştiinţelor literare” după ce anterior manifestase o tranşantă atitudine antifeministă, sub „masca unui romantic nostalgic”, afirmând că ar fi preferat ca femeia să-şi păstreze „statutul social inferior”. Portetul indirect, „complex”, „în cheie afectivă” al femeii care i-a fost lui Lovinescu atât de apropiată, Hortensia Papadat-Bengescu, este urmat, în exegeza Elenei Zaharia-Filipaş de cel al lui Ticu Archip, o personalitate literară recunoscută a anilor’30, evocată în  Memorii prin intermediul eroinelor ei, „din psiholgia cărora e construit un model feminin general”, „o natură feminină complicată, marcată de inhibiţii şi frustrări”. Este interesant cum prezenţa talentului la vreuna din scriitoarele care a trecut pe la Sburătorul este asociată mai curând masculinităţii decât feminităţii, nu o dată găsind în „patologia sexuală” nucleul acestei feminităţi.

Acest prim capitol al cărţii Elenei Zaharia-Filipaş reuşeşte, în egală măsură, să stîrnească interesul şi să devină un ghid necesar într-o succintă prezentare a literaturii feminine interbelice, aflată sub auspiciile sburătoriste; cititorului i se oferă, în acest fel, repere utile, conturîndu-se cîteva „siluete feminine” care au reţinut atenţia marelui critic prin volume de succes: Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Cella Serghi.

O interesantă „concluzie” izbuteşte autoarea acestei cărţi surprinzând discrepanţa între claritatea şi siguranţa modelului teoretic lovinescian – feminitate  însemnând instinctualitate, fragilitate, sentimentalism, lirism sau subiectivitate şi mai rar feminism – adică atitudine antimasculină şi „critică aplicată”. De fapt, nici una din scriitoarele înzestrate „nu se încadrează în modelul feminin anticipat”, ceea ce susţine tonul mascat ironic, polemic şi neconcesiv al autoarei. În teoria despre feminitate a mentorului de la Sburătorul,descifrează două tipuri de constructe mentale, „emanând din nivelele diferite ale gândirii sale: unul, aparţinând stratului vechi, ancestral, al bărbatului patriarhal, care vede femeia ca pe o fiinţă nu numai diferită, secundară, („al doilea sex”), dar şi neevoluată pe scara raţiunii umane; şi altul, mai nou, al inteligenţei critice care constată că literatura scrisă de femei nu e radical diferită de cea scrisă de bărbaţi”. Prin urmare, se pare că bărbatul şi criticul nu se înţeleg în privinţa femeii, cel dintâi o raportează la condiţia biologică a sexului, cel de al doilea, la scrisul literar care e intelectual şi individual. Meritul lui Lovinescu este că a avut „inteligenţa şi bunul simţ de a integra literatura bună scrisă de femei într-o paradigmă generală a valorii, pe care a numit-o […] „masculină”.

Capitolul Femeia din oglindă, consacrat Hortensiei Papadat-Bengescu, prima scriitoare care, la noi, a depăşit „graniţa culturală a feminităţii, impunându-se ca unul dintre ctitorii romanului românesc modern”, îşi conduce cititorul prin labirintul scrierilor de început ale romancierei, până la a-i dovedi „rara putere de analiză, atitudinea bărbătească, fără duioşie şi sentimentalism” şi a-şi surprinde contemporanii că „feminină prin obiectul studiului, literatura ei devine virilă prin procedeul riguros ştiinţific, prin ton şi prin eliminarea dulcegăriei şi sentimentalismului”, cum afirmă marele critic. Romanciera străbate un drum de la „universul erotizat până la saturare şi artificiu” din prozele de început, până la reflexul „cu cauze profunde, în însăşi esenţa unei fiinţe care-şi neaga natura biologică”. Exegeta supune analizei eroinele care populează „universul invers” al prozei ei obiective, întemeiat pe răceala şi mizantropia din sufletul romancierei, aceasta dovedind interes, atenţie, „chiar un soi de participare complice” pentru cazurile de „feminitate tulbure, neîmplinită, sau alteori eşuată”. Ea descoperă că în psihicul eroinelor bengesciene funcţionează un mecanism ciudat al feminităţii care respinge bărbatul – „ca şi cum frigiditatea sau o stare nevrotică ar îndepărta-o pe femeie de viaţa normală a simţurilor”. Este ciudat cum Elena Zaharia-Filipaş îşi fragmentează lectura critică a romanului bengescian şi expediază în capitolul Doamnele şi lumea rurală, consacrat îndeobşte prozei Sofiei Nădejde, romanului Voica al lui Henriette-Yvonne Stahl, Georgetei Mircea Cancicov şi Marthei Bibescu, experienţa rurală a Elenei Drăgănescu şi a lui Nory, împreună cu regretabillele compromisuri ale Ioanei Postelnicu, Cellei Serghi şi Luciei Demetrius, marcate de „tezism şi deformare artistică”, la fel cum o expediază în acest capitol şi pe Dana Dumitriu cu Sărbătorile răbdării.

Dacă Între zi şi noapte a lui Henriette-Yvonne Stahl îşi justifică spaţiul privilegiat prin capitolul pe care exegeta îl consacră romancierei, nici cel puţin intenţia unei micromonografii sau dorinţa de a urmări evoluţia personajului Ana Stavri care leagă cele trei romane, nu justifică analiza minuţioasă a unor texte eşuate cum este Pontiful, Drum de foc cu atât mai mult, cu cât ele se situează „aproape de pragul ratării artistice”.

Două capitole, Primul roman feminin, cel al Sofiei Nădejde şi O antologie a literaturii feminine, ce subliniază aportul Mărgăritei Miller-Verghy şi al Ecaterinei Săndulescu din 1935, trădează preocupările şi virtuţile de istoric literar ale exegetei.

Textul celui din urmă capitol, centrat pe romanul Ilenei Vulpescu, Arta conversaţiei, dezvăluie spiritul deschis şi receptiv al Elenei Zaharia-Filipaş care, reluând, după ani, lectura acestui roman inventariază amputările şi autoamputările grave ale împrejurărilor dintr-o altă epocă în care „literatura nu mai poate reflecta viaţa reală, fiind constrânsă să exprime ideologia comunistă”, astfel încât, femeia, eroina romanului, aşezată în faţa oglinzii, vede acum „chipul altei feminităţi, modificat şi distorsionat de istoria tragică”. „Model utopic al femeii perfecte”, un posibil „alter ego al autoarei” eroina, supraîncărcată de calităţi fizice, morale şi intelectuale, trăieşte o viaţă tumultuoasă, visând, asemenea eroilor camilpetrescieni, la iubirea absolută. Chiar citit şi interpretat în cheie ironic-sarcastică, dezvăluie supunerea naratoarei în faţa datelor vieţii, ca şi judecăţile ei distorsionate şi idealizate despre raportul spirit-trup.

Practicând o formulă de roman realist cu elemente de frescă socială, circumscris prozei de reflecţie morală, Ileana Vulpescu afişează „o viziune triumfal materialistă” şi, contrar inteţiilor sale, reuşeşte să creeze prin eroina sa „un model feminin hibrid, întruchipând fe­meia eroică într-o societate care mutilează feminitatea, precum şi amestecul de patriarhalism şi emancipare dintr-o lume încă tradionalistă.

Fără îndoială, instructivă şi agreabilă, cartea Elenei Zaharia-Filipaş presupune elaborarea unui al doilea voulm în care romanele Danei Dumitriu şi ale Gabrielei Adameşteanu să fie supuse unor analize la fel de lucide şi unor explicaţii de adâncime, menite să pună în lumină abilitatea speculativă şi originalitatea interpretativă ale autoarei.

 Liana COZEA

Un film al propriei vieţi

 În anul 1997, Petru M.Ardelean debutează editorial (la Editura „Mirador”, din Arad), cu volumul „Strângeţi piatra lucitoare. Pagini despre limbă şi literatură”. Autorul împlinise vârsta de 60 de ani. Un debut întârziat deci. După doi ani, în 1999, îşi tipăreşte, la Editura „Viaţa arădeană”, un volum de publicistică social-politică şi literară, „Voce în agora” şi altul, de aforisme şi reflecţii, „Cu şi fără prefaţă”. În 2004, prolificul scriitor adaugă bibliografiei sale încă două titluri: „Brevilocvii şi excerpte” (Editura „Multimedia Internaţional”) şi „Zile arse”, peste şase sute de pagini, memorialistică. Asupra acestei ultime apariţii (nu şi ultima, sper), voi stărui în cele ce urmează.

Tributar unei anumite metode, primul impuls, născut pe cale de consecinţă, după parcurgerea textului, a fost acela de a-l circumscrie, acela de a-i conferi un gen proxim şi o diferenţă specifică şi i-am zis: autobiografie. Auctorialitatea asumată, subiectivitatea debordantă (fără nici o conotaţie peiorativă) în sens existenţial, modul participativ de prezentare a evenimentelor şi, nu mai puţin, modul de situare în ambianţa geografică şi în contextul social justifică din plin circumscrierea. Autorul însuşi, ajuns la capătul demersului său, confirmă: „N-am făcut decât să-mi pun trecutul sub lupă, în aceste pagini, şi să-l derulez, din amintire, cu încetinitorul, înşirând aici, ca într-o saga, etapele propriului drum.(...) Aceasta este în fond cartea mea, un film al propriei vieţi şi nimic mai mult”.

„Un film al propriei vieţi şi nimic mai mult”? Da şi nu! Dacă, prin intenţii, cartea este un film, o saga, prin substanţa-i profundă, conţinut, interrelaţii şi rezonanţă, ea este incomparabil mai mult. Este o lume, un univers, în interiorul căruia, pe o durată de aproape un secol, îşi derulează destinul zeci şi zeci de alte personaje. Portrete vii, colorate, sugestive şi esenţializate, realizate cu ochi pătrunzător şi mână sigură, te întâmpină la tot pasul. Evenimentele survin fie ca o substanţă a înseşi destinelor, în desfăşurare, fie ca argumente ilustrative. Nimeni şi nimic nu le împuţinează semnificaţia. Asupra autenticităţii lor, nimic nu impietează. Nici măcar acribia, atât de specifică mentalităţii şi comportamentului didactic. Propensiunea, inevitabilă, creată de ea spre un demers cvasiştiinţific, cum ar fi mo­nografia, e contrabalansată prin recursul la peisaj, prin recursul la descrierea lite­rară cu pronunţată încărcătură emoţională. Reflecţiile critice, poziţionările fără echivoc sunt prezente şi ele din când în când, ca un corolar al procesului de reactualizare. Memoria autorului pare să fie considerabilă şi în acelaşi timp fidelă. Oricum, demersul auctorial nu e premers de un altul, cu funcţie ajutătoare, de jurnal sau cronică în care substanţa, istoria, în ultimă instanţă, să fi fost stocată prin consemnare. Demersul de azi, în cvasitotalitatea lui, e amintire, e – am mai spus-o — reactualizare în sensul propriu al termenului.

În ceea ce priveşte reactualizarea, câteva, succinte, precizări se impun. Ea, reactualizarea, e altceva decât o simplă reiterare a ceea ce a fost consemnat şi stocat cândva, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din ce motive, nu importă. Cert este că, în trecerea sa vrând, nevrând, timpul lasă urme, timpul ne modifică. Ne modifică pe noi ne modifică percepţia. Într-un fel a perceput Petru M.Ardelean evenimentele atunci când ele s-au petrecut aievea şi altfel le percepe el azi, când le scrutează în perspectivă. Şi asta, pentru că el nu mai e acelaşi. Cu fiecare clipă, s-a schimbat. Nu atât de mult însă, încât să-şi fi pierdut identitatea, dar nici atât de puţin, încât să-şi poată ignora la nesfârşit schimbarea.

Faptul nu e lipsit de urmări. Spre trecut se poate privi — şi orice carte de me­morii asta face — în mai multe feluri. Se poate privi cu indiferenţă relativă, se poate privi cu admiraţie, dar se poate privi şi cu o nestăpânită mânie, cu revoltă chiar. Şi, trebuie să o spun, volumul „Zile arse” musteşte de resentimente, de frustrări şi de lacrimi. Să fim totuşi drepţi. Admiraţia pentru anumiţi oameni nu lipseşte nici ea. Admiraţia şi recunoştinţa profundă. E cazul propriului (său) tată. Nu e singurul.

Constatările privind modul de alcătuire a cărţii, aşa sumare cum sunt, analiza arhitecturii ei, asumarea stilului, antrenarea în jocul sugestiilor pe care le generează în plan existenţial, toţi aceşti factori pun şi o problemă de estetică literară, dacă nu cumva chiar de filozofie a culturii, peste care îmi este greu să trec: problema raportului dintre operă şi autorul ei.

Discuţia e veche. Soluţiile, doar două: 1) Autorul creează opera nu din nimic, ci din sine şi pentru sine. Desprinsă de creatorul ei, opera nu poate exista; 2) Autorul creează opera din sine, dar nu pentru sine, de dragul de a crea. O dată creată, opera devine entitate de sine stătătoare, devine autonomă, între ea şi creatorul ei nemaiexistând nici un fel de raport de intercondiţionare. „Cuvintele — nu autorul, nota bene spun ceea ce spun, nimic altceva”.  (L-am citat pe un scriitor postmodern. Nu e, prin urmare, nici o „conotaţie de desfăcut”. De decriptat, — nici o taină.

Caracterul memorialistic al cărţii despre care vorbim, prin acest simplu fapt, îl scoate pe Petru M.Ardelean din cauză. Statutul lui rămâne acela de scriitor tradiţionalist, clasic. Fără să-şi dispreţuiască cititorul, scrie din nevoia de a scrie, scrie cu precădere pentru sine. Raţiunea exerciţiului său nu e scrierea în sens de obiect, ci scrisul ca acţiune, scrisul ca proces complex, simultan, de aducere aminte şi reexprimare; acţiune cu valenţe cathartice, psihanalitic exorcizante.

Să nu fim totuşi ipocriţi. El, Petru N. Ardelean scrie şi pentru cititori. Autorul, oricare ar fi el, e om, iar omul, în mod funciar, este un animal politic, un animal social. Comunitatea, condiţie a existenţei lui fizice, comuniunea, condiţie a existenţei lui spirituale, sînt factori de finitorii ai înseşi condiţei lui umane, factori ce nu pot fi eludaţi nici de către autor, nici de către cititorii lui.

Perspectiva autorului, succint, a fost enunţată. Iată şi o virtual perspectivă a cititorului, enunţată la fel de succint. În general vorbind, interesul cititorului pentru biografii şi memorialistică nu lipseşte. E de re­marcat doar faptul că acest interes se orientează spre biografia sau memorialistica personalităţilor, de vârf a oamenilor excepţionali. Deşi personalitate cu trăsături puternice, pasionale, Petru M.Ardelean — iertată-mi fie francheţea — nu e una excepţională, nu e un om ieşit din comun. Privit superfecial, acest fapt ar putea genera dezinteres. În ce mă priveşte, dimpotrivă. El se constituie în valoare. Povestea unui om oarecare, a unui om comun e, în ultimă instanţă, povestea mea, povestea noastră, a tuturora. Şi trebuie să recunoaştem, oricât de conformişti — sau neconformişti am fi, că este plăcut urechilor şi inimilor noastre să-şi audă propria viaţă spusă — sau scrisă — de nu ştiu cine. În cazul de faţă, de Petru M. Ardelean.

Este ştiut, de altfel, că excepţia confirmă regula. O confirmă, dar în mod aparent paradoxal, nu-i conferă şi universalitate. Universalitate conferă doar regula.

Viorel GHEORGIŢĂ