Nr. 1 (482) ianuarie 2006

*Această rubrică va fi susţinută,

începând cu numărul de faţă,

de criticul Al. Cistelecan

Virgil Podoabă, Gheorghe Perian, Cornel Moraru

I. Interpretarea de graţie

Ca să străbaţi alături de Alexandru Vlad cei cinci sute de metri ai bulevardului dintre Teatrul Naţional şi Librăria Universităţii ai nevoie de o bună jumătate de zi. Nu pentru că vechiul Corso clujean ar fi aglomerat pînă la irespirabil şi nici pentru că Alexandru Vlad n-ar fi un sportiv cu pasul iute. Din contră, Alexandru Vlad e un vestit şi versat căţărător, căruia nu i-a scăpat nici o stîncă din Apuseni, iar bulevardul, fie cît de înţesat cu popor, e abordabil în diverse viteze. Numai că jumătate din cei care flanează, indiferent de oră, de-a lungul şi de-a latul lui sînt prieteni cu Alexandru Vlad; ori baremi bune cunoştinţe. Dintr-un anumit punct de vedere, mai ales din punctul de vedere grăbit, nu e nici o diferenţă: cu toţii, prieteni şi cunoştinţe de-a valma, se opresc la îndelungi taclale cu prozatorul. De cum dă colţul, în preajma lui se face, fatal, o mică şi spontană coadă iar amicii, de parcă anume asta aşteptau, se pun în rînd, unii mai bătînd din picior, alţii adăstînd însă benedictin. Nimeni nu pretextează însă vreun motiv de plecare şi nimeni nu protestează plecînd de-adevăratelea. Unii, ce-i drept, îşi mai fac între timp cumpărăturile, dar revin neabătut la locul rezervat. S-ar părea că nimeni nu îndrăzneşte să rateze şansa oferită de soartă, de parcă aceasta ar fi chiar ultima şansă. În realitate, fireşte, e vorba de un ritual cotidian al şanselor; oricum, de prilejuri care se repetă în fiecare zi; şi nu numai o dată, ci de cîteva ori la rînd. Dar nici asta nu contează; sînt devoţi care pot să revină cu aceeaşi abnegaţie peste nici o jumătate de oră. Oamenii ăştia îşi lasă treburile sau le fac de mîntuială numai pentru a lungi indefinit clipele de conversaţie cu Alexandru Vlad. Conversaţiile stradale ale lui Vlad trebuie că sînt un fel de drog de care amicii lui au făcut nelecuibilă dependenţă. Iar Alexandru Vlad e instituţia centrală a bulevardului. Nu băncile, nu restaurantele, nu magazinele, ci prozatorul e punctul de atracţie şi de efervescenţă al bulevardului clujean.

Nu e deci de mirare că şi cealaltă jumătate a trecătorilor, cea care nu-l cunoaşte, tot pe el îl abordează. Ultima babă rătăcită de la el cere lămuriri; ultimul solicitant care nu ştie să-şi completeze formularele, de la el cere îndrumări; oricine e în căutare de ceva, de la bujii la rochii de mireasă sau muzee ori cărţi, de la Vlad ţine să afle unde şi-ar putea împlini nevoia. Asta, pe de o parte, pentru că-l văd atît de cordial cu toată lumea, dar pe de altă parte pentru că pare singurul cunoscător al tuturor misterelor clujene. Cunoscătorul absolut, ghidul omnicompetent şi de o solicitudine fără capăt. Nonşalant, cu ochii veseli şi cu barba în dezordine, pare cel mai acasă dintre toţi. (Acasă, dealtminteri, oriunde. Nu numai pe unde a fost, dar şi pe unde n-a fost niciodată). Lămuririle pe care le dă produc pe feţele solicitanţilor un fel de iluminare; nu o simplă satisfacţie de om lămurit, ci un fel de bucurie, de extaz al lămuririi. Cred că, întoarse acasă, toate aceste babe care nu ştiau drumul spre copiii lor ori spre autogară îşi sfătuiesc vecinele ca, în caz similar, să nu întrebe pe nimeni altcineva decît pe domnul cel bărbos din centru. Impresia, de nu chiar convingerea mea, e că toţi ţăranii din preajma Clujului, ca să nu mai vorbesc de cei ce vin hăt de prin Maramureş ori Moldova, se adună în centrul oraşului şi aşteaptă să apară Vlad. Şi atunci - nu, desigur, fără strămoşeasca bună-cuviinţă - dau cu toţii năvală asupra lui. Cîtă vreme e Vlad pe stradă, primăria poate dormi liniştită: nici un ţăran nu se va pierde în labirintul oraşului. Serviciul psihopomp funcţionează la perfecţie.

În aceste condiţii, fireşte că pînă la librărie te-apucă seara; dacă nu cumva chiar seara de a doua zi. Drumul, oricît de scurt, devine infinit, nu numai nedefinit. În vreme ce tu te plictiseşti de moarte pe trotuar, Vlad ia parte la expediţii şi epopei; nu doar la cele povestite de el sau relatate lui, ci şi la multe care se întîmplă chiar atunci pe trotuarul ordinar. În orice caz, dacă vrei să afli ce s-a întîmplat cu adevărat în acea zi pe care o considerai pierdută cu rigoare, trebuie să-l întrebi pe Vlad. Abia atunci afli că ai fost martor nepăsător la o mulţime de peripeţii. De la peripeţia suavă şi dramatică a unei frunze în cădere la cine ştie ce drame psihologice şi sociale care au inundat trotuarul. Orbirea ta e compensată excesiv de vederea lui. Tu doar stăteai pe trotuar, în vreme ce Vlad citea o mulţime de cărţi palpitante. Rezultă că, de fapt, n-aţi umblat prin aceleaşi locuri. Trotuarul lui Vlad e picaresc şi romanesc, pe cînd trotuarul tău e doar plin de gropi.

Unui om atît de afabil şi de comunicativ nu-i putea veni de hac decît unul şi mai vorbăreţ. Unul care, la un cuvînt al lui Vlad, să răspundă prin trei; unul care, la orice frază a prozatorului, cît de mică, să replice printr-o pagină de exegeză, cît de mare. Unul, în fine, care să copleşească prozele lui Vlad printr-o hermeneutică inepuizabilă şi euforică; printr-o interpretare de graţie. Iar acest unul nu putea fi altul decît Virgil Podoabă. Singurul în stare să comenteze o povestire de nici 15 pagini într-o carte de 125 de pagini. Povestirea lui Vlad e Drumul spre Polul Sud. Cartea lui Virgil Podoabă e Anatomia frigului (o analiză monstruoasă) (Editura Ecco, Cluj, 2003).

Nu-i vorba, desigur, doar de „monografia”, oricît de umflată, de exhaustivă şi de arborescentă, a unei povestiri, tratată fără ezitare drept capodoperă. E vorba mai întîi de un ritual metodologic şi de un ritual de exceptare a lui Vlad din cohorta optzecistă. Exceptarea e atît de radicală încît prozatorul e pus să meargă „în contracurent” (p. 22) cu propria generaţie, deşi nici lui nu-i lipsesc semnalmentele generaţioniste, respectiv „autospecularitatea, livrescul şi cotidianul”. Numai că aceste semnalmente sînt, în cazul său, derutante, întrucît Vlad le foloseşte ca simplu paravan într-o proză numaidecît referenţială, care mizează abrupt pe „experienţa ontică”, ba chiar pe experienţa „revelatoare” (p. 23). Nu ştiu dacă, odată cu acest concept de „experienţă revelatoare”, am atins tema scriitorului, dar sigur am atins-o pe cea a exegetului; oricum, mai mult pe a celui din urmă decît pe a celui dintîi. Pentru că Virgil Podoabă şi-a creat un dispozitiv hermeneutic, „după metoda racului”, cum zice singur la p. 12, prin care avansează spre punctul originar al operei, spre flash-ul primordial; un punct preformal, desigur, dar fenomenalizabil în şi ca formă; ba chiar singurul vinovat de fenomenalizarea revelaţiei ca operă. Ce-l interesează pe el în primul rînd e chiar acel punct care generează/germinează o operă şi care lucrează cu dialectica brutală, irepresibilă, a unei revelaţii. E vorba, aşadar, de un punct de comandă destinală, atît pentru operă, cît şi pentru autor. Punctul acesta e, fireşte, el însuşi de dimensiunile unui fenomen, întrucît e constituit de „experienţa revelatoare a subiectului creator” (p. 12). Nu de un incident biografic, oricît de eroic, e, aşadar, vorba; ci de intrarea în rol a conştiinţei creatoare, de introducerea ei în priză.

Metoda pretinde, precum se vede, instituirea unei antecedenţe a operei, iar această antecedenţă, la rîndul ei, pretinde o ieşire din operă. Virgil Podoabă nu e primul care zice că opera vine de departe şi din altă parte; nu e, aşadar, singurul care vînează ascunse momente decisive şi care explorează pre-creativitatea, pre-formalizarea şi pre-scrierea; care, într-un fel sau altul, extrapolează sau externalizează raţiunile operei. Deosebirea faţă de ortacii biografişti, psihanalişti etc. e, totuşi, decisivă. Nu numai pentru că Virgil Podoabă „internalizează”, de fapt, acel punct originant (ceea ce s-au mai străduit şi ceilalţi, măcar în parte), dar mai ales pentru că reconstituie opera ca mecanism (organism ar fi mai corect) revelatoriu, în care pra­gurile iniţial şi final se susţin şi se justifică reciproc. Ce face el e un fel de analiză stroboscopică prin care, au ralenti, se văd toate mişcările iuţi ale operei; atît cele de prefigurare, cît şi cele de configurare şi semnificare. Cu cît aceste mişcări sînt mai imperceptibile şi mai fulgurante, cu atît hermeneutul va lucra mai adînc şi mai temeinic, aducînd la consonanţă forma şi informalul de sub ea sau de dinaintea ei. Opera e pusă deliberat într-o hologramă exegetică, într-o perspectivă consecvent tridimensională; în care timpul interior al devenirii ei, al cristalizării, e tot atît de important ca şi timpul iradianţei post-formale; iar amîndouă la fel de importante ca şi timpul structural. În acest sens, Virgil Podoabă chiar scrie, literal, monografii ale operelor, urmărindu-le de la punctul, adesea indicibil, de origine la punctul de sosire şi apoi pe toate traseele de semnificare, nu numai pe toate traseele de constituire.

Drumul spre Polul Sud e povestirea unui „subiect suveran” (p. 46) care-şi ucide dublul – un dublu-simulacru. (Ca maximă alegorie literară, dar numai pentru amatori, vine că eul modern îşi ucide dublul postmodern). Îl ucide în cadrul unui duel de orgolii, după o subtilă strategie a provocării. Duelul e, de fapt, şi o sfidare a morţii: o ascensiune montană într-o zi vitregă de iarnă. Cine ajunge sus rămîne stăpîn. Stăpîn inclusiv peste moarte, căci tocmai de aceea eroul e copleşit, îndată după triumf, de „senzaţia de veşnicie”. O senzaţie care survine în mijlocul unui peisaj al frigului absolut, al frigului „ontic” şi cosmic deopotrivă. Toate aceste nuanţe, ca şi multe altele, sînt date în vileag cu pregnanţă de Virgil Podoabă. Felul în care îşi conduce el interpretarea, rulînd pe toate pistele exegetice deodată, îl duce în pragul unei concluzii pe cît de inevitabile, pe atît de neformulată totuşi: avem de-a face, de fapt, cu o povestire demonică, luciferică. Uciderea dublului (care, în fond, nici nu-i sigură) e doar un element din marea sfidare aruncată nu atît morţii, cît lui Dumnezeu. Cel ce, pe bună dreptate, se şi înfurie şi-şi exprimă furia prin peisajul vînzolit, cum prozatorul nu omite să noteze. Dar eroul nu se lasă pînă cînd nu atinge acel „tron gol” – şi el nu nevinovat menţionat – din pisc; pînă cînd, fie şi numai pentru o clipă, nu ocupă acest tron al lumii. (După care, desigur, o tuleşte la vale). De altminteri, povestirea lui Vlad ar fi trebuit să dea de bănuit încă de la bun început în privinţa acestui demonism exersat pe acordurile glaciaţiunii. Căci despre seducţie şi putere e vorba acolo, chiar la modul ostentativ: „O să încep cu o imagine, ca să vă seduc. Doar imaginile au putere”. Sub figura seducătorului însetat de putere, a lui Lucifer, se constituie aici „subiectul creator”.

Virgil Podoabă pozitivizează, însă, toată aventura, dîndu-i cît mai multă carne existenţială. Are, oare, dreptate ori s-a ferit de o enigmă şi mai neplăcută? Nu cumva ar fi trebuit el să ia taurul de coarne şi să găsească legătura de unire dintre un autor care debordează de afabilitate şi un „subiect creator” aproape premeditat luciferic? Cum se face că omul cel mai bun îşi transformă reveria frigului într-o crimă şi într-un atentat divin? Sau acesta e un alt taur?

II. O lectură cu sila

Gheorghe Perian e cunoscut (dacă mai e, fireşte; oricum, şi dacă nu e cunoscut, e recunoscut) drept unul dintre cei mai subtili cronicari optzecişti. De cînd, însă, Universitatea a pus mîna pe el, l-a transformat fără milă într-un acribios istoric literar. Sînt cîţiva ani buni de atunci, aşa încît din cronicar a mai rămas doar legenda, întrupată, totuşi, în Scriitori români postmoderni, cartea din 1996 dedicată propriei generaţii. Istoricul, însă, s-a dovedit destul de harnic, venind, în 1998, cu nişte solide şi multe Pagini de critică şi de istorie literară şi, mai ales, cu un tom închinat „poeziei naive” româneşti de pînă la Anton Pann: A doua tradiţie (2003). Aceasta de la urmă propune o nouă viziune asupra începuturilor noastre literare: e o carte nu doar de sinteză, ci mai cu seamă de cotitură. Propune, dar, din păcate, nu şi impune. Nu din cauza cărţii, ci din cauze mai degrabă – de nu eminent – sociologice. Istoricii literari au fost trecuţi de ceva vreme în rîndul specialiştilor ultra-specializaţi. Ei par colegi în cota de specializare cu experţii în şuruburile nr. 9. De cărţile lor nu se pot ocupa decît tot asemenea experţi. Istoria literară a devenit un fel de ocupaţie esoterică, la care se pricep doar oamenii din ţarcul propriu. Studiile de istorie literară sînt stricte studii „de specialitate” ce nu par menite altcuiva decît specialiştilor. Dar cum specialiştii, cînd ies la comentarii, vor şi ei să fie băgaţi în seamă, fireşte că nu se vor ocupa cu cărţi atît de specioase. Scriu şi ei despre cele de la ordinea zilei. Aşa că a face revoluţie în istoria literară – ceea ce a făcut, în literă, Gheorghe Perian, cu A doua tradiţie – e totuna cu a face revoluţie la tine acasă, neştiut de nimeni, nici de vecini, nici de nevastă, ba nici baremi de copii. A o face e totuna cu a n-o face. Cărţi de relansare a perspectivelor şi metodelor, a viziunii exegetice, trec astfel cu maximă discreţie nu numai pe lîngă premii şi onoruri, dar şi pe lîngă specialiştii închişi ferm în ghetto. Cam aşa a trecut şi cartea lui Perian, cu toate că, literar vorbind, e scrisă cu mai mult talent şi mai multă vervă decît cele mai adorate romane de azi.

Învăţăturile de minte nu se prind, însă, de istoricii literari. Aceştia perseverează ca dintr-o fatală pasiune pentru gratuitate. Perseverează ba de voie, ba de nevoie; cînd nu din proprie iniţiativă, atunci măcar cu sila. O astfel de lectură silită e şi monografia lui Perian Despre Gala Galaction (Editura Limes, Cluj, 2005). Monografie e, fireşte, un pic prea mult spus; pentru că Perian nu face decît expertiza cîtorva nuvele şi a romanelor lui Galaction. Lasă pe dinafară masivul Jurnal, scrierile teologice şi alte „mărunţişuri”. Decupează, aşadar, un Galaction de strictă valabilitate – şi viabilitate – literară; îşi face, în prealabil, o antologie, fără multe motivaţii pentru cele respinse, şi apoi expertizează bucăţile alese. Galactionul lui Perian e Galactionul care supravieţuieşte literar, care mai poate suporta un aggiornamento. Din păcate, opţiunile sînt prea abrupte, prea tranşante; Gheorghe Perian n-are pic de milă pentru nuvelele respinse; nici măcar atîta milă cît să impună o justificare a trecerii lor sub tăcere, o motivare a scoaterii lor din cauză. Acestea dispar pur şi simplu. Analizele se înlănţuiesc într-o logică a devenirii şi ele sînt organizate, metodic, pe aţă cronologică şi pe specii. Dar un capitol în care acestea să fie sintetizate lipseşte şi el. Astfel că monografia lui Perian pare mai degrabă un foarte incitant seminar de interpretare aplicată decît un curs în care lucrurile să mai fie şi ridicate la o perspectivă sintetică. O pedagogie hermeneutică e ceea ce l-a interesat în primul rînd pe autor.

„L-a interesat” e, de asemenea, excesiv spus; pentru că această carte, în realitate, nu l-a interesat deloc; nu l-a co-interesat, adică. După cum franc recunoaşte în Explicaţia ce precede analizele, „această carte se situează în afara proiectului meu literar”, e una din „lecturile mele silite”; „eu am scris-o – zice în final Perian – şi parcă totuşi nu-i a mea”. E caz, aşadar, de mercenariat, de muncă forţată, de comandă, de planning instituţional. Caz, pe scurt, de neplăcere, nu doar de nepotrivire empatică.

Ar trebui, desigur, ca această neplăcere să se vadă. Şi poate că ea se vede, dar nu­mai prin comparaţie cu celelalte cărţi ale lui Perian; faţă de ele, cea de acum e mai reţinută, mai sobră, mai „didactică”. Perian îşi reprimă predispoziţiile hître, reduce doza de ironie şi disimulare a comentariului; e mai academic şi mai econom, mai puţin spectaculos şi savuros. Asta în primul rînd din nevoi didactice, respectate ritualic şi, uneori, peste măsură (cum se întîmplă în cazul unor date de istorie literară, repetate, în carte, fără rost; sau în cazul sfaturilor de a frecventa ediţii netrunchiate).

Dar dacă e scos din competiţia cu sine şi pus în competiţie cu alţii, urmele acestei neplăceri dispar pe loc. Odată încălzit, odată achitate datoriile pur istorice, de punere în context concret a pieselor, odată intrat pe culoarul strict interpretativ, Gheorghe Perian îşi regăseşte toată verva analitică, toată euforia inteligenţei. N-are de ce-şi plînge de milă: dacă altele va fi avînd el în inimă, mai potrivite cu sine, subiectul acesta, oricît de ingrat, se potriveşte de minune cu inteligenţa sa. Tocmai datorită acestei potriviri, care devine, desigur, o incitare, nuvelele şi romanele lui Galaction ies, la sfîrşitul interpretării, mai proaspete decît erau la intrare. Chiar dacă nu întotdeauna foarte ofensiv (deşi uneori îşi propune apriat să atingă „semnificaţia unei reevaluări”), Gheorghe Perian face cum face şi, pe un fond de aparentă cuminţenie şi conformism (mai degrabă metodice decît structurale), ajunge la o insolitare interpretativă. Proiectul lui hermeneutic, timid la vedere, e ambiţios într-ascuns: el vizează o înnoire a operei.

Nu e un demers forţat, o premeditare de care Perian se ţine cu dinţii. Semnificaţiile noi ies – cînd ies – cu naturaleţe din demonstraţia interpretativă; unde acestea nu survin, Perian nu trage de operă peste puterile ei; nici peste ale lui. Chiar şi acest Galaction revizitat e, uneori, tot vechiul Galaction. Dar elementele înnoitoare sînt evidenţiate cu un aplomb reţinut în cazul tuturor analizelor. După cum şi corelaţiile sînt făcute cu maximă acurateţe. (Deşi, de pildă, în cazul popii Abel Pavel din Roxana, poate că sentimentul dezrădăcinării şi viziunea infernală a oraşului ar fi mers mai bine cu maniheismul sămănătorist decît cu cel poporanist, dacă pot încăpea deosebiri între cei doi fraţi siamezi). Miza lui Perian e, strict, pertinenţa. Această reţinere în interiorul pertinenţei îl opreşte să exploateze toate resursele de actualizare pe care, uneori, i le oferă prozele înseşi. Acelaşi popă pomenit mai sus i-ar fi dat lui Perian prilejul de a-l apropia – pe el şi, poate, pe Galaction însuşi – de teologia della liberazione, de noul socialism teologic, dar şi de cerinţele „noii evanghelizări”, atît de actuale de la Ioan Paul II încoace; nemaivorbind de comportamentul şi metodele curat „iezuite” ale popii. Nu-ncape vorbă că asta ar fi fost un fel de extrapolare, de actualizare cam aventuroasă, dar nu nepotrivită cu spiritul operei. Perian e, aici, de o extremă precauţie. Chiar şi atunci cînd are toate cărţile în mînă. Cum are, de pildă, cartea psihanalizei în cazul Doctorului Taifun, interpretat în bună măsură ca roman de caz psihanalizabil. Nici aici însă Perian nu se avîntă pînă nu stabileşte cu precizie dacă Galaction era ori ba cunoscător de psihanaliză. „Întrebarea, zice el, este dacă şi preotul Gala Galaction se numără” printre cunoscătorii de psihanaliză; asta pentru ca premisa să fie sigură. Poate că, în caz strict de preot, întrebarea trebuie pusă; dar ea nu se pune în cazul unui scriitor, care nu face neapărat psihanaliză după tratate; o poate face şi inconştiu ori măcar fără notiţe; dacă nu chiar mai bine.

Galactionul lui Perian e un Galaction relansat; un Galaction în stare să mai poarte un dialog cu actualitatea. E chiar păcat că Gheorghe Perian nu l-a angajat fără scrupule într-un asemenea dialog; că n-a pus, de pildă, romanul „studenţesc” al acestuia, La răspîntie de veacuri, în dialog direct cu romanele „studenţeşti” de azi; cu Dan Ţăranu, bunăoară. Se vede că, totuşi, jena opţiunii forţate n-a dispărut din subtextul comentariilor. Altminteri, însă, Despre Gala Galaction e un seminar exemplar.

III. Trilogia monografică

Nu cu totul, ca Gheorghe Perian, ci doar cu un picior s-a retras din critica de actualitate în istoria literară şi Cornel Moraru. Rezultatul acestei retrageri e o trilogie monografică apărută la Aula braşoveană, în colecţia Canon: Constantin Noica, în 2000, Titu Maiorescu, în 2003, şi Lucian Blaga, în 2004. Monografiile de la Editura Aula sînt, de fapt, micro-monografii şi ele trebuie să respecte un canon sever, anume potrivit de editor în funcţie de publicul-ţintă al colecţiei: profesori, studenţi, elevi. Ele trebuie să cuprindă un maximum exegetic într-un minimum de pagini. Exigenţele colecţiei sînt, pentru monograf, un fel de cizmă spaniolă care-l strînge din toate părţile deodată. Luate în serios, chiar dacă nu şi în literă, ele sînt de-a binelea draconice. Puţină lume, în fapt, li se potriveşte. E nevoie, mai întîi, de o scriitură spartană; de un laconism critic atît de concentrat încît să fi pierdut orice ispită a colocvialităţii sau ocolului; e nevoie, mai apoi, de o economie exegetică prin care să ruleze doar esenţialele; şi, în fine, de o capacitate aparte de analiză şi sinteză care să aibă în spate o viziune critică (de nu chiar mai mult de atît). Nu ştiu cine, în afară de Cornel Moraru, s-ar putea lăuda că-i merge bine într-un climat exegetic atît de auster. Dar lui Cornel Moraru aceste exigenţe îi priesc; pentru că, la el, ele sînt în spontană sintonie cu propriile calităţi.

Cornel Moraru e ultimul spartan din critica noastră literară. Comentariile lui merg întotdeauna pe calea scurtă şi nu fac nici un popas spre obiectivul vizat. Critica lui are o agendă strictă de puncte ochite şi lovite; lovite, adică, direct, nu prin ricoşeu. Calea dreaptă spre structura şi semnificaţiile operei e monitorizată, la rîndul ei, de un concept literar care-şi trage argumentele din estetică şi filosofie. Căci Cornel Moraru e unul dintre puţinii noştri critici care aşează cu naturaleţe lite­ratura într-o perspectivă mai amplă a ideii; unul dintre puţinii cărora referinţele filosofice le vin firesc în sprijin. Din această perspectivă, nimeni nu era mai potrivit decît el să abordeze cazurile acestor trei scriitori care, în măsuri diferite, sînt şi filosofi - de nu filosofi în primul rînd.

A scrie, azi, despre Maiorescu nu e o probă cu mult mai simplă decît aceea de a scrie despre Eminescu (aparte, desigur, eminescologii incurabili). Ba, într-un fel, e o probă chiar mai delicată, dacă ţii cu tot dinadinsul să spui şi lucruri încă nespuse. Un poet, chiar fără complexitatea şi profunzimea lui Eminescu, are mai multe şanse de actualizare; asta vine din natura discursului poetic, polifonic şi polisemantic de la sine. Critica e, în principiu, un discurs linear, chiar dacă nu de tot monoton. Aici semnificaţiile pot trăi cît de mult, dar rareori ele sînt altele decît cele care au fost la origine. Ideile unui critic pot muri chiar înaintea acestuia; pentru cazurile mai fericite, ele îi pot supravieţui şi atunci pot trece prin perioade de penumbră şi de revenire; nu mai puţin principiile lui şi modelul său de acţiune. În această persistenţă a principiilor şi modelului constă, de fapt, actualitatea unui critic. Dar viziunea asupra lui se schimbă rareori. Criticii sînt, de felul lor, cazuri clasabile (şi adesea clasate), spre deosebire de poeţi, care rămîn inclasificabili şi mereu dispuşi la insolitare. Tocmai de aceea e mai greu de spus ceva nou în cazul unui critic decît în cazul unui poet. Şi cu atît mai greu dacă e vorba de Maiorescu. Acesta e un risc pe care Cornel Moraru nu numai că şi l-a asumat, dar l-a şi tematizat. Şi l-a tematizat, fireşte, nu numai ca pe o dificultate, ci şi ca pe o premisă pentru ceea ce are el, nou, de spus.

O monografie Maiorescu se bucură, totuşi, de cîteva avantaje de pornire, oricît ar fi fost drumul de bătut şi răs-bătut; de cîteva avantaje, să zicem, „epice”, nu neapărat critice. E vorba, mai întîi, de privilegiile care-i vin criticului (şi monografului) din mitul fondatorului; de avantajele derivate din condiţia lui Maiorescu de erou-fondator al criticii. Nu mai puţin, apoi, de cele care derivă din mitul autorităţii. Maiorescu a fost (a devenit?) singura autoritate „transcendentă” din critica noastră literară; o autoritate care şi-a exersat literal şi valenţele „paterne”, ocrotindu-şi la modul imediat şi concret studenţii din primul val post-maiorescian. Nu mai puţine beneficii vin pentru monograf din saga receptării lui Maiorescu, din punerea sa la index, prin trecerea în rîndurile duşmanilor „reacţionari”, în perioada proletcultistă. Naşterea, dar şi posteritatea (mai cu seamă aceasta, de fapt) ideilor ma­ioresciene au o poveste palpitantă, de care Cornel Moraru se foloseşte ca de o grilă epică a monografiei. El porneşte de la „opţiunea de generaţie” (p. 8) a junimiştilor (o generaţie aşezată acum în context european), spre a trece apoi, după investigarea „spiritului junimist”, la „canonul” maiorescian, cel care impune „o nouă paradigmă culturală românească” (p. 20) şi sub semnul căruia „s-a dezvoltat /…/ întregul discurs cultural românesc din secolul al XX-lea” (p. 21). Cît priveşte opera ca atare a lui Maiorescu, importantă i se pare „recuperarea logicianului şi a teoreticianului filosofic” (p. 25), ipostaze rămase în umbra criticului literar. Cu atît mai mult acest demers „recuperator” devine o urgenţă cu cît „doctrina maioresciană e în esenţa ei de natură filosofică, iar mecanismele de producere a discursului se supun autorităţii ca şi transcendente a regulilor şi principiilor logicii formale” (idem). Cornel Moraru nu scoate, aşadar, un nou Maiorescu pe părţi, ci un Maiorescu văzut în integralitatea acţiunii sale. Nu fără a insista, totuşi, asupra criticului – „singurul critic de direcţie în adevăratul sens al cuvîntului” (p. 61) de la noi. Dar „lecţia maioresciană” cea mai actuală i se pare lui Cornel Moraru lecţia „de simplitate şi respect pentru adevăr”. „Hipertrofia limbajului critic modern şi postmodern, excesul teoretic uneori în comentariul critic şi tendinţa de supradimensionare a valorilor naţionale ne obligă să ne amintim din nou de Maiorescu” (p. 77). De fapt, ori de cîte ori în cultura şi literatura noastră încep să prolifereze maladiile şi pandaliile, de orice fel şi orientare ar fi acestea, apelul la medicamentul Maiorescu devine imperativ. E ceea ce monografia lui Cornel Moraru o spune şi explicit şi implicit, dar în amîndouă modurile la fel de limpede.

Şansa de a gestiona un întreg sistem de idei şi concepte filosofice e admirabil pusă în valoare în cazul monografiei despre Noica. Aici Cornel Moraru face un adevărat tur de contragere „sintetică” a unei opere unitare, dar nu lipsită de diversităţile şi tensiunile ei. „Problema problemelor”, care va ghida, de fapt, tot demersul monografic, e enunţată din capul locului; pentru Noica aceasta era, „în contextul metafizicii europene de la origini pînă în modernitate”, „aceea a contactului viu cu fiinţa” (p. 7). Pentru Cornel Moraru ea e aceea a revelării unui mecanism conceptual de mediere care să nu opereze, de fapt, o mediere, ci o priză directă. El îşi propune să demonstreze că Noica nu intermediază, ci imediatizează. Şi în funcţie de acest obiectiv îşi organizează toate demersurile demonstrative. Nu înainte de a trece, însă, prin toate etapele de elaborare şi de cristalizare a gîndirii noiciene. Nu sînt evitate, fireşte, inevitabilele: peripeţiile politice ale gîndirii lui Noica, dar şi suspiciunea că ar face filosofie literară. Cornel Moraru pune aici lucrurile la punct pe scurt, fără să se întindă în polemici. „Opţiunile politice”, zice el, şi „chiar unele aspecte jenante ale biografiei exterioare”, „nu i-au marcat structural gîndirea filosofică” (idem). Cît despre acuza de literaturizare, aceasta e tăiată direct: „faptul că se află în graţia cuvintelor şi a limbii /…/ nu e o carenţă filosofică.” (p. 51). Dimpotrivă, adaugă Cornel Moraru, cu mai mult decît bună dreptate.

Scrisă cu un fel obiectivitate empatică, monografia Constantin Noica e un breviar exegetic (dar nu numai) de la care se poate porni ca de la un temei. Conceptele şi temele lui Noica sînt puse în pregnanţă deopotrivă prin relaţia cu metafizica europeană şi prin „devenirea” lor internă. Monografia lui Cornel Moraru nu e o operă de pionierat absolut, dar e prima care înnoadă şi limpezeşte toate firele unei concepţii quasi-sistematice despre fiinţă.

Un cu totul alt grad de complexitate ridică monografia închinată lui Lucian Blaga (căruia îi este trecută cu vederea doar proza, dar nu neapărat dintr-o discriminare premeditată). Ceea ce-şi propune aici Cornel Moraru este „să surprindă sintetic /…/ structurile de adîncime unificatoare ale creaţiei lui Blaga”, să ajungă la „rădăcina metafizică comună întregii creaţii” blagiene (p. 7). Acest Blaga e, într-un fel, unul „triunitar”, identic, în fond, în toate cele trei ipostaze ale lui: poetul, dra­maturgul şi filosoful sînt, deopotrivă, unul în trei şi trei în unul. Aceasta e Sfînta Treime blagiană pe care monografia lui Cornel Moraru o propune (prioritar, dar nu exclusiv) din perspectiva unei critici a profunzimilor care operează cu exigenţe strict moderne de coerenţă. Iar ipoteza de lucru este aceea a unei „lecturi imanente”, singura capabilă sau potrivită, după Cornel Moraru, să releve „convergenţa” „intimă a fiinţei cu opera” (p. 8). E de prevăzut că, pe această cale, nu-l aşteaptă lucruri uşoare, chiar dacă monograful colaborează fertil cu unele lecturi anterioare (şi îndeosebi cu Ion Pop şi George Gană).

Poezia blagiană e desfăşurată în trei etape, dar toate trei în interiorul unei „poetici a misterului” în cadrul căreia misterul e definit ca „sensul de dincolo de nonsens şi existenţa de dincolo de nonexistenţă” (p. 10). Universul poetic blagian e reconstruit prin evidenţierea raportului dintre spaţiul mitic şi timpul metafizic, Cornel Moraru pornind de la premisa că „reveria spaţiului şi a timpului sînt consubstanţiale în imaginarul poetic” (p. 29). Cu atît mai consubstanţiale cu cît, în realitate, imaginarul timpului e şi el de natură „spaţială”, astfel încît se poate vorbi, la urma urmei, de două linii izomorfe ale imaginarului. Linii care, la Cornel Moraru, se întîlnesc extatic în metafora „iezerului netulburat” (timp neînceput, spaţiu pregenezic, contemplaţie/oglindă cosmică), metaforă ce „constituie figura /…/ interioară a atitudinii poetice” blagiene (p. 36). Avem aici de-a face cu o reducţie la unitate care procedează în bun spirit blagian: sporind tainele, înviorînd inefabilele, nu suprimîndu-le.

Teatrul lui Blaga e şi el „“un teatru al extazului” (p. 40), dar şi mai potrivit un „teatru al misterelor” (p. 43), refăcînd în altă ipostază aceeaşi realitate vizionară din care trăieşte poezia. Esenţial e şi aici, ca şi în poezie, „caracterul revelator al tuturor elementelor constitutive ale discursului textual şi scenic” (p. 46). Iar definiţia cea mai bună a dramei blagiene constă în revelarea formei sale „transcendental-dramatice”.

Prea concentrate, excesiv de dense, capitolele despre poezie şi teatru suferă, fireşte, de simptomele densităţii. Nu le-ar fi stricat, măcar din loc în loc, mai multă argumentativitate, dacă nu neapărat şi argumentaţie. Nu e şi cazul capitolului dedicat filosofiei blagiene, ale cărei articulaţii şi concepte sînt aduse la un grad de maximă transparenţă şi coeziune. Încă o dată vocaţia secundă a lui Cornel Moraru (cea de expert filosofic) excelează.

Ipostazele blagiene sînt reunite într-un capitol de forţă: Convergenţe metafizice. Concluzia lui Cornel Moraru e că „metafizicul nu constituie doar stadiul final” al reflecţiei filosofice, ci şi „punctul de origine” al întregii viziuni creative (p. 87). Deşi diferenţiate, formele blagiene de rostire “îşi regăsesc identitatea şi autenticitatea în rădăcina metafizică comună autorevelată” (p. 88). E maxima demonstraţiei pe care şi-a propus-o Cornel Moraru. Nu fără a deschide şi o fereastră spre postmodernism: „Un Blaga relansat din perspectivă postmodernă este pe deplin creditabil”, zice el, nu fără a-şi lua o strictă precauţie: „cu condiţia de a nu transforma o trăsătură structurală în etichetă, în clişeu protocronist” (p. 95). Cornel Moraru, ce-i drept, doar deschide această fereastră, nu şi sare pe ea. Dar nu e acesta singurul punct de incitare exegetică din această monografie spasmatic de densă.