Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

III. O sensibilitate evreiască?

Leon Volovici: O chestiune legată de cea precedentă: scrii în româneşte des­pre realităţi româneşti, nu cunoşti limba idiş, nici ebraica, eşti probabil ateu sau pe a­proape. În afară de faptul că eşti evreu din naştere, ce anume îţi dă sentimentul a­partenenţei la o spiritualitate iudaică? Cum a apărut, cum s-a „copt” acest sentiment?

Crezi că există într-adevăr o sensibilitate evreiască? Te recunoşti în acest tip de sensibilitate?

Norman Manea: În casa părintească s-a vorbit, dintotdeauna, româneşte. Abia acum, la bătrîneţe, părinţii vorbesc între ei, uneori, idiş.

Dacă n-a fi fost lagărul, nici n-aş fi ştiut idiş, probabil. Aşa însă, înţeleg limba, îi gust, măcar parţial, farmecul, extraordinara elasticitate, mirabilele sedimente adunate şi decantate, pe lungul traseu al ghetoului. Sensurile în adaos, nuanţele, tristul umor. Citesc binişor ebraica, dar nu-i ştiu vocabularul şi am uitat gramatica.

Limba în care locuiesc este româna. În ea m-am format, de ea nu cred că ar mai fi timp să mă desprind. Climatul lecturii, al şcolii, al primelor aspiraţii literare, al afirmării şi existenţei mele ca scriitor ţin, evident şi decisiv, de spiritualitatea care m-a marcat, în bine, în rău. Este o realitate obiectivă. Să ne amintim cuvintele lui Georg Brandes: „Ceilalţi sînt cei ce vor să acrediteze sentimentul că n-avem o patrie; dacă ceilalţi nu v-ar fi făcut să simţiţi diferenţa, mă îndoiesc că aţi fi resimţit-o din cauza unei deosebiri de temperament. Limba daneză este patria mea, aşa este”. Şi teribila concluzie, peste vreme, a lui Paul Celan: „Patria poetului este limba sa; chiar şi atunci cînd limba este germana iar poetul este evreu”.

Există, fireşte, paralel, şi alte influenţe, deloc neglijabile. Cele din interioritatea vieţii de familie, de pildă. Hiperacuitatea (ancestrală?) la avertismentele exteriorului. Acel „altceva”, al fantasmelor şi idealului?... Un fel de imperceptibilă, misterioasă şi persistentă infuzie de alt aer, care doar în momente limită îşi detonează suflul. Freud spunea: „Avem în comun nu se ştie ce miraculos — rămas pînă acum ina­ccesibil analizei — care este propriu evreului”.

Chiar cînd eşti „aproape” ateu, cum spui, o anume sensibilitate spre transcedent există.

Evreu prin naştere, desigur. Foarte curînd după naştere, copil evreu, într-un lagăr de exterminare. Apartenenţa nu se datoreşte, cum se vede, doar naturii, fatalităţii, ci şi societăţii, istoriei, care pun într-un anume fel în valoare premisele.

Mediul care te-a produs există, oricîte alte influenţe majore intervin ulterior.

Iată Bellow, un scriitor american ajuns la gloria premiului Nobel nu ezită să scrie: „Sînt incapabil să-l pun pe Homer înaintea îngrijorărilor pe care mi le inspiră Israelul”. Este vorba de statul Israel, fireşte, care a pus, după război, complicate probleme de opţiune, şi chiar de existenţă, multor evrei, dacă nu cumva tuturor, cu atît mai mult celor trăind în condiţiile social-politice speciale din Estul Europei. Ru­de apropiate care voiau să emigreze îşi pierdeau serviciile sau chiar libertatea. Alte rude îi reprimau violent pe „sioniştii” care visau Israelul. Iar alte rude, emigrate deja în Israel, mureau pe front sau se îmbogăţeau sau nu se acomodau nici acolo şi plecau în America sau în altă parte.

Nu este vorba doar de Israelul ca stat, ci de un soi de „îngrijorare” obscură, care se şi materializează în jur, în cele din urmă, prin ceea ce se întîmplă unuia sau altuia.

Aceasta chiar cînd eşti unul dintre cei aparent desprinşi de tradiţie, obsedat, mai curînd, de problema „vocaţiei” şi a realizării ca individ. Reminiscenţele cu care vii încărcat obligă la o analiză critică, deloc indulgentă, a tot ce te tot trage înapoi, te „înnămoleşte” în gregaritate, te împiedică să te eliberezi. Să te eliberezi, recîştigîndu-te pe tine însuţi ca individ? Mărturisesc că, în momentul cînd aproape toate ru­dele au emigrat, n-a fost atît senzaţia că rămîn (prea) singur, părăsit (această senzaţie o percep abia de cîţiva ani) ci, mai curînd, una de fericită eliberare: anularea de la sine a prea multelor surse de nedorită, agasantă încărcare cu legături ce mă perturbau.

Prietenii cei mai apropiaţi au fost, la toate vîrstele majoritate dar nu exclusiv evrei. Ciudat, poate... Ar trebui căutată, în asta sensibilitatea comună? Diferenţe importante de temperament, de formaţie şi de opinie şi opţiune au existat şi faţă de prietenii evrei, bine-nţeles.

Nu prin pretinsul dispreţ al naturii şi bucuriilor vieţii se separă iudaismul de e­enism, ci probabil, prin unitatea principiului moral. Sensibilitatea specifică aici îşi are rădăcina, poate. În nevoia acută de „principiu”, de temei etic. Artistul evreu, prin origine şi evreu prin distorsiunile la care îl obligă mediul, întîlneşte în mediul său evreiesc nu doar un anume „deficit estetic”. Întîlneşte şi excesele dogmatice, demagogice sau pur şi simplu degradate ale exersării „ideologice” rutiniere.

Evreii au avut nevoie, însă, nu doar de ceea ce îi unea între ei, ci şi de ceea ce i-ar fi putut uni cu ceilalţi? Înălţarea raţionalităţii, „un soi de imperialism pasionat al raţiunii”, cum spune Sartre, era o cale spre universalitate.

Adevărul raţional nu este rusesc sau nemţesc sau japonez, ci devine o şansă de împotrivire la fanatismul de orice tip. Omenescul din om, pe care, în numele divinităţii, îl invocau, de fapt, profeţii, însemna: eticul. Infinitul exil răspunde şi unei fantastice libertăţi faţă de formele fixe, faţă de sedentarismul existenţei. Asemenea premise conferă poporului ales pentru suferinţă şi pentru interogaţie, şi pentru fervoare creatoare, forţa, cum spune Levinas, de „a recunoaşte omul mai curînd în om decît în natură”, de a scruta şi a înţelege universul mai bine „prin celălalt, decît prin lucruri”.

Este, pînă la urmă, asumarea lucidă şi pătimaşă şi pătimitoare, a însăşi condiţiei de a fi, cu adevărat, om, singur în pustiul sau ostilitatea existenţei.

IV. Evreii în România

„Comunitatea — sau, mai exact, Federaţia Comunităţilor Evreieşti (mozaice) din Republica Socialistă România nu mai era alcătuită, în 1982, din comuniştii care formaseră, imediat după război, la ordinul Partidului, Comitetul Democrat Evreiesc, cu misiunea de a lupta contra sionismului şi agenţilor săi puşi în slujba imperialismului anglo-american. Este evident de partea cui se afla atunci aşa zisul Comitet De­mocratic Evreiesc.

Deşi în perioada ceauşistă lucrau în conducerea şi administraţia comunităţii evreieşti, în poziţii importante, foşti miniştri şi demnitari comunişti, situaţia de­venise mult mai ambiguă, şireată, bizantină, confirmînd «originalitatea», dacă nu şi u­nicitatea socialismului românesc în Estul Europei.”

Leon Volovici: Alături de Cella, te-ai ocupat luni de zile, cu mare perseverenţă şi parcă fără gîndul că ai putea face altceva mai bun în tot acest timp, de Muzeul de Istorie a Evreilor din România. A ieşit un lucru bun. Pe scurt, cu „goluri” şi eufemisme inevitabile, cam asta a fost istoria trecerii noastre pe aici.

Mi se părea uneori că te supui la o cură intensivă de iudaism şi de contact (plăcut sau nu) cu „obştea” şi „comunitatea” evreiască, parcă pentru a te pedepsi fiindcă ai neglijat multă vreme această moştenire. S-a schimbat, după această experienţă, relaţia ta cu universul evreiesc?

Norman Manea: O poetă a venit cu această bizară sugestie. A insistat să „ajut” la alcătuirea muzeului, asigurîndu-mă că nu-mi va ocupa tot timpul. Am ezitat, pînă la urmă am acceptat. Trebuia parcursă arhiva, trebuia selectat materiale din ceea ce fusese adunat, de-a lungul anilor, trebuia gîndit un mod de expunere, copiate documente, căutate, eventual, alte surse şi mărturii, supravegheată execuţia vitrinilor, lămpilor etc.

Vreo 6 luni de zile au durat operaţiile pregătitoare. Am parcurs arhivele, am stabilit o concepţie a expunerii, am angajat oameni. N-am mai putut, în acest timp, face nimic altceva. Ba, aş spune că şi după inaugurare, aproape un an de zile, n-am mai izbutit să reintru cu totul în preocupările mele obişnuite.

Speram, în primul rînd, să-mi umplu lacunele privind istoria prezenţei evreieşti în România, să capăt o perspectivă mai profundă asupra acestei prezenţe, să descopăr lucruri interesante.

Am descoperit, într-adevăr, aspecte incitante, am aflat lucruri noi. Dar foarte curînd am înţeles că nu este chiar o întîmplare faptul că există doar, ici-colo, cîte o urmă, că totul este mai curînd fragmentar, fără deosebită valoare, oarecum la voia norocului. Ceea ce s-a strîns se datoreşte mai ales unui zelos şi solitar strîngător (Marius Mircu), nicidecum unei preocupări a instituţiei.

Nici măcar problemele generate de constituirea unui muzeu, în acest ultim ceas de existenţă evreiască în România, nu schimbau în bine o diletantă şi frivolă mentalitate deja constituită. Totul semăna, pentru organizaţia care tutela această activitate, cu o treabă grăbită şi cam ciudată, legată de o iniţiativă excentrică, quasi ilegală şi destinată, paradoxal, festivităţii de inaugurare, la care urmau să participe oaspeţi din străinătate. Îndeplinirea unui „obiectiv” de vanitate în planul de realizări al instituţiei? Preocuparea culturală nu părea autentică, aceasta m-a tulburat. Am încercat să pledez pentru importanţa de a ocroti nu doar bătrînii şi bolnavii, ci şi alte ultime „urme” ale trecerii noastre pe aici. Succesul pledoariei n-a trecut de o vagă consimţire.

Am fost profund dezamăgit de atmosfera pompieristică, de improvizaţia festivă şi de arbitrariul pe care l-am întîlnit la Comunitatea din Bucureşti.

Este un merit real, fireşte, deloc neglijabil, că alcătuirea şi inaugurarea acestui muzeu s-au făcut, practic, fără nici o aprobare oficială prealabilă, pe răspunderea personală a şefului Cultului Mozaic din România, care ştia, bineînţeles, din experienţa unei îndelungi colaborări cu autorităţille, cum e eficient să procedezi şi că doar el putea s-o facă. Dar este întrutotul întristător că această acţiune urma acelaşi tipic de diletantism şi fanfaronadă megalomană ca multe altele, cu un stupefiant contrast între aplombul organizatoric şi substanţa proiectului.

Munca pentru muzeu a fost, astfel, tensionată mai curînd de raportul cu ceea ce numeşti „comunitatea”, decît de motive de reală tensiune emoţională, intelectuală (care n-au lipsit, fireşte, dar au fost adesea compromise de condiţiile de lucru).

Cînd, după mulţi ani, treci din nou strada, spre ai tăi, după o îndestul de lungă absenţă. vii mai indulgent, poate, decît atunci cînd ai plecat. Dar vii, totuşi, şi mai însetat de a găsi, măcar aici, după atîtea experienţe eşuate pe traseele unei societăţi deja grav avariate, de a găsi, aşadar, măcar aici o enclavă de adevăr, de autentică fervoare, care să-ţi redea speranţa. Din nefericire, n-a fost aşa...

Nu este vorba doar de „deficitul estetic” pe care l-am recunoscut prompt sau de excesul „temperamental”, de asemeni previzibil, ci, în special, de modul de a privi munca intelectuală. O viziune sumară, suspicioasă, uşor de găsit, paradoxal. şi la organizaţiile de partid. Preluată, iată, nu chiar cu totul surprinzător, de o organizaţie evreiască, legată firesc de structura politică a ţării şi avînd printre cadrele ei actuale numeroşi foşti activişti sau foşti înalţi funcţionari ai administraţiei de stat. Şi aici, consultarea intelectualului, a omului de specialitate, apărea rutinieră, adesea nici atît. O consultare sceptică şi „distrată”, fără mare importanţă. De fapt, în viziunea politicienilor comunităţii, ca şi la partidul ateu şi administraţia comunistă, cel mai bun medic este cel în funcţia de ministru al sănătăţii, cel mai stimabil inginer este cel cu înalte funcţii de stat, iar cel care se pricepe la toate mai bine chiar decît aceştia, singurul care ia deciziile, adesea cu totul altele decît cele preconizate (chiar şi) de aceşti sfetnici de rang, nu poate fi decît Şeful lor şi al tuturor... Preponderenţa factorului organizatoric şi politic asupra celui profesional, prioritatea aparenţelor lustruite în faţa competenţei mi-au devenit evidente în timpul celor cîteva luni de aventură la „Federaţia Comunităţilor Evreieşti”, cum pompos se intitula instituţia.

Am sfîrşit prin a realiza proiectul cu mai puţină rigoare decît am fi dorit, acceptînd pînă la urmă să „înjghebăm” cît mai prezentabil ceea ce exista.

Am condiţionat, totuşi, acceptarea compromisului de promisiunea că modestul nostru început va fi continuat în viitor, prin îmbogăţirea fondului muzeal, prin cercetarea, prin conservarea a ceea ce încă s-ar mai putea descoperi. După festivitatea, foarte eficient pusă în valoare, a inaugurării, nimic bun n-a mai urmat. Propusesem alcătuirea unei arhive de clişee foto, în care să-şi afle loc fotografiile tuturor sinagogilor încă existente, a clădirilor de cult şi a monumentelor, scop în care un fotograf, angajat anume, să cutreiere ţara şi să fixeze pe peliculă ceea ce merita reţinut. Dat fiind că singurele mărturii de reală valoare estetică ni s-au părut monumentele funerare (mai ales cele din nordul Moldovei, comparabile şi chiar superioare estetic celor din vechiul cimitir praghez) propusesem editarea unui album, pentru care Cella începuse chiar (şi era bucuroasă să aprofundeze, în continuare) un studiu stilistic şi tipologic. Propusesem, de asemeni, realizarea cîtorva „copii” în piatră ale acestor stele funerare şi expunerea lor în curtea muzeului.

Acestea, ca şi multe alte propuneri privind studiul materialelor şi redactarea unor sinteze, au fost primite cu relativă indulgenţă, dar s-au spulberat imediat după festivităţile inaugurale. Singurele ulterioare îmbogăţiri ale muzeului — socotit atunci ca o „realizare de vîrf” a activismului evreiesc din România socialistă şi elogiat de altfel de mulţi vizitatori — au fost praful tot mai gros pe vitrine, cîte o nouă diletantă remaniere de afişaj, prost gustul vreunei statui „kitsch” suplimentare, o rearanjare ad-hoc a prezentării.

Iniţiat atît de tîrziu, în momentul de amurg al existenţei iudaice în România, alcătuit în grabă, cu ceea ce se găsea, am sperat că muzeul va deveni ulterior un real centru de cercetare, de substanţială adîncire şi extindere a istoriei evreieşti în România. Aceasta ne-ar fi făcut să uităm nemulţumirile, multe umilitoare, asupra cărora evit să insist, pe care le-am avut în timpul muncii la constituirea muzeului. N-a fost aşa...

Bun-rău cum este, Muzeul îşi joacă mai departe rolul care i s-a atribuit în festivităţile şi pe treseele turistice prilejuite de vizite mai mult sau mai puţin oficiale ale diverselor delegaţii străine sau diverşilor vizitatori străini.

Menţionez toate acestea pentru că ar sluji la o mai corectă înţelegere, poate, a mecanismului societăţii totalitare, căreia îi sînt subordonate sau de care sînt influenţate toate organizaţiile, chiar şi cele aparent mai bizare, tolerate şi chiar încurajate, doar în măsura unui interes cert, de pe urma căruia li se oferă, de altfel, şi acestor „curele de transmisie”, cuvintele compensaţii. Autoritatea şi aparenţele primează, nu autenticitatea şi substanţa.

Nu este întîmplător nici substratul psihologic. Majoritatea foştilor activişti au simţit nevoia a-şi canaliza pasiunile şi complexele printr-o nouă aliniere „ideologică” şi administrativă, la o cauză, la un Şef (cîndva la comunism, acum la iudaism), iar cei cu totul pragmatici (până la cinism, uneori) nici nu vedeau dileme în a schimba o tabără cîndva convenabilă pentru alta, acum promiţătoare. Nu este întîmplător de ce sînt evitate individualităţile puternice, cu adevărat valoroase, refuzînd obedienţa de orice fel, de ce vezi la Comunitate mai curînd pe fostul ministru evreu, pe fosul redactor evreu la Scînteia, pe fostul găunos profesor universitar evreu proletcultist sau nu ştiu ce vedetă evreiască a muzicii uşoare româneşti decît un mare critic, un mare poet, un mare compozitor sau pictor (mari cu adevărat, chiar dacă nu au titluri sau medalii). Nu m-a mirat, în consecinţă, nici criteriul alianţelor „româneşti”. Am căutat să înţeleg de ce la recepţiile oficiale ale Comunităţii puteau fi întîlniţi invitaţi ca Dan Zamfirescu, Paul Anghel, Adrian Păunescu, prof. Cândea şi niciodată Jebeleanu, Preda, Bogza, Gellu Naum.

Nu cred că este vorba doar de o situaţie locală. L-am ascultat cu mult interes pe Nahum Goldman explicînd, acum mai mulţi ani, de ce marii scriitori evrei din America şi atîtea alte ilustre personalităţii culturale şi ştiinţifice ale intelectualităţii evreilor americani nu sînt deloc atrase de un contact mai strîns cu Comunitatea, acaparată de un corp de activişti, de foarte modest calibru spiritual. În condiţiile noastre, contradicţia îşi are, însă, bineînţeles, altă condiţionare şi relevanţă.

Întîlnirea cu Victor Rusu, editorul de-atunci al „Revistei Cultului Mozaic”, în acest sens, o consecinţă fastă. El a acţionat pentru noi, pentru Cella şi mine, ca un fel de ecran protector împotriva temperamentelor excesive şi a criteriilor sumare, pe care le aveam de înfruntat. Am avut discuţii interesante şi profitabile cu el şi am stabilit o cordială relaţie de comunicare.

Experienţa colaborării la Muzeu a fost, cum se deduce, instructivă. Ea a confirmat multe şi adăugat destule în complicata relaţie cu „obştea”, fără a modifica, totuşi, esenţial, poziţia faţă de universul evreiesc şi, cu atît mai puţin, interesul faţă de problematica iudaică.

Revelaţiile personale — chiar şi în condiţiile alertei organizatorice — şi a improvizaţiei culturale — n-au lipsit. Arhiva documentelor şi a imaginilor vieţii comunitare readuce, vrînd-nevrînd, intensitatea specifică, acel caracteristic patetism, dus adesea la exces, fascinanta diversitate umană.

Iată un raport către Prim Eforul Rabin al Comunităţii Evreilor Botoşani, alcătuit de doi delegaţi trimişi să cerceteze, luni 31.XII.1928, dezbinările din sînul populaţiei israelite din tîrguşorul Burdujeni, unde se formaseră două comitete evreieşti, unul cu numele „Comunitatea israelită din Burdujeni” şi altul cu numele „Co­munitatea israelită ortodoxă din Burdujeni, astăzi o suburbie a Sucevei, este localitatea unde s-au născut mama şi bunicii mei”.*

Referind în legătură cu „anchetarea serioasă” pe care au întreprins-o... în baza adresei 312/31.XII.1928 a Comunit. Israelite Botoşani, cei doi delegaţi, relatează amănunţit acţiunea, desfăşurată cu scrupulozitate în — să reţinem — ultima zi a anului, cînd, în acele paşnice vremuri, lumea se pregătea, desigur, mai curînd pentru veselia revelionului decît pentru tranşarea unor pasionate conflicte între vecini.

„Am chemat pe dl. Zalic Gruenberg împreună cu 4 membri ce compun comitetul. Asemenea am chemat pe dl. Herman Horowitz cu 4 membri din comitetul celălalt, am rugat să ne dea registrele şi procesele verbale ce au, am vizitat pe dl.Rabin B. Basches şi l-am cercetat minuţios, de asemenea ne-am mai informat la mai mulţi oameni serioşi care doresc liniştea şi prosperarea oraşului Burdujeni”.

Merită să urmărim această mică querellă locală pentru a percepe, dincolo de pre­caritatea conflictului, patosul participativ. Obiectul nemulţumirilor şi al disputei nici nu pare hotărîtor. Extrema implicare este, însă, revelatoare: sufletul scindat în strîmta realitate imediată, copleşit de zgomotul şi furia cotidianului, căruia îi revendică excesive exigenţe civice.

„Dl.Zalic Gruenberg ne-a adus toate registrele şi condica de procese verbale în regulă, precum şi chitanţele de bani achitaţi, pe cînd dl.Horowitz cu comitetul lui n-au nici registrele, nici procesele verbale. L-am întrebat pe preşedintele Horowitz de ce a pus numele şi sigiliul ortodox. A rîs singur şi a zis că numai fiindcă s-a găsit la unul un sigiliu vechi l-a pus. Am constatat cu mare regret că din cauza aceasta şcoala evreiască este închisă şi supusă ruinei, asemenea suferă foarte mult caritatea publică.

Am întrebat pe dl.Horowitz ce scop are Comitetul lui. Ne-a răspuns: îndepărtarea rabinului B.Basches. Din cauza aceasta au luat pe un haham numit Haim Letener şi l-au numit rabin, fără să aibă titlul cerut. Am mai aflat că 18 rabini din cei mai mari, în frunte cu marele rabin dr. Niemirower din Bucureşti, rabinul Zirelsohn din Chişinău şi B.Burstein din Botoşani, au examinat litigiul şi au pedepsit pe Hahamul H.Litener.”

În concluzia anchetei lor, delegaţii constată:

1.) Rabinul B.Basches ocupă cu demnitate postul său de rabin şef şi toate învinuirile ce se aduc în sarcina lui sînt inventate spre a-l ponegri. Cu toate că partida Horowitz zice că l-a primit numai pentru trei ani, după expirarea de 3 ani un nou act semnat de toţi evreii din Burdujeni, inclusiv adversarii lui, îl roagă să conti­nue ca rabin şef.

2) Bine s-a făcut că s-a trimis şi cota în mîinile d-lui Zalic Gruenberg, căci D-lui împreună cu comitetul numit „Comisiunea interimară” se mai ocupă cît pot pentru susţinerea rabinului, de baia, plătesc impozitul şi altele”.

Pentru „a introduce liniştea în oraşul Burdujeni ” delegaţii propun: „să se facă o alegere nouă şi să fie prezidată de un comitet compus din un consilier comunal, un membru al Comunităţii Israelite din Botoşani; după rezultatul alegerii să se ridice pedepsele contra hahamului Litener şi să fie reabilitat şi pus în funcţia lui de haham, iar rabinul B. Basches să funcţioneze mai departe ca şef rabin, funcţie pe care o ocupă cu mare demnitate, fiind un om învăţat şi autor al unei cărţi foarte importante”.

În chestiunea cu pricina, există şi o scrisoare datată 28 februarie 1928 a Comunităţii din Burdujeni către Onor Uniunea Comunităţii Evreieşti din Vechiul Regat — Bucureşti. Se referă la situaţia ce avea să provoace vizita celor doi delegaţi, văzută, însă, de data asta, din interiorul tîrgului. S-o transcriem:

„În posesiunea adresei Dv. Nr.3180 din 13 februarie crt. avem onoarea a vă arăta că nu am avea nimic de obiectat asupra concluziunii referatului delegaţiunii anchetatoare şi ne-am conforma cu stricteţe dispoziţiunilor Dvs. de a face alegeri pentru comitetul definitiv al Comunităţii locale.

Regretăm însă foarte mult că acest lucru este deocamdată imposibil, şi iată de ce:

Grupul D-lui Horowitz, compus din persoane cu ambiţii personale, (nici) nu vor să se conformeze unor alegeri libere şi cinstite. În această privinţă am făcut acum cîteva luni o experienţă tristă, cînd am convocat populaţia pentru o alegere prezidată de către Primarul Oraşului, la care a (mai) luat parte şi şeful garnizoanei locale.

Dl. Horowitz, care este cîrciumar, şi-a înveselit grupul D-sale cu băutură (îndestulată), venind cu ei la locul de vot, unde au rupt cordonul de ordine, dînd buzna în sala de votare şi provocînd un scandal atît de formidabil, încît autorităţile, cu toată încercarea lor de a restabili ordinea, s-au văzut nevoite să plece dezgustate.

Rezultatul a fost că alegerea nu s-a mai putut face, iar populaţiunea conştientă în marea ei majoritate s-a adunat şi a desemnat o comisiune interimară, care să gireze afacerile Comunităţii până la calmarea spiritelor.

Dl. Herman Horowitz, cîrciumar, văzîndu-şi spulberat visul (său) scump de a se impune prin forţă brutală ca Preşedinte al Comunităţii, a început o campanie din cele mai josnice contra eruditului nostru rabin D.Baruch Basches, aţîţînd contra acestuia pe toţi birjarii, căruţaşii, hamalii şi alţi (cîţiva) meseriaşi ignoraţi, terorizînd populaţiunea oraşului nostru pînă la exasperare: astfel, suferim de lipsa unei şcoli, lipsă de asistenţă publică, lipsă de orice viaţă evreiască. Acest grup de persoane şi-a bătut joc de religia noastră, investind pe un haham inconştient cu titlul pompos de „rabin”, fapt care i-a atras o pedeapsă severă din partea celor mai înalte foruri rabinice din ţară.

Şi dacă aceasta este starea de fapt, respectuos vă rugăm a ne permite să întrebăm: putem noi face o alegere liberă în această stare de spirit? O alegere în momentul de faţă ar însemna o supunere a voinţei evreimei locale în faţa forţei brutale, ar mai însemna ca populaţiunea să renunţe pe un nou şir de ani la idealul ei (cel mai scump) iar pe deasupra sacrificarea scumpului nostru rabin.

CONCLUZIE. Comisiunea Interimară existentă să continue a gira afacerile Comunităţii, pînă la liniştirea spiritelor (aţîţate) — între timp educăm massa prin prelegeri, propagînd de la individ la individ ideea liniştei şi a concordiei, lucru ce ne reuşeşte pe zi ce trece, iar cînd liniştea va fi asigurată, alegerea se va face fără întîrziere. Dacă onorata Uniune a Comunităţilor nu-şi însuşeşte acest punct de vedere, atuncea comitetul comisiunei interimare îşi declină răspunderea, depunînd imediat mandatul, care pentru ea este o sarcină din cele mai grele. Rugînd însă ca uniunea Comunităţilor să binevoiască a lua măsuri pentru instituirea unei gerenţe, care să fie desemnată de către Onor Comunitatea Israelită din Botoşani şi compusă din 3 sau 5 persoane.

Rămînem şi pe mai departe la ordinele Dvs. şi vă salutăm cu toată stima.

Preşedinte

P.S. Binevoiţi a lua notă că d.Herman Horowitz, care uzurpează un titlu falş de Preşedinte al Comisiunii Interimare inexistente, se serveşte de o ştampilă falsă şi de hîrtie cu antetul Comunităţii din Burdujeni, sustrasă încă din timpul cînd a fost Preşedintele Comunităţii.

Vă rugăm respectuos a ne comunica rezultatul la intervenţia noastră pentru cuptorul azimei de paşti cu scrisoarea nr.118 din 13 februarie a.c.”

Aşadar: Primarul şi şeful garnizoanei nu pot linişti fervoarea acestor combatanţi! Tabloul este pitoresc şi poate umil, dar oricum l-ai privi, cu îngăduinţă, duioşie sau uimire, în spatele său colcăie viaţa! Despre calitatea acestei vieţi şi problemele acestor oameni ar merita discutat, desigur, ele dau o idee atît asupra nivelului modest dar normal al înfruntărilor, cît şi asupra aspiraţiilor. Ardoarea era reală, netrucată, o dispută democratică, totuşi, în care se percep (şi) semnale de abuz, setea de putere. Individul exista, însă! Fiecare era „cineva”!... În neliniştită confruntare cu ceilalţi, cu sine, cu principiul etic. În mica umilă comunitate a tîrguşorului se revendicau, cum se vede, înalte exigenţe şi comandamente morale, iar pasiunea ardea. Modeşti cetăţeni oarecare, dar vii şi, nu o dată, vuitori.

După ancheta delegaţiilor din Botoşani, referatul întocmit de Horia Carp, deplasat la  Burdujeni (unde, evident, situaţia nu se liniştise...) să constate şi să găsească o soluţie cosmicei răzmeriţe raportează:

„După lungi discuţii, cari au durat de la 3 1/2 p.m. pînă seara tărziu, mi-am format convingerea că toată vina în acest litigiu o are un singur om, şohetul Litener, care în timpul cît Comunitatea a stat fără comitet de conducere, a tăiat vite şi păsări împreună cu celălalt şohăt şi cu toată buna înţelegere stabilită, ca pînă la alegerea unui comitet să plătească din veniturile tăierii şi leafa rabinului Baseches, l-a lăsat pe acesta luni de zile să moară de foame, neplătindu-i nici un ban. Din sentimente de bună omenie şi din simţ de datorie morală, cîţiva enoriaşi, în cap cu D-l Zalig Gruenberg, s-au grupat într-o comisie interimară, ca să asigure rabinului nenoricita lui leafă lunară. S-a constituit fireşte îndată un alt grup, cu o altă comisie interimară (s.N.M.) în cap cu D-l H. Horowitz. De aici toată cearta, care, într-o comunitate cu numai 240 familii, în lipsă de alte preocupări, ia proporţii sub toate raporturile dăunătoare pentru interesele obşteşti.

Pe cît mi-am putut da seama, grupurile sunt dispuse pentru o paşnică înţelegere. Grupul Gruenberg pentru că se simte mai slab, n-are decît vreo 80 partizani; grupul Horowitz pentru alte motive, deşi e sigur în orice alegere de o mare majoritate.

Punctul greu în hotărîrea mea e tot şoihătul Litener. În timpul zăzaniei dintre cele două grupuri, el a obţinut de la grupul său titlul şi recunoaşterea ca daian, îndeplinind şi această funcţie, pe lîngă cea de şohăt. Pe rabinul Baseches voiau să-l concedieze dîndu-i o sumă globală ca despăgubire.

Azi grupurile în luptă fiind gata să se înţeleagă, fiecare ţine însă la angajamentul luat faţă de rabinul sau daianul său. În cele din urmă grupul lui Horowitz cedează: rabinul să rămîie, dar să rămîie şi daianul, ca subalternul celui dintîi, fireşte, pentru a nu degrada pe bătrînul Litener — are 74 de ani — din funcţia de daian pe care o ocupă.

Convingerea mea este că sacrificarea meritată a şohetului Litener va fi un motiv de veşnică frămîntare şi zîzanie în sînul Comunităţii din Burdujeni, şi ar primejdui situaţia rabinului Baseches, deoarece va fi concediat de noul comitet al Comunităţii care se va alege din grupul Horowitz, acesta dispunînd de o mare majoritate.

Pe de altă parte, conştiinţa mea morală şi de bună dreptate mă împiedică să dau un premiu unui om care, în convingerea mea, e singurul vinovat de dezbinarea din Burdujeni.

Totuşi, spre a asigura situaţia rabinului Baseches, ceea ce consider ca o datorie morală, şi spre a aduce pace şi bună înţelegere în sînul Comunităţii Evreilor din Burdujeni, după o frămîntată chibzuinţă cu mine însumi, hotăresc, şi vă rog să aduceţi această hotărîre la cunoştinţa ambelor grupuri:

1. Comisia interimară a grupului Zalig Gruenberg încheie situaţia sa în ziua de 30 aprilie, cînd se dizolvă şi încetează orice activitate.

2. Comisia interimară a grupului Horowitz va lua conducerea întregii Comunităţi de la 1 Mai şi va căuta să facă alegeri cît mai repede posibil.

Ca un deziderat, grupul Horowitz ar face bine, pentru o cît mai bună înţelegere, să caute ca lista de candidaţi să intre şi cîţiva din grupul Gruenberg.

3. Rabinul Baseches rămîne singurul rabin al Comunităţii, cu toate drepturile ce decurg din această demnitate. Comunitatea, fie prin comisia interimară, fie prin comitetul ieşit din alegeri îi va plăti cel puţin leafa pe care o are acum, şi totodată leafa lui va trebui să fie mai mare decît aceea care se plăteşte şohătului.”

Se vede, poate, ceva mai bine, urmărind aceste întîmplări, cam ce a însemnat existenţa evreiască a micilor localităţi est-europene, cu precaritatea şi lumina lor. „S-a constituit, fireşte, îndată alt grup, cu o altă comisie interimară”... Acest „fireşte” al arbitrului spune destule despre aşa-zisa „solidaritate” evreiască! Se înţelege, poate, şi de ce este atît de greu de guvernat astăzi în Israel. Pasiuni, excese, personalităţi accentuate şi uneori intratabile, coaliţii, calomnii, toate există, ca în viaţă. Dar falsa „unanimitate” a supunerii socialiste, retorica „adeziune deplină”, care numai forme de viaţă nu sînt, degeaba le-am căuta.

Am parcurs interesante pagini de acte vînzare-cumpărare de acum mai bine de un secol. Am întîlnit în ele şi dincolo de ele, mai curînd, poveşti palpitante... decît o înaltă „ţinută” a meditaţiei mesianice. O poveste de seducător pitoresc şi de real dramatism am reţinut-o chiar, ca eventuală istorie a vreunei nuvele „orientale”, dacă o voi scrie...

Cît priveşte hîrtiile citate le-am ales din motive personale, intrigat a căuta atmosfera de dinaintea naşterii mele, într-un tîrg din nordul „Vechiului Regat”, la frontiera Bucovinei în care aveam să trăiesc, apoi, la Suceava (trei kilometrii de Burdujeni) atmosfera postbelică drastic schimbată.

Am descoperit şi un Proces Verbal al Comunităţii încheiat la cîteva zile după naşterea mea. Mai exact, în ziua de marţi 28 iulie 1936 ora 4 p.m., cînd „membrii aleşi în comitetul de conducere al Comunităţii Israelite din Burdujeni pe o perioadă de trei ani”, conformîndu-se „adresei Onor. Minist. Cultelor N 90244/11751 din 16 Iulie 1936 prin care alegerea efectuată la 24 mai a.c a fost aprobată, iar contestaţia trimisă asupra alegerii a fost respinsă; precum şi Ordinului Onor. Prefecturei judeţului Suceava cu N 7929 din 27 iulie a.c. pentru a proceda la constituirea comitetului comunităţii”, s-au întrunit în acest scop „în localul şcolii israelite române”, care era aflăm, şi sediul Comunităţii. Contestaţie existase, deci, şi în 1936, dar fusese respinsă!...

Descopăr astfel pe fratele mamei, Şulim Braunştein, învingător, la doar cîteva zile după naşterea mea, în alegerile (cu vot secret!...) pentru postul de „controlor”... Caligrafia procesului-verbal cred că îi aparţine, de altfel. Dacă nu cumva vor fi scris şi alţii la fel de frumos, „eminescian” ca acest librar (vînzător de ziare, cărţi, rechizite de tot felul), care avea să preia, ca şi mama mea, meseria bunicului meu. O continua, de altfel, la peste 80 ani, cîţi are astăzi, în arşiţa Israelului.

Nici o muncă nu este, cum se vede, chiar zadarnică, iar neplăcerile au şi ele partea lor de învăţătură. Chiar cînd apar la constituirea unui Muzeu la care ai fi dorit să poţi pune mai mult din tine, să rămîie mai mult din această dăruire.

N-am întîlnit, din păcate, nicăieri, în dosarul actelor şi şedinţelor, numele bunicului. Poate rămăsese acasă, lîngă fiica preferată, aflată încă în convalescenţă după extrem de dificila sarcină care dăduse naştere, în convulsii dramatice, 10 zile în urmă, nepotului care scrie acum, după aproape jumătate de secol, aceste rînduri.
 

---------------

* Textul aveam să-l public, ulterior, sub titlul Raport despre Starea Uniunii, în Familia, nr. 9/2002