Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Zigzaguri istoriografice

şi obsesia cărţii fundamentale

În ce priveşte istoria partidului, Comitetul Central a hotărât elaborarea de către Institutul de istorie a unui manual care va fi redactat de o comisie a Comitetului Central şi care trebuie să înarmeze pe membrii de partid şi pe oamenii muncii fără partid cu cunoaşterea învăţămintelor istorice ale drumului de luptă parcurs de partid.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raportul C. C. al P. M. R.

la Congresul al II-lea al partidului, 23 decembrie 1955

În anii din urmă, despre istoria Partidului Comunist din ţara noastră, atât despre perioada când s-a aflat în ilegalitate, imediat după înfiinţarea sa la 8 mai 1921 (1924-1944), cât şi despre cea în care s-a angajat în planul luptei politice pentru cucerirea puterii, pe care a practicat-o terorizant şi totalitarist, s-au scris câteva lucrări memorabile. Fie că au forma unor memorii analitice şi reflexive sau a unor sinteze, ele reprezintă o lectură obligatorie pentru informarea de substanţă în domeniu, dar şi o lectură captivantă, care te poate, efectiv, subjuga. În prima categorie intră cartea lui Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Polirom, 2002: una dintre cele mai pasionante cărţi scrise despre această temă, incitantă, imprevizibilă în informaţii, coerentă în expunere şi argumentare; invitaţie într-o lume cunoscută de autor, pentru că a fost ilegalist, la un moment dat chiar coleg de puşcărie cu obscurul atunci Nicolae Ceauşescu, o lume pe cât de dezarticulată, pe atât de uluitoare (chiar şi în sens negativ), tot atât de maculată pe cât afişa o faţadă pură. Aparţin celei de-a doua categorii (nu ne-am propus epuizarea inventarului, iar despre cea mai nouă, datorată lui Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, nu ne putem exprima, întrucât nu am văzut-o) două cărţi ale anului 2005: Stelian Tănase, Clienţii lu’tanti Varvara. Istorii clandestine, Humanitas, Bucureşti şi Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie a comunismului românesc, Polirom, Iaşi. Prima este insolită, aventuroasă, acidă ori ironică, scrisă într-un ritm antrenant, alert, decupând elementul semnificativ, stabilind legături curioase, dar logice. Al doilea a scris din perspectiva apartenenţei familiale la istoria comunismului românesc: amândoi părinţii i-au fost ilegalişti, luptători în Spania pentru cauza Republicii; şi-a justificat actul de cercetare şi elaborare într-un mod onorant şi funcţional: „…în primul rând, am dorit să înţeleg lumea în care am crescut, constelaţia de iluzii, visuri, speranţe, dezamăgiri, temeri şi coşmaruri…”1, din care s-a construit varianta românească a Cominternului.

Cu toate circumstanţele noi în care se desfăşoară activitatea ştiinţifică (în speţă, cercetarea istorică), nu se poate contesta că suntem contemporani cu reminiscenţe ale unui alt timp şi, implicit, ale unei alte practici. În vremea regimului totalitarist, o carte, o teză erau respinse în funcţie de insupunerea lor la norme. Dacă era încadrabilă în grila prescrisă, cartea sau teza erau decretate ca situându-se în limitele adevărului ştiinţific (a se citi: ale unei cvasi- sau pseudoştiinţe marxist-leniniste de interpretare a adevărului istoric). Epocile flexibile din punct de vedere politico-ideologic au permis – chiar au dezvoltat – o anumită flexibilizare în actul investigaţiei şi al comunicării rezultatelor. De obicei, însă, se lucra cu scale absolute: dacă lucrarea (concepţia, concluziile) serveau interesele proletariatului sau, după caz, ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ea era acceptată, premiată, înscrisă în bibliografiile epocii. Asupra lucrărilor care nu se încadrau aici sau în care fuseseră descoperiţi fermenţi camuflaţi, dar, în acelaşi timp, destructivi, se practica eliminarea (scoaterea din librării, din biblioteci, din bibliografii). Erau vizate lucrări de orice fel: politic, memorialistic, beletristic. Orice decizie de acest tip nu se motiva (ori se motiva precar), ea era comunicată, pentru că actul decizional fusese degajat de orice implicare ştiinţifică sau morală, el era clamat în numele principiilor politice. O eventuală dezbatere asupra implicaţiilor cărţii sau tezei era exclusă, aprioric, ca un rău general.

Existând la mai bine de un deceniu şi jumătate de când societatea a luat-o pe un alt drum al existenţei, deopotrivă al drepturilor şi al datoriilor, ne-am fi aşteptat  ca repetările să fie excluse. Nu ştiu de câte recenzii au beneficiat cărţile despre istoria comunismului din România sau câte dezbateri s-au organizat înainte de a se împrumuta fără nici un discernământ sintagmele lui Vladimir Tismăneanu: comunism naţional şi stalinism naţional (în faţa cărora unii au căzut în extaz). Tratamentul aplicat asupra lor ar trebui să ţină seama de faptul că aceste cărţi sunt, în primul rând, istorii; în consecinţă, ele nu trebuie etichetate politic, trebuie acceptate aşa cum sunt şi prezentate publicului. Iar terminologia se discută, se analizează, se întoarce pe o parte şi pe alta, se validează prin întrebuinţare, iar nu prin decrete emoţionale (cel mai adesea interesate).

Nu am urmărit (nici n-aş fi reuşit) toate emisiunile de televizor consacrate apariţiilor editoriale. Oricum, între cele urmărite n-am întâlnit vreuna în care să se fi angajat vreo dezbatere responsabilă, deci onestă, asupra cărţilor cu aceasta temă. În locul ei (sau al lor, pentru că ar fi fost de aşteptat mai multe) s-a practicat, cel mai adesea, ignorarea sau marginalizarea. După cum nu era de aşteptat – pentru că ar fi fost suspectă prin unilateralitate – ca participanţii la aceeaşi dezbatere să fie unanimi şi să susţină o carte, o teză, o opinie, ca într-un tribunal bine strunit. O emisiune TV de tipul „pro şi contra”, câteva pagini de aceeaşi manieră într-o publicaţie de cultură, construite pe divergenţă de opinii (dar nu fabricată), în egală măsură pe soliditatea argumentelor, fi fost o întreprindere utilă. Telespectatorii şi lectorii ar fi fost părtaşi respectaţi la un act de ştiinţă şi de cultură; ar fi putut opta pen­tru o atitudine în cunoştinţă de cauză.

O sarcină actuală este elaborarea Istoriei Partidului – operă care, pornind de la începuturile mişcării muncitoreşti din România, să prezinte întregul drum de luptă al clasei muncitoare, al Partidului Comunist Român – organizatorul şi conducătorul luptei pentru eliberarea socială şi naţională a poporului…

Nicolae Ceauşescu, Raportul Comitetului Central al

Partidului Comunist Român în perioada dintre

Congresul al VIII-lea şi Congresul al IX-lea al P. C. R.,

19 iulie 1965, şedinţa de dimineaţă

Oricare vor fi fost ele, abordări reconstitutive a istoriei PCR au preexistat anului 1989. Intenţia realizării unei istorii a Partidului, deşi s-a pus cu mult timp înaintea acestui act, nu a fost materializată, pentru că era prea departe adevărul de „adevărul” care urma să fie instituit prin respectiva sinteză. Partidul care dorea să apară drept forma supremă a istoriei poporului român avea atâtea mizerii, trădări, crime, laşităţi, minciuni de acoperit, încât ar fi fost nevoie, pe de o parte, de o masă de scribi fanatizaţi, care să declare, sub jurământ, că nu vor spune niciodată adevărul, adică alt adevăr decât cel pe care l-ar fi proclamat în marea carte a istoriei Parti­dului; pe de altă parte, de o societate cretinizată progresiv, care să admită că aşa au fost evenimentele şi eroii şi să sufere existenţial dacă li s-ar fi spus că realitatea a fost alta (printr-o revenire a memoriei istorice, ca într-o carte de SF). Un trecut atât de puţin glorios în plan naţional nu putea fi uşor reabilitat, aşa cum s-a făcut cu victimele marii terori staliniste sau cu victimele (recuperate, interesat, de Nicolae Ceauşescu) ale perioadei Gheorghiu –Dej.

Dându-se neadevărului ceea ce era al neadevărului (adică omiţându-se ceea ce era discreditabil să se spună şi făcându-se salturi temporale imprevizibile), timp cu timp şi rând pe rând, de-a lungul deceniilor comuniste ceva (nu definitiv) s-a obţinut în planul cercetării istoriografice. De dimensiuni variate - de la evocări, studii, micromonografii până la sinteze masive, de la memorii trunchiate până la culegeri de documente (acestea, îndeobşte, bine croşetate) – în ansamblul lor pot fi identificate câteva titluri (câţiva autori) a căror utilitate, nu numai pentru timpul elaborării lor, dar şi pentru acum, rămâne în picioare.

Indiferent de desemnarea lor drept istorici oficiali ai „epocii Ceauşescu”, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu au realizat o lucrare care rămâne un punct de referinţă pentru oricine se interesează sau studiază istoria contemporană a României. Dacă nu pentru analiza la obiect (degajabilă, chiar fără efort, de impurităţile ideologiei comuniste în planul cercetării istorice, îndeosebi a istoriei P. C. d. R.), atunci pentru bogăţia informativă (putând fi utilă ca problemă de studiu aplicat direct sau ca sugestie metodologică sau ideatică), lectorul postrevoluţionar, specializat sau interesat de istorie, are de ce să apeleze la această lucrare: România după Marea Unire. Vol. II. Partea I 1918-1933 (1172 p.); Partea a II-a, noiembrie 1933-septembrie 1940 (1583 p.), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).

Vladimir Tismăneanu, în recenta lucrare Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc (Polirom, 2005) are faţă de autorii acestui tratat de istorie atitudini contrarii, ca şi când ar fi vorba de feste ale memoriei. În capitolul al II-lea, O sectă mesianică, în analiza condiţionărilor economic/ socialism/ comunism, se face referire la câteva cifre avansate de către diferiţi interpreţi ai progresului economic şi industrial interbelic în România. Dacă faţă de Nicolae Jurcă nu-şi exprimă nici o rezervă, în ceea ce priveşte cifrele propuse de cei doi istorici, neîncrederea provine din calitatea pe care le-a atribuit-o şi care, după opinia lui, nu poate decât să afecteze obiectivitatea: „În ce priveşte dezvoltarea, clasa muncitoare română a crescut de la aproximativ 120.000 în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la aproape 250.000 în 1910 şi la circa 400.000 în 1920, după cum afirmă Nicolae Jurcă. După Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, în 1930, 819.422 de persoane erau angajate în sectorul industrial, iar în 1939 clasa muncitoare română număra mai puţin de 1.000.000 de persoane. Trebuie însă avut în vedere faptul că Muşat şi Ardeleanu au fost istoricii oficiali ai  regimului Ceauşescu, iar cifrele avansate de aceştia puteau fi exagerate pentru a servi scopurilor regimului.”2 Cine nu se angajează în lectura notelor, unde este exprimată o părere laudativă la adresa celor doi istorici, şi se afirmă că autorul însuşi le datorează o parte a datelor: „Vezi informaţiile excepţional de detaliate cu privire la această perioadă publicate în Muşat şi Ardeleanu, România după Marea Unire, pp. 164-216. O mare parte din informaţiile publicate pentru prima dată în acel volum au fost utilizate aici.”3 rămâne cu certitudinea unui stigmat aplicat asupra celor doi şi cu, explicabile, semne de interogaţie asupra calităţii şi obiectivităţii ştiinţifice a lucrării. În continuarea comentariului din text (nu din note!), Vladimir Tismăneanu recurge la opiniile altui istoric al economiei şi politicii româneşti: „Michael Shafir estimează că, până în 1938, proletariatul industrial modern … atinsese cifra neimpresionantă  de circa 400.000 de persoane dintr-o populaţie de aproape 20 de milioane”, ceea ce pare o es­timare mai credibilă.”4

Dacă parcurgem aceste consideraţii ale lui Vladimir Tismăneanu (convingerea aceasta o vor avea lectorii de limba engleză, în primul rând, pentru că această carte a apărut pentru ei, fiind apoi tradusă în limba română) am admite că nu putem decât să fim de acord cu el: Michael Shafir propune o cifră credibilă, pe când cei doi, întrucât ar fi fost aserviţi regimului Ceauşescu, au mărit, din interes obscur deocamdată, numărul muncitorilor industriali. În deplină rigurozitate ştiinţifică, Vl. Tismăneanu citează, la note, pagina exagerării comise de Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, pag. 429. Atâta numai că la această pagină, cei doi istorici fac trimitere la un document al epocii, Problemele muncitoreşti şi conjunctura economică, Bucureşti, 1939, p. 208, ceea ce înseamnă, pentru oricine, că ei n-au inventat cifre, ci le-au preluat. Cităm exact fragmentul din lucrarea autorilor incriminaţi: „Aceasta din urmă şi-a sporit numeric rândurile, astfel că în 1939 se apreciază că existau „1 milion lucrători industriali calificaţi, 300.000 funcţionari particulari şi 230.000 meseriaşi patroni.”

Ştim, aşadar, de unde provine cifra înscrisă în sinteza lui Muşat şi Ardeleanu; nu ştim de unde provine cifra atât de creditabilă a lui Michael Shafir.

Leonida: Acum ia spune-mi, cam câţi oameni te bate gândul ca să aibă Galibardi?

Efimiţa: Sumedenie!

Leonida: O mie, domnule, numa’o mie. (…) da’întreabă-mă să-ţi spun ce fel de oameni sunt. (…) Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprinceană, care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volinitiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut!

I. L. Caragiale, Conu Leonida faţă cu reacţiunea

Este vizibilă o acceptare tacită şi generalizată în legătură cu cifra de membri de care dispunea P. C. d. R. în momentul loviturii de stat de la 23 august 1944. Cel mai frecvent se vehiculează ipoteza a 1000 de comunişti; altele se referă chiar la cifre mai mici: de 700 până la 800. Lucrările de istoriografie recentă (pentru că înainte vreme pentru nimic în lume nu s-ar fi difuzat ideea că forţa conducătoare a ţării, esenţa a ceea ce avuseseră şi aveau mai bun ţara şi poporul şi-ar fi avut punctul de pornire într-un grupuscul) perpetuează fără nici o reticenţă această cifră. Nu ar fi pentru prima dată când ne întâlnim în istorie cu ea - e adevărat, nu în istoria naţională. Când conul Leonida îi vorbeşte Efimiţei despre dialectica politică a Europei, o dă gata cu numărul voluntarilor lui Garibaldi: 1000. În utilizarea acestei cifre e mai mult un impuls psihic, decât un calcul. Cine vrea să ofere o cifră a unei mulţimi nedeterminate se opreşte asupra acesteia. Este accesibilă înţelegerii şi nu poate fi considerată exagerată.

Pe de altă parte, simbolistica lui o mie o face să fie des utilizată şi, de aceea, apelul la ea e pregătit în mentalul colectiv. Numărul are o semnificaţie de sorginte paradisiacă4 (din acest punct de vedere, cei 1000 de comunişti, în pofida ateismului filosofiei practice şi a comportamentului lor, corespund procesului de construcţie a unei societăţi paradisiace); este reprezentarea fericirii într-o durată foarte lungă. Zilele arborelui vieţii erau de o mie de ani; tot atât trăiau cei înţelepţi. Biserica catolică a considerat ca eretică orice interpretare literală a acestui număr. Temporal, sensul acestui numeral este de dată nedefinită, îndepărtată.

Mai aproape de noi (şi de comuniştii anului 1944) se manifestase o altă valorizare a lui o mie: proiectata construcţie inumano-militaristă a lui Hitler trebuia să fie Reichul de o mie de ani.

Este cel puţin bizară obstinaţia cu care nu se depăşeşte cifra de o mie în aproximarea componenţei numerice a Partidului. Să înregistrăm câteva din aceste evaluări. Herbert (Belu) Zilber aprecia că „Înainte de război nu erau mulţi, cel mult o mie”.6  Pe aceeaşi cifră merge şi Vladimir Tismăneanu: „Cercetările de după 1989 arată că, atunci când a avut loc lovitura de stat de la 23 august, P. C. R. avea numai 80 de membri în Bucureşti şi mai puţin de 1000 în întreaga ţară, incluzându-i şi pe cei închişi în lagăre de concentrare (se pare însă că aceste statistici nu-i includ şi pe comuniştii români aflaţi în U. R. S. S., în Franţa şi în alte ţări occidentale.”7 Dennis Deletant îl citează pe Corneliu Coposu care, la un simpozion organizat la Paris, în 22 mai 1994, „a dezvăluit faptul că răspunsul la sugestia pe care Novikov i-o făcuse lui Vişoianu, ca opoziţia română să includă şi secţia Comitetului din România (i.e. P. C. d. R.), conţinea şi informaţia conform căreia comuniştii identificaţi de SSI (serviciul secret românesc) în ţară erau în număr de 845, dintre care 720 nu erau etnici români.”8

Eludarea documentelor de arhivă, accesibile cercetătorilor după 1989, este curioasă şi asupra acestui fapt s-a atras atenţia. În 1971, când nu se discuta în cifre exacte despre componenţa P. C. d. R. în momentul actului de la 23 august 1944, Comitetul Judeţean de partid Bihor dispunea de o listă cu 237 de membri de partid9, cărora, pe baza indicaţiilor Congresului al IX-lea al P.C.R., li s-a recunoscut vechimea în partid10. La data respectivă, când se acreditase ideea că P. C. R., din naştere, a fost o forţă nu numai calitativă, dar şi numerică, cifra respectivă nu putea fi negată nici în mediile oficiale, nici în cele de circulaţie a informaţiei ştiinţifice, deşi mulţi contemporani ai evenimentelor interbelice (neangajaţi politic) nu susţineau realitatea unei prezenţe active a comuniştilor în viaţa politică şi publică a României.

Asupra posibilităţii unei cifre mai mari a comuniştilor în România, în perioada de dinainte şi concomitent cu războiul depuneau mărturie unele dintre lucrările de istorie a comunismului românesc. În seara de 28 iunie 1941, jandarmeria din Târgu Mureş a arestat-o pe Szabó Iuliana, membră a comitetului regional al comuniştilor din partea de nord a Ardealului. Determinând-o să vorbească, aceasta predat anchetatorilor reţeaua organizatorică a mişcării comuniste din zonă11. Pe baza raportului înaintat la ministrul de Interne maghiar, a fost declanşată o operaţiune masivă de lichidare a rezistenţei anti-horthyste. Între 29 iunie şi 20 septembrie 1941, au fost arestate de către organele represive 1219 persoane; ulterior, 139 au fost predate Tribunalului Marelui Stat Major al armatei maghiare, şapte Procuraturii Corpului de armată din Cluj, 649 au fost predate tribunalelor şi procuraturilor civile, ceilalţi au fost internaţi; puţini au fost puşi în libertate. Procesul primului grup de arestaţi în 1941 a fost declanşat la Budapesta, în ianuarie 1943; „Între 24 februarie – 5 mai 1943 s-a desfăşurat procedura penală împotriva a 664 de comunişti maghiari, români şi de alte naţionalităţi arestaţi în judeţele Ciuc, Mureş, Odorhei, Cluj, Satu Mare, Bihor, Sălaj etc.”12

Pentru prima dată în istoriografia românească postrevoluţionară şi într-o manieră tranşantă, este pusă (n-am sesizat că observaţia, mai justă era imposibil să se facă, a fost luată în seamă) de către Virgiliu Ţîrău într-un studiu despre dinamica internă a P.C.R., cu aplicare la judeţul Cluj, tipărit în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, Tomul XXXV, 1996, p. 324-325. Dacă Ana Pauker declara, în august 1944, că în România nu  existau, la data respectivă, mai mult de 1000 de membri de partid, autorul studiului descoperă un document din noiembrie 1945, referitor la Cluj, care afirma că existau 443 de ilegalişti: „Or această cifră, confirmată actualmente de conducerea judeţului (este vorba de 200 de pensii plătite membrilor de partid cu stagii în ilegalitate după 1990), chiar dacă o vom lua ca maximă pentru cele 58 de judeţe ale ţării, ne face să ne îndoim asupra veridicităţii afirmaţiei făcute de Ana Pauker.”

Într-o cercetare pe care am întreprins-o noi înşine, în cursul anului trecut, la Arhivele Statului din Cluj-Napoca, în fondul Comitetului Regional P. M. R. Cluj, Arhiva de Partid, am identificat un „TABEL NOMINAL” despre fişele ilegaliştilor din Regiunea  Cluj”, întocmit la sfârşitul anului 1951; figurează 280 de nume (în mod firesc, în perioada scursă de la 23 august 1944 sau din noiembrie 1945, dată la care s-a raportat Virgiliu Ţîrău, s-au produs modificări numerice: mutări, decese). Aceste elemente nu pot fi ignorate şi obligă la studiu atent al documentelor de arhivă şi la coroborarea lor cu alte surse de informare, pentru că, în cele din urmă, doar una dintre cele două explicaţii rămâne validă: sau listele cu ilegalişti au fost inventate (mărturii mincinoase, probe false etc.), sau cifra de 1000 nu este reală. Personal, optăm pentru a doua explicaţie. Şi atunci va trebui să se afle care a fost cifra (baza umană) de la care s-a pornit bolşevizarea României. Este o problemă a istoriei, căreia trebuie să i se dea un răspuns. Fie prin confirmarea primei cifre (ceea ce implică dovezi), fie prin impunerea altei cifre (tot prin dovezi neatacabile).

Ce face în Europa omul de rând?

Bertolt Brecht, Soldatul Švejk în al

doilea război mondial

Dacă se parcurge cu atenţie lucrările (memorialistică, atâtea câte sunt şi care sunt, sinteze, monografii) apărute după Decembrie 1989, consacrate perioadei de ilegalitate a P. C. d. R., se constată că ele se referă, programatic, la vârfurile Partidului. Adică la cei care ar fi fost ascunşi în spatele funcţiilor îndeplinite în structurile de partid. Iar în ansamblul generat de politica şi de relaţiile dintre vârfuri, s-a impus ideea de activitate de subteran, experienţe de şobolănime, a cărei existenţă se caracterizează şi prin lupta intraspecifică. De la înfiinţare, partidul a fost devorat şi, paradoxal, resuscitat, de adversităţile din interior, de agresiunile unuia asupra al­tuia, ale unui grup asupra altui grup, conflicte duse până la crimă. De la lupta fracţionistă şi fără de principii din anii 1929-1931 (în care un rol marcant l-a avut Marcel Pauker, soţul Anei Pauker), prin eliminarea, datorită lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a lui Ştefan Foriş în aprilie 1944 (fizică în 1946), mai târziu a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (1948-1954), a grupului de deviatori „de dreapta” Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu (într-o sinistră degradare a lozincii luptelor proletare pentru câştigarea supremaţiei străzii şi a politicii, în primii ani postbelici: „Ana, Luca, Gheorghiu-Dej/ Bagă spaimă în burgheji”.) în 1952, a lui Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi într-un proces numit al „destalinizării ratate” etc., până la întoarcerea lui Nicolae Ceauşescu împotriva mentorului şi predecesorului său politic, Gheorghiu-Dej, în 1968, când s-a debarasat şi de Alexandru Drăghici, pentru ca apoi să se lipsească şi de Virgil Trofin ori Vasile Patilineţ (există suspiciuni că moartea lor, urmând unei marginalizări politice, nu ar fi fost naturală), există un proces de continuitate organică, în care comuniştii au aplicat cunoscutul principiu, adaptat politic: „Comunistul pentru comunist e un lup”.

Cartea lui Stelian Tănase, Clienţii lu’tanti Varvara, reface avatarurile, compromisurile, obedienţele, monstruozităţile zonei insalubre în care s-au mişcat protagoniştii P. C. d. R. (El chiar îşi intitulează un capitol al cărţii Ca şobolanii prin subterane.) Oricâte dezvăluiri ar mai veni pe această temă, e imposibil de crezut că ele vor atenua imaginea de partid maladiv. Dar partidul nu a fost format numai din vârfuri, trăind nu numai în clandestinitate, dar şi în promiscuitate, din case conspirative, din curieri şi fonduri secrete (la care şi-au dat obolul substanţial şi capitalişti), ci şi din oameni obişnuiţi, cu funcţii mai mici, pe la oraşe şi orăşele, aşa cum vor fi fost ei: frustraţi, resentimentari, idealişti, comuni, anoşti, oportunişti, laşi, bravi, vindicativi, care aveau un alt statut în epocă decât acela al conducătorilor lor necunoscuţi.

Exceptând perioada războiului, când România participa cu trupe, alături de Germania, împotriva U. R. S. S., iar legile funcţionau drastic (Filimon Sârbu, care a semnalizat avioanelor sovietice prezenţe militare pe malul Mării Negre, ar fi fost considerat trădător, ar fi fost condamnat şi executat de către orice tribunal şi de către orice ţară), ipostaza de comunişti nu era, după cum istoriografia comunistă a încercat să impună bolşevicii ca eroi de epopee, chiar atât de riscantă, asumată până la limita ultimă a supravieţuirii. Cazurile care s-au încheiat chiar altfel nu infirmă adevărul celor enunţate mai sus. În localităţile lor, începând cu capitala ţării şi încheind cu oarecare aşezare rurală unde vor fi existat, desemnarea cuiva drept comunist nu provoca arestarea, schingiuirea sau execuţia. Eventual, uimirea sau in­teresul pentru cineva de alt soi, dar nu întotdeauna. Este suficient să răsfoim presa interbelică de informaţie – şi nu cea de stânga -, ne poate servi în acest scop şi presa provincială independentă, dar chiar şi cea de partid (a partidelor din perioada a­ceea), pentru a întâlni persoane respectabile în localităţile lor (chiar cu funcţii de consilieri municipali, spre exemplu), ştiute ca fiind comunişti şi cărora nu li se întâmpla absolut nimic, sau, în preajma alegerilor, organisme despre care se ştia că aparţin zonei de influenţă comunistă, cum a fost Blocul Muncitoresc-Ţărănesc, erau desemnate, rezumativ şi direct, comuniştii.

Comunistul de rând putea circula, candida, protesta, se indigna în faţa justiţiei pe care tot el o încălcase, manevra, suporta detenţia pentru vini determinate clar, avea îndoieli, se retrăgea. Fără categoria lui nu poate fi gândită istoria P. C. d. R.; ea nu este numai a capilor. Dacă aceştia din urmă n-au lăsat mărturii personale scrise (e cu totul altceva intervenţiile din timpul şedinţelor de la C. C.), cei care s-au situat mai spre mijloc şi chiar mai jos în ierarhia de partid, au mai lăsat, dar textele lor, trecute prin filtre, acomodate timpului ceauşist, în general, trebuie, pe bună dreptate, privite cu rezervă. Dacă am lua numai memoriile lui Andrei Neagu, într-adevăr Nicolae Ceauşescu ni s-ar impune de dimensiuni pericletice.

Au rămas în arhivele regionale de partid amintiri (scrise fără ambiţii politice, fără pretenţii literare), care ar putea ajuta la înţelegerea evenimentelor, chiar locale, şi, mai cu seamă, la înţelegerea psihologiei individuale şi de grup a celor care au reprezentat stratul de jos al Partidului (baza).Ce-i determina, ce-i motiva, cât erau de fanatizaţi, aveau interogări, cât erau de reflexivi şi cât de inflexibili, de conştienţi sau de gregari sunt chestiuni cărora li s-ar putea aduce o minimă clarificare. Ce se spune în amintirile lui Iulian Vasilescu din Argeş? Oare ce conţin memoriile lui Kohn Hillel? Oricât ar fi de subiective sau de aranjate din punct de vedre politic, ele ar trebui puse în circulaţie (pentru că, după ştiinţa noastră, nu au văzut lumina tiparului) laolaltă cu stenogramele şedinţelor C. C. al P. M. R. sau P. C. R. E adevărat că la acestea din urmă se luau deciziile care terorizau sau mai lăsau să respire o ţară întreagă; dar, în planul cercetării istorice, mărturiile personale cântăresc tot mult.

Autorii unei lucrări circumstanţial-festive, obişnuite în epocă, despre judeţul Argeş au folosit ca surse de informare memoriile unor foşti membri ai partidului în ilegalitate, păstrate la date elaborării lucrării, în arhiva de partid judeţeană: Florea Ispas, Dumitru Manda, Radu Vochin, Petre Năstăsescu, Iulian Vasilescu, Ion Mincu, Constantin şi Dora Manda, N. Bercaru13. Confirmarea apartenenţei şi a activităţii lor politice se poate realiza prin apelul la fondurile arhivistice (note ale Siguranţei, ale jandarmeriei). Într-o altă lucrare se citează preiau frecvent informaţii din memoriile unor ilegalişti transilvăneni. Nici unul dintre ei nu este citat în dicţionarul oamenilor politici şi de stat al lui Gheorghe Crişan, Piramida puterii, vol. I, ceea ce înseamnă că activitatea lor nu a fost dusă până la obţinerea unor funcţii şi privilegii remarcabile. Memoriile redactate de ei reprezintă pagini de experienţă trăită şi ar merita restituite pentru a ne înţelege atât timpul, cât şi oamenii: Kohn Hillel, Activitatea mea în partid între anii 1929-1945, Istoricul procesului de la Vac, Memoriile scrise în 1945 despre căderea organizaţiei din partea de nord a Transilvaniei, în iulie 1941; Aurel Socol, 1940-1945; Gh. Timofi, Amintiri privind activitatea revoluţionară din perioada anilor 1940-1944; Jordáky Ludovic, Forme şi manifestări de opinii pentru idei progresiste şi antifasciste.14

Trecuţi de o anumită vârstă, ilegaliştii chiar puteau să aibă revelaţia adevărului. Cu câtva timp înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, la o şedinţă cu secretarii de partid din municipiul Oradea, un reprezentant al autorităţii locale de partid atrăgea atenţia ca ilegaliştii să nu mai fie invitaţi în şcoli, pentru a vorbi elevilor din clasele de liceu, fără aprobarea Comitetului judeţean de partid. Culmea a constat în explicaţie: elevii cunoşteau mai bine istoria Partidului în ilegalitate decât ilegaliştii înşişi. În traducere: elevii primiseră istoria oficială, eroicizată, mitologizată, pe când ei, ilegaliştii, fie din cauza vârstei, fie din cauza unei posibile revolte morale sau a unei ultime şanse de a spune adevărul, dădeau drumul unei alte istorii, pe care o cunoscuseră sau pe care şi-o reaminteau fragmentar. Era, de fapt, o reglare de conturi între foşti parteneri. Odată ce istoria a fost scrisă într-un anume fel şi de ea beneficiau şi unii şi alţii, ea aşa trebuia să rămână, iar participanţii (câţi vor fi fost şi cum vor fi fost) la acea istorie erau repudiaţi din preajma (re)scrierii ei.

Prin puterea exigenţelor ştiinţifice, defunctul Institut de Istorie a Partidului va reapărea, chiar dacă într-o formă aparte a Institutului pentru Studiul Totalitarismului.

Note:

1. p. 30.

2. Ibidem, p. 63.

3. Ibidem, p. 313.

4. Ibidem, p. 63.

5. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Volumul 2, Editura Artemis, Bu­cureşti, 1995, p. 298.

6. Actor în procesul Pătrăşcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, Humanitas, Bu­cureşti, (1997), p. 25.

7. Vladimir Tismăneanu, lucr. cit., p. 109.

8. Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965. Tradu­cere de Lucian Leuştean. Cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, Polirom, 2001, p. 49.

9. Semicentenarul Partidului Comunist Român în Bihor, Oradea, 1971, p. 101-102.

10. Conform deciziei Congresului al IX-lea al P. C. R. din 1965, li s-a recunoscut vechimea în partid (fiind asimilaţi, aşadar, foştilor ilegalişti) membrilor de partid care au făcut parte din fostul Partid Social-Democrat şi din cel Socialist.

11. Gh. Zaharia, dr. L. Vajda (coordonatori),  Gh. I. Bodea, dr. P. Bunta, dr. M. Covaci, L. Fo­dor, dr. A. Simion, dr. Gh. Ţuţui, Rezistenţa antifascistă în partea de nord a Transilvaniei (septembrie 1940 – octombrie 1944), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 139.

12. Ibidem, p. 147.

13. Ion Ancu Urecheanu, Gheorghe I. Deaconu, Momente din istoria luptei revoluţionare a maselor populare pe teritoriul judeţului Argeş, Piteşti, 1973, passim.

14. Gh. Zaharia…, lucr. cit., passim.