Între
clişee şi circumspecţie
Cu tema pe care o supune discuţiei
revista „Familia“ se atinge un punct sensibil al raporturilor dintre
„producătorul” de literatură istorică şi „consumatorul” ei. A existat din
totdeauna la noi un apetit deosebit faţă de cunoaşterea trecutului în cele mai
adânci tainiţe ale sale, o curiozitate firească, cititorul căutându-şi
identitatea, încercând să se regăsească în trecutul general al naţiei. La rândul
său, „producătorul” a încercat să răspundă printr-o orientare a preocupărilor
sale spre domeniile unde interesul se manifestă mai puternic, unde semnele de
întrebare persistau, supărător de insistente. Ele au fost alimentate şi de
stimuli externi, apăruţi odată cu constituirea statelor naţionale moderne, care
au contestat legitimitatea unor stări de fapt existente de secole. De aici,
apoi, a rezultat afectarea calităţii demersului ştiinţific, punctele divergente
fiind tratate total diferit la Bucureşti, Budapesta, Praga ori Sofia. S-au
născut teme predilecte şi în istoriografia noastră: locul de formare al
poporului român, permanenţa şi continuitatea lui în spaţiul actual, prezenţa
românească în Transilvania, caracterul stăpânirii otomane în Moldova şi Ţara
Românească, specificul revoluţiei de la 1848 la noi etc.
Scriu „etc” nu pentru
că, în continuare, semnele de întrebare s-ar împuţina ci pentru simplul motiv că
ele nu mai vizau o problematică de interes extra limes, nu solicitau
răspunsuri la părerile opuse exprimate de istoriografii străine (azi nu mai
putem spune nici măcar „vecine”, deoarece acestea au reuşit să se impună prin
intermediul sferei politicului şi în literaturile de specialitate din ţări
îndepărtate, astfel că ele sunt acum împărtăşite te miri unde).
Tratarea temelor
predilecte a creat cu timpul nu un anumit şablon ci tendinţa de a utiliza
aceleaşi concepte, devenite apoi adevărate clişee. Astfel, chiar dacă, în esenţa
lor, ele respectau „adevărul istoric” (altă noţiune care „ar merita o
liturghie”!), repetarea cu stăruinţă a creat o saturaţie, iluzia că în
istoriografia românească nu se întâmplă nimic nou, că se reiau aceleaşi idei,
formulate încă de literatura romantică a secolului al XIX-lea.
La aceasta a
contribuit în mare măsură şi ingerinţa politicului în istoriografie. Ea a fost
şi rămâne o constantă a realităţilor nu numai la noi dar şi în ţările vecine
nouă, am putea spune că este un fenomen specific lumii istoricilor din Europa
centrală şi sud-estică. Din păcate, fiecare perioadă importantă este tratată
astfel încât se poate recunoaşte în demersul ştiinţific şi conotaţia sa de
politică contemporană, actuală. A devenit o obişnuinţă să constaţi duelul
secular al şcolilor istoriografice în a se nega reciproc, în a nu recunoaşte
nimic sau aproape nimic din ceea ce susţine cealaltă.
Încercările de
apropiere s-au lovit întotdeauna de lipsa limbajului ştiinţific comun. Un
exemplu în acest sens l-a constituit conferinţa internaţională din octombrie
2001 de la „Casa Waldhof ” din Freiburg, unde s-a încercat a se impune
necesitatea de a se renunţa la „demonizarea” celor „ce gândesc altfel decât
noi”, românii. Problema centrală a fost: originea daco-romană a poporului nostru
şi continuitatea neîntreruptă a românilor pe teritoriul actual. Între altele, a
fost atinsă şi chestiunea în ce condiţii au devenit românii majoritari în
Transilvania. Intenţia de a discuta a fost lăudabilă chiar dacă lucrurile puse
pe cântar au avut un puternic iz de politică actuală. Meritul celor ce au
încercat să ne convingă de stăruinţa noastră pe drumuri greşite a constat în
capacitatea de a-şi adapta argumentaţia la tehnicile cele mai noi ale
cercetării. Putem spune însă că dacă, la noi, tratarea problemei continuităţii,
spre exemplu, nu a cunoscut în esenţă schimbări fundamentale, de la Xenopol,
Onciul sau Pârvan, nici teoria roesleriană privind venirea noastră târzie în
actualul spaţiu nu a câştigat decât subtilitate în abordare şi exprimare, girul
unor instituţii internaţionale de prestigiu. Putem spune că, grosso modo,
ambele concepţii se află la faza lor de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Astfel, la amintita întâlnire de la Freiburg, zece dintre cei unsprezece
participanţi (excepţie a făcut istoricul Vasile Ciocâltan), au ajuns la
concluzia considerată incontestabilă: „Cu mare probabilitate, în Transilvania,
românii au venit abia în a doua jumătate a secolului al XII-lea, şi anume mai
târziu decât primii colonişti germani”. Sporirea numărului românilor din
Transilvania este atribuită cataclismelor naturale sau militare ce au lovit în
secolele XVI-XVII numai asupra oraşelor şi în care majoritatea populaţiei era de
etnie maghiară, modului sănătos de viaţă al românilor izolaţi în vârf de munte,
beneficiind de o alimentaţie sănătoasă, cu multe produse lactate, toate
contribuind la constituirea unei naţii de o virilitate deosebită, care a produs
un spor de populaţie neobişnuit. Aşa s-a ajuns ca (abia) în anul 1918 românii să
devină majoritari în Ardeal. Este o teză mai veche formulată încă la începutul
secolului al XX-lea de istoriografia maghiară. Fără îndoială, există un dram de
adevăr în ceea ce priveşte modul de viaţă al românilor ardeleni în Evul Mediu.
Dar, din experienţa cercetării ştiinţifice personale, din analiza conscrierilor
de sate din veacurile XVII — XVIII, mai ales cele cu referire la Bihor, în
aşezările româneşti, comparativ cu cele ungureşti, familiile din prima categorie
nu au avut copii mai mulţi decât cei înregistraţi în satele din a doua
categorie.
În plus, pentru prima
oară la întâlnirea de la Freiburg s-a pus problema venirii atât de târzii a
românilor (după stabilirea germanilor în Ardeal!).
Sunt tentat să fac
aici o paranteză, referitoare la modul în care se fac acomodări de opinii
ştiinţifice şi să exemplific cu un caz concret, pe care l-am întâlnit într-un
domeniu de care mă ocup de mai multă vreme. Statutele Capitlului Episcopiei
latine de Oradea, redactate pe la 1374, a căror autenticitate nu poate fi pusă
la îndoială, declară în preambului lor întemeierea Episcopiei de către regele
Ladislau I cel Sfânt al Ungariei (1077-1095), ale cărui rămăşiţe pământeşti au
fost depuse în catedrala ridicată de el aici. În ultimul timp, fără nici o
argumentare, fără nici o trimitere la un alt document care să premeargă
Statutelor şi care să susţină afirmaţia, regele Ştefan I cel Sfânt (1000-1006)
este considerat întemeietorul acestei instituţii. Se adaugă astfel, artificial,
fie şi numai câteva decenii la vechimea acestei instituţii ecleziastice.
Avem însă şi noi
petele noastre de umbră în acest domeniu. Raportarea pe care o facem la
contribuţia personalităţilor reprezentative ale istoriografiei româneşti este,
de foarte multe ori, tributară unor clişee căci (nu-i aşa?) istoricii mari au
fost un fel de „apostoli ai neamului”, pe care l-au slujit cu vrednicie. Avem,
într-adevăr, nume mari, introduse pe vecie în sinaxarele istoriografiei noastre,
ale căror concepţii nu pot fi nu atacate, dar nici măcar puse sub acel semn al
îndoielii pe care îl poate naşte trecerea firească a vremii peste orice produs
al minţii umane. Un confrate orădean care a încercat să o facă a trebuit să
suporte oprobiul cvasi-general al breslei. Unele dintre aceste personalităţi au
contribuit la crearea unei imagini exaltat pozitive a trecutului nostru, mai
ales vizibile în manualele de istorie dar şi în unele studii de sinteză. Am
moştenit astfel înfăţişarea festivistă a unor eroi naţionali fără cusur, a unor
politicieni fără greşeli şi a unui popor care nu a dat istoriei sale decât
personalităţii pozitive, de excepţie. Marile neîmpliniri nu s-au datorat
erorilor ci poziţiei noastre geografice nefericite, unor coincidenţe de
împrejurări nefaste. Odată formulate, aceste idei şi imagini au căpătat apoi
girul autorităţii marilor nume, intrând definitiv în panteonul istoriei
româneşti. Consumatorul de istorie s-a obişnuit cu clişeele şi ia atitudine dacă
citeşte ceva ce nu corespunde schemei, aşa cum şi-a făcut-o el, despre trecutul
naţiei. Astfel este greu să mai faci ceva pentru revenirea cu picioarele pe
pământul realităţii istorice. Poate tânăra generaţie de slujitori ai lui Clio,
care se ridică acum sub privirile noastre...
Sunt numai câteva
gânduri pe marginea temei în discuţie, care au impus de-a lungul timpului şi
pentru cel ce le-a aşternut acum pe hârtie o permanentă circumspecţie prin
recursul continuu la vechea formulă — audiatur et altera pars. Căci cel
ce scrie istorie are dreptul să încerce să fie împăcat cu sine însuşi numai
atunci când va putea să-şi asume, măcar în parte cuvintele lui Miron Costin: „Eu
voi da seama de ale mele, câte scriu”, căci, vrem nu vrem, toţi vom da seama
până la urmă. |