Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Istoria – o poveste cu mai mulţi eroi,

timpuri trecut şi ceva profesionism

Principala reformă pe care a cunoscut-o Istoria după 1990 a reprezentat-o tentaţia profesioniştilor ei de a trasa, prin intermediul scrisului, o graniţă definitivă între vechiul regim al minciunii planificate şi timpurile noi, ale erei post-comuniste/post-decembriste1. Repede, de la profesionişti către simplii amatori a trecut atracţia (ce a animat de la un capăt la altul deceniul trecut) faţă de sintagmele „istorie sinceră” sau „istorie reală”. Văd aici mai puţin o reacţie metodologică şi mai mult un recul firesc: este răspunsul, cel mai la îndemână, la deceniile de cosmetizare ideologică neîntreruptă şi falsificatoare, de re-scriere a trecutului după canoanele orwelliene proprii regimurilor leniniste. În mod normal, în ton cu amploarea schimbării petrecute, aşa cum în societate începea o autentică goană după aur, în disciplina respectivă începea goana după adevăr.

1. Festivism sau sinceritate?

Cu siguranţă, era însă mai simplu să rescrii o pagină de istorie decât să recalibrezi automatismele unei societăţi cu reflexe profund viciate – aşa cum era România momentului. Din păcate, odată cu goana după adevăr, s-a simţit şi un teribil apetit pentru celebrări. Ceauşismul excelase în festivism şi, pesemne, golul rămas prin dispariţia principalului celebrat trebuia cumva umplut. Şi astfel, la fel de firesc – s-ar spune –, Istoria (mai ales cea contemporană şi recentă, chiar dacă ultimul termen a prins destul de greu la noi) a devenit peste noapte principalul furnizor de mo­mente/personaje/personalităţi pretabile celebrării. Ce s-a petrecut cu Revoluţia din Timişoara-Bucureşti ’89 este exemplar: mai rar aşa o avalanşă de festivisme – în cea mai mare parte prefabricate –, dublate de un acut deficit de adevăr. Alte exemple: redescoperirea istoriei locale (de la hramurile bisericeşti la urmele vagi ale unor obiceiuri folclorice filtrare prin consumism), polemicile privind locul României în Holocaust, „regretul” contrafactual după personaje precum Regele Mihai, Iuliu Maniu, Ion Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu sau C.Z. Codreanu2, toate acestea mărturiseau o (mai degrabă) inconştientă strădanie a societăţii care eram de a-şi redefini identitatea. Istoria, prin ea însăşi, oferea atâtea drumuri de urmat! O­glin­dind mai multe trecuturi (în funcţie de fiecare interpret), ea părea a deschide tot atâtea ferestre spre viitor. Un exemplu, printre cele mai spectaculoase şi emoţionante: de Paştele anului 1992, Regele Mihai – după o regretabilă şi absurdă perioadă în care graniţele ţării-i fuseseră închise – venea la Bucureşti, prilejuind o manifestare stradală inedită şi nepremeditată, în care respectul sau curiozitatea faţă de cei veniţi se împleteau cu satisfacţia parţială faţă de prezentul politic3.

În mod clar, cei atraşi în stradă de inedita festivitate din acel aprilie depăşeau cu mult numărul celor realmente animaţi de sentimente pro-monarhice. Era un eveniment istoric, într-adevăr; dar unul în care festivitatea copleşea cantitativ sinceritatea sentimentelor faţă acel trecut al ţării simbolizat de dinastie (mai rămâne de discutat, desigur, în ce măsură era acesta asumat şi cunoscut).

2. Unicul celebrat printr-un unic

De fapt, şi goana după festivism, ca şi goana după adevăr absolut, sunt în egală măsură periculoase în această disciplină. Nici istoria festivă şi nici istoria sinceră nu sunt Istorie, ci doar forme ale unui discurs istoric vast, neomogen şi permisiv, care înglobează – într-o vârstă a unei societăţi – lucrările savante şi articolele de popularizare, ceea ce se spune şi ceea ce se crede despre trecut. Un ziar generalist şi un anuar academic pot să publice simultan două articole despre un eveniment istoric sau altul4. Primul va avea cu siguranţă o circulaţie mai mare – ceea ce nu înseamnă şi că este mai adevărat decât cel de-al doilea. Baza progresului (oricât de contestat ar fi acest termen) într-o societate îl reprezintă încrederea, până la proba contrarie, în profesionişti. Uşor de spus, greu de acceptat – mai ales din moment ce profesioniştii înşişi nu se înţeleg între ei şi oferă interpretări diferite ale aceluiaşi trecut. Un exemplu: spre finele deceniului trecut, istoricul Florin Constantiniu – u­nul dintre cei mai cunoscuţi ai academia naţionale – publica un volum ce se chema chiar O istorie sinceră a poporului român. Cu ideile şi interpretările sale alţi istorici – Dinu C. Giurescu, Şerban Papacostea, An­drei Pippidi sau Lucian Boia – puteau fi sau nu de acord (deseori nu, totuşi!). Dar nu asta mă interesează aici (pentru că e cu totul normal şi deloc paradoxal ca istoricii să aibă interpretări diferite). În anii următori, autorul însuşi, prins ca noi toţi în vâltoarea evenimentelelor, avea să devină, printre altele, un partizan al cecenilor, un adversar al intrării americanilor în Irak, un admirator al lui Cioran, un dezamăgit de clasa politică românească actuală ş.a.m.d. – sentimente împărtăşite sau nu de mulţi alţi români, istorici sau nu. Întrebarea mea: au de-a face aceste poziţionări – banale, în sine, şi în fond proprii unui intelectual (exact ca şi opusul lor!) – cu sinceritatea istoriei scrise de istoric (care istorie ea însăşi, trebuie să spun, se mai modificase în timp, în funcţie de vremuri!) sau, doar, cu înaintarea în vârstă a autorului (care înaintare este ea însăşi sursă de cinism în cazul nostru, al tuturor, ca oameni)?

Şi un alt exemplu, tot din lumea intelectualilor (pentru că ce este intelectualul dacă nu acea specie de oameni care se înşeală cel mai des!?). Fetişizarea adevărului în scrierea istoriei naţionale de-a lungul anilor ’90 a condus până acolo încât unul dintre cei mai urmăriţi jurnalişti ai momentului (C. T. Popescu) a cerut din paginile ziarului Adevărul, în toamna anului 1999, un singur manual de istorie, spunând – simplific – că manuale alternative de istorie ar fi un non-sens. Din moment ce poporul, ca atare, are o singură istorie, atunci este absolut logic ca şi povestea acestui trecut să fie una singură, pentru toţi. Fără s-o spună astfel, ziaristul cerea celebrarea acestui unic trecut – cu bunele şi relele sale – printr-un unic manual. Raţionamentul său, simplu şi de un greu de contrazis simţ comun: dacă nici măcar istoricii nu se înţeleg între ei, atunci cum să se facă ei înţeleşi de neofiţi? Totuşi, mai este o latură a problemei: Popescu nu era nici istoric, nici metodolog, nici pedagog – şi probabil că i s-ar fi părut ciudat ca, într-o după-amiază, decanul Facultăţii de Istorie din (să zicem) Iaşi să-l sune şi să-i dea sfaturi cum ar trebui să arate prima pagină a Adevărului din ziua următoare şi cât de mult sau de puţin ar trebui ea să difere faţă de prima pagină a României libere. În fond, şi realitatea este una singură – de ce avem, atunci, mai multe ziare?! Şi lumea vizibilă este unică – de ce a­vem, atunci, mai multe televiziuni?! Materia se guvernează şi ea după câteva legi, în mare acceptate de toţi – de ce atunci există mai mulţi ingineri pe lume, cu opinii uneori diferite?!

Ce vreau să spun: în mod normal, într-o societate cu respect faţă de sine, încrederea în profesionişti ori merge în ambele sensuri, ori nu merge deloc. La fel şi în relaţia istoricilor cu lumea şi invers. Un istoric se poate înşela (cum încercam să sugerez mai sus), dar este preferabil să i-o spună (eventual, să i-o demonstreze) un alt istoric; numai aşa disciplina merge într-adevăr mai departe. Unui filolog nu-i poate da replică un entomolog, iar un medic nu poate fi contrazis, în chirurgia craniană, de un arhitect – oricât de buni ar fi fiecare în parte. O societate în care toată lumea se pricepe la toate este un neo-Turn Babel în care locuitorii au renunţat la diferenţa limbilor, dar şi-au păstrat năravurile.

Şansa Istoriei este tocmai că nu există istorie adevărată, ci doar una mai adevărată (sau mai puţin adevărată) decât alta. Există un singur trecut în spate şi mai multe istorii ale acestui trecut. Câţi istorici, tot atâtea trecuturi. Nu poate exista, deci, o singură relatare. Dacă, prin absurd, începând din 2006 toţi istoricii lumii ar reuşi să scrie numai cărţi adevărate, în două decenii această disciplină ar dispă­rea din câmpul cunoaşterii – pentru că treptat-treptat nu ar mai fi nimic de spus.

3. De ce autorul şi eroul capătă aceeaşi vârstă?

La finele secolului al XIX-lea, A. D. Xenopol – unul dintre marii noştri teoreticieni ai istoriei, dacă nu cumva cel mai mare (dar tot atât de puţin cunoscut în România de azi, din păcate) – deosebea, pe o bază destul de empirică, „faptele de repetiţie” – propriilor ştiinţelor naturii – de „faptele de succesiune”, proprie unei ştiinţe (sau discipline) precum Istoria. Adică: o ştiinţă precum Chimia va da mereu, oriunde, oricând, pe baza aceloraşi combinaţii, aceleaşi rezultate. Nu şi Istoria – şi aşa se face că Papa Ioan Paul al II-lea şi Compania Coca Cola au avut mai mare succes (în raport cu Rusia) decât Napoleon şi Hitler la un loc, chiar dacă s-ar fi zis (unii au şi făcut-o!) că n-au diviziile lor.

Ei bine, în această succesiune care este povestirea şi re-povestirea trecutului, se întâmplă, aproape întotdeauna, ca eroul să ajungă din urmă autorul. Pentru a explica mai bine, folosesc un exemplu din literatură. Într-unul dintre eseurile sale publicate în 1945, în epoca de temeri şi speranţe fără graniţe a primilor ani de după ultimul război mondial, Ernesto Sábato5 scria despre îmbătrânirea mai accentuată a autorului în raport cu eroul său, folosind ca exemplu un cuplu celebru al culturii europene: Cervantes şi Don Quijote. Cervantes, în vremea lui, „era un aventurier plin de viaţă şi de un umor lipsit de griji”, pe când azi, în enciclopediile noastre, e „academic, îmbătrânit, şcolar, antologic”. La fel se poate spune şi despre Don Quijote: şi el se schimbă, în funcţie de „epoca, vârsta şi talentul cititorilor”. Atunci care-i diferenţa între autor şi erou? Spune Sábato: „Astăzi Cervantes e tot a­tât de real – sau fictiv – ca şi Don Quijote”. Noi nu l-am cunoscut pe nici unul dintre ei. Şi concluzia, camuflată într-un paradox: „În fapt, Don Quijote e mai puţin fictiv, căci istoria sa apare relatată într-o carte, în chip coerent, ceea ce nu se întâmplă cu istoria lui Cervantes”.

În Istorie lucrurile nu stau cu mult altfel. Paşoptistul român Nicolae Bălcescu a scris, la mijlocul secolului al XIX-lea, o remarcabilă carte (apărută postum) despre Mihai Viteazul. Ulterior, autorul a devenit el însuşi personaj şi erou istoric şi, în raport cu România de azi, chiar dacă între cei doi se închid – cronologic vorbind – trei veacuri întregi, ei sunt la fel de îndepărtaţi, de reali sau de fictivi. În raport cu noi, Homer şi Ulise au aproximativ aceeaşi vârstă, după cum Dumas şi Contele de Monte Cristo par mai degrabă rude, vorbind la fel de bine despre Franţa post-napoleoniană. Dintre aceste ultime patru nume proprii, două trimit la ficţiuni, iar două nu – dar cât de mult mai contează asta în perspectiva unui istoric de azi, care le pune laolaltă într-o istorie a ideilor?

*

Poate că acesta e, de fapt, secretul Istoriei: că autorii, eroii lor şi evenimentele la care trimit formează un corp comun, şi toţi au nevoie deopotrivă, odată trecut timpul lor, nu atât de celebrări cât de profesionismul interpretării post-factum. Bref: ca istoric, te poţi înşela oricând – dar totul e s-o faci cu profesionism! Nu toţi arheologii amatorii pot redescoperi Troia, din păcate; şi chiar dac-ar face-o, ar avea nevoie de un profesionist care să-i certifice!

Iată de ce este istoria cea mai subiectivă dintre discipline şi (inclusiv din acest motiv) una dintre cele mai imprevizibile (în toate accepţiunile posibile, în raport cu trecutul dar şi în raport cu viitorul) şi, prin toate acestea, una dintre cele mai frumoase cu putinţă.

NOTE:

1. Un articol-manifest, semnat de cîteva dintre cele mai onorabile nume ale istoriografiei naţionale şi publicat în Revista de Istorie (la începutul lui 1990, sub egida Academiei redevenită Române) este un grăitor exemplu.

2. Oricît de diferite între ele, fiecare personaj a avut partizanii şi festivităţile sale, în condiţiile în care adevărul în privinţa lor este încă, şi azi, un deziderat!

3. Al doilea mandat (sau primul după votarea noii Constituţii) al lui Ion Iliescu.

4. Vezi cazul, năucitor uneori, al celebrării/ evocării zilei de 23 august în România post-comunistă: legende de cele mai diferite extracţii au depăşit cu mult litera şi spiritul cunoaşterii istorice şi ele sînt reactivate anual în articole de ziar emisiuni (O)Tv ş.a.m.d.

5. El însuşi oscilant (finalmente cucerit) între "adevărul" ştiinţei şi "subiectivitatea" literaturii!