Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Reevaluări istoriografice

După evenimentele din decembrie 1989 realitatea istoriografică a cunoscut şi ea firesc evoluţii pozitive într-un orizont al tranziţiei1 care necesita tot mai mult o regândire şi o asumare critică a trecutului2. Incursiunile în istoria istoriografiei, descătuşate din chingile cenzurii, cunosc o traiectorie interesantă şi în acelaşi timp firească, de la reacţii acide şi dure faţă de ceea ce a fost, dezvăluind presiunile politice asupra istoriei, venite într-o primă fază, surprinzător, mai ales dinspre cercetătorii arheologi, la contribuţii aşezate, supuse acţiunii critice profesioniste.

Printre primii şi cei mai duri critici ai istoriografiei româneşti din perioada regimului comunist a fost cunoscutul arheolog şi istoric Radu Popa. Acesta discută în Postfaţa lucrării lui Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977, apărută în 1991 la Editura Humanitas, rezultatele catastrofale pentru istorie ale insinuării politicului în teritoriul istoricului3. La rândul său, Pavel Chihaia, cunoscutul istoric al culturii aflat în exil în acel moment, face acelaşi lucru cu aceleaşi consecinţe, într-un dialog cu o serie de reputaţi arheologi români4, între care îi amintim pe Petre Alexandrescu, Mircea Babeş şi Al. Suceveanu.

Acesta a fost, însă, numai începutul. Anii ‘90 au însemnat şi apariţia unor contribuţii mai aşezate care au investigat amprenta lăsată de politic şi ideologic asupra istoriografiei române în anii regimului comunist, discutându-se tot mai mult despre impasul în care s-a găsit ştiinţa istoriei5 sau despre ceea ce a rămas din scrisul istoric după 50 de ani de totalitarism6, ca şi despre nevoia de sinteză istorică românească7 a cărei tipărire s-a amânat mereu în anii ‘80. Toţi cei care au aprofundat chestiunea au ajuns la aceleaşi concluzii. Distorsiunile generate de politic au devenit pe măsura trecerii timpului tot mai vizibile8, descoperindu-se mecanismele utilizate în această tentativă, mecanisme concretizate într-un sistem instituţional tot mai perfecţionat de la un an la altul începând încă din anii ‘509.

Consistente în acest sens sunt interogaţiile unui participant la evenimente, Pavel Ţugui10, care a lucrat la Secţia de Propagandă şi Agitaţie, apoi la cea de Literatură şi Artă de la CC al PMR între anii 1948 şi 1960. Acesta discută esenţa fenomenului din interiorul său, subliniind influenţa şcolii istorice rolleriene în explicarea tendenţioasă şi incorectă a unor evenimente din istoria Transilvaniei, precum 1918, legat bunăoară de aşa-zisa intervenţie frăţească a Rusiei în favoarea unirii11. Ţugui a susţinut cu argumente valabile existenţa după 1955 a unei resurecţii în  istoriografie în care istoriografia transilvăneană a avut un loc bine determinat12 prin insistenţa cu care istoricii clujeni, Daicoviciu, Dragomir, Meteş sau Pascu, au pledat ca în planul de cercetare al Academiei să fie inclusă şi istoria Transilvaniei13, după o mai îndelungată perioadă de tăcere în această direcţie.

Aceleaşi concluzii faţă de consecinţele uneori fatale ale ingerinţei politicului în cercetarea istorică au fost surprinse şi de alţi cercetători. Arheologul Mircea Babeş desoperă urmele apăsate ale impunerii unui marxism primitiv într-o publicaţie profesionistă14, Studii şi Cercetări  de Istorie Veche şi Arheologie, în timp ce un reputat cercetător al istoriei istoriografiei, Al. Zub, ajunge la aceleaşi concluzii15 privind alinierea istoriografiei la noile exigenţe marxiste prin impunerea unui schematism doctrinar rigid întregului câmp istoriografic începând cu primii ani postbelici16, realitate consolidată apoi permanent prin măsuri mult mai ingenioase care au atins apogeul în anii ‘80. Istoricul ieşean nu uită însă să sublinieze rezistenţa prin recursul la profesionalism al unei părţi importante a istoricilor români într-un context delimitat grosso modo de două etape, importante în opinia sa, în procesul de mitizare a istoriei, una stalinistă pură, în anii ‘50, care subordona pur şi simplu discursul istoric unor scopuri străine istoriografiei române prin minimalizarea specificului naţional, iar alta neostalinistă, începând cu primii ani ai deceniului şase şi care a exacerbat sentimentul naţional17.

În acelaşi cîmp al evidenţierii distorsionării istoriei în regimul trecut se înscriu alte câteva contribuţii care discută tendinţele de mitizare a liderilor comunişti încastraţi într-o istorie românească în care nu-şi găseau locul dorit18 sau o serie de evenimente din istoria modernă şi contemporană a României, în contextul acesta al falsificării istoriei19. Aici s-a distins cu precădere istoricul bucureştean Lucian Boia. 

Printre cele mai complete şi substanţiale incursiuni din anii ’90 în istoria istoriografiei româneşti în regimul comunist a fost cea făcută de Şerban Papacostea20. Istoricul Papacostea investighează întreaga perioadă a regimului comunist făcând o evaluare cât se poate de obiectivă a plusurilor şi minusurilor istoriografiei române, apreciind realizările (şi au fost destule în opinia sa) acolo unde a fost cazul, dar şi criticând aspru aceeaşi intruziune a politicului în scrierea istoriei când după modelul partidului unic nu putea exista decât un adevăr unic21. Adept al ideii cedării istoriografiei în faţa politicului, Papacostea consideră, asemeni lui Al.Zub22, că în această realitate concretă trebuiesc evidenţiate anumite nuanţe legate de existenţa profesioniştilor adevăraţi ai istoriei a căror compromitere s-a făcut mai greu sau deloc, în ciuda tentaţiilor existente.

Anii ‘90 aduc o serie de cercetări de istorie a istoriografiei datorate şi unor istorici din afara României, care urmăresc mai ales supunerea istoriei de către politică în perioada comunistă. Dacă istoricul olandez Wilhelm Petrus van Meurs23, un foarte bun cunoscător al realităţilor româneşti, abordând fugar evoluţia scrisului istoric supus cerinţei politice în România, apreciază la modul general istoria Transilvaniei ca una care a generat şi generează încă în istoriografie emoţii adânci24, făcând în acelaşi timp şi o distincţie punctuală între diferitele şcoli istoriografice româneşti – naţionalistă, comunistă şi comunist naţională25. Reputatul istoric american Keith Hitchins, într-o remarcabilă cercetare26, efectuează o incursiune în istoriografia românească începând cu veacul XIX şi terminând cu anii ‘80 ai secolului trecut. Reuşind şi de această dată o abordare serioasă, aşa cum ne-a obişnuit de-a lungul timpului, Keith Hitchins accentează pe istoriografia transilvăneană şi locul acesteia în contextul general românesc într-o vreme în care istoricii participanţi au realizat Marea Unire, dar au creat şi o prestigioasă şcoală istorică la Cluj, care a dezvoltat o istoriografie ce a marcat întreaga istoriografie românească. Spre deosebire de alţi cercetători ai fenomenului, Keith Hitchins consideră că discursul istoric în România a fost influenţat mult mai devreme de politic începând de la începutul anilor ‘40, când regimul Antonescu a utilizat istoria în interes personal27. Keith Hitchins a recurs la investigarea istoriografiei transilvănene şi cu alte ocazii28 pornind de la cu totul alte premise. El a încercat o explicaţie asupra unor evoluţii româneşti, cu predilecţie transilvănene, şi a unor evenimente în care actor principal este omul29, insuficient lămurite de istoriografie, găsindu-ne în acest caz la limita dintre reconstituirea istorică propriu-zisă şi istoria istoriografiei.

Una dintre cercetările din afara României racordabilă demersului istoriei istoriografiei şi care merită semnalată, în acelaşi context al cedării istoriei în faţa politicului, mai ales pentru acribia şi meticulozitatea informării, este cea realizată de istoricul Anatol Petrencu, din Republica Moldova30. Aderând la multe din concluziile lui Vlad Georgescu privitoare la consecinţele presiunilor politice asupra scrierii istoriei în România, istoricul de la Chişinău abordează mai ales problema învăţământului istoric românesc, a celui universitar cu prioritate, descoperind în aceasta numeroase disfuncţionalităţi determinate de politica dusă de regimul comunist în domeniul educaţiei. Cercetând aspecte legate de învăţământul superior istoric românesc, acesta apreciază, în ciuda vicisitudinilor vremurilor, drept pozitivă experienţa acestei şcoli care a  beneficiat permanent de cadre didactice valoroase31.

La rîndul său, cu a sa Istorie a istoriografiei române32, Frederick Kellog îşi consolidează decisiv autoritatea în materie de românistică printr-o reuşită încercare de analiză a scrisului istoric românesc dovedind prin aceasta o serioasă cunoaştere a evoluţiei sale. Abordând în ansamblu, aşa cum arată şi titlul, istoriografia română, autorul nu a ezitat ca, acolo unde era cazul, să semnaleze importanţa şi locul istoriografiei transilvănene33 în evoluţia generală a scrisului istoric românesc. Îndeplinindu-şi obiectivul, acela de a examina punctele de reper ale ştiinţei istorice române34, Frederick Kellog dă dovadă de o maturitate profesională deosebită ale cărei baze au fost puse pe vremea prezenţei sale ca bursier în România la începutul anilor ‘6035. Lucrarea istoricului american este, într-un final, deosebit de utilă atât prin întregul său conţinut, cât mai ales prin concluziile sale faţă de necesităţile actuale ale istoriografiei române36.

Dar poate cea mai consistentă lucrare a unui autor străin, chiar dacă este numai un studiu de caz, legată mai ales de discursul istoric transilvănean în anii regimului Ceauşescu, este cea datorată lui Katherine Verdery37. Lucidă şi onestă, lucrarea explică în străinătate foarte bine situaţia societăţii româneşti ardelene, şi nu numai. Autoarea, o foarte bună cunoscătoare a Transilvaniei, a publicat această carte ca urmare a unor complexe analize efectuate în această provincie istorică românească încă în vremea regimului comunist. Dintr-un complex de probleme distingem minuţioasa analiză istoriografică efectuată asupra discuţiei iscate în istoriografia română în jurul răscoalei lui Horea. Katherine Verdery investighează acest moment cu distanţare, discutând critic bătălia stârnită de protocronism în jurul „răscoalei” sau „revoluţiei” lui Horea, bătălie care a împărţit comunitatea istorică în două tabere, a oportuniştilor, în frunte, potrivit autoarei, cu Ştefan Pascu, şi a profesioniştilor adevăraţi, patronaţi de David Prodan. În esenţă, Katherine Verdery se ocupă, pornind de la un studiu de caz, de modul în care a fost restituit trecutul în România lui Ceauşescu, în care această restituire se împletea cu ideologia naţională, dar şi asupra acestui lucru ne atenţionează pregnant autoarea, apreciind că acest subiect este unul mărunt prin comparaţie cu altele, precum dacomania anilor ‘70, care nu a angajat energii intelectuale cum au fost cele în cazul semnalat.

Un loc aparte în acest efort de reevaluare a scrisului istoric românesc în perioada totalitară, cuprinsă între finele celui de-al doilea război mondial şi 1989, l-a ocupat istoricul Pompiliu Teodor, cel care a creat în ambianţa mobilizatoare a Universităţii din Cluj-Napoca o fertilă direcţie de cercetare materializată în cîteva lucrări importante din acest punct de vedere. Semnalul major l-a dat Pompiliu Teodor însuşi, printr-o lucrare de referinţă consacrată istoriografiei româneşti, intitulată Introducere în istoria istoriografiei din România, apărută în 2002 la Cluj-Napoca. Chiar dacă timpul a fost extrem de nerăbdător cu omul şi istoricul clujean, acesta neputînd să se bucure de noua apariţie editorială, cartea apărînd după trecerea profesorului în nefiinţă, ea rămîne o contribuţie fundamentală în reconstituirea etapelor majore ale evoluţiei scrisului românesc în perioada comunistă.

Direcţia de cercetare iniţiată de Pompiliu Teodor la Cluj-Napoca începe însă să-şi arate roadele. Astfel, au apărut o serie de volume consacrate acestei problematici. Cele mai multe au la bază teze de doctorat coordonate de Pompiliu Teodor. Toate, însă, au văzut lumina tiparului abia după trecerea în nefiinţă a Magistrului. Pomenim numai câteva dintre acestea, toate confirmînd această direcţie de cercetare. Astfel, istoricul bucureştean Florin Müller a publicat o carte extrem de interesantă intitulată: Politică şi istoriografie în România 1948-1964, iar lucrarea Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965-1989, apărută în 2003 la Editura Presa Universitară Clujeană, avîndu-l ca autor pe semnatarul rîndurilor de faţă, se înscrie de asemenea în acelaşi context. La rîndul său, istoricul orădean Sorin Şipoş, autor al volumului Silviu Dragomir – istoric, prin reflecţiile sale asupra destinului postbelic al marelui istoric ardelean se află oarecum în acelaşi spaţiu restitutiv istoriografic. Exemplele ar putea continua şi toate atestă cele spuse mai sus. Cu siguranţă, însă, că lucrurile nu se vor opri aici, iar reevaluarea scrisului istoric din comunism va fi făcută pînă la urmă, chiar dacă acest lucru nu poate fi realizat, încă, în toate dimensiunile sale..

În urma inventarierii celor mai importante contribuţii postdecembriste referitoare la reevaluarea scrisului istoric românesc din comunism se desprind câteva concluzii. Astfel, constatăm că iniţiatorii acestui demers sunt aceiaşi trei istorici români care au câştigat autonomia, apoi independenţa ştiinţei istoriografice româneşti în anii ’70-’80 ai secolului trecut. Este vorba despre Pompiliu Teodor, Alexandru Zub şi Lucian Boia. Într-un demers convergent, dar cu arme diferite, fie­care dintre cei pomeniţi mai sus şi-au dat concursul în direcţia evidenţierii plusurilor şi minusurilor istoriografiei româneşti din anii regimului comunist. În acest sens, pe lîngă contribuţiile personale, Pompiliu Teodor la Cluj-Napoca, Alexandru Zub la Iaşi şi Lucian Boia la Bucureşti, au creat adevărate şcoli, mai mult sau mai puţin populate de discipoli, care vor duce cu siguranţă mai departe efortul reconstitutiv al celor pomeniţi mai sus.

De asemnenea, se mai constată că, pe lîngă istoricii circumscrişi spaţiului românesc, mai există o serie de istorici care au încercat să rediscute critic producţia istoriografică din anii regimului comunist. Este vorba despre istoricii străini, precum Katherine Verdery,  Wilhelmus Petrus van Meurs, Keith Hitchins, Frederic Kellog, etc., toţi forte buni cunoscători ai istoriei şi scrisului istoric românesc.

În fine, se mai poate spune că trendul reevaluator înaintează constant şi firesc dinspre interpretări elaborate pe un ton acut spre cele mai aşezate, care analizează în termeni mai calmi conţinutul istoriografic din spaţiul totalitar românesc.

 Note:

1. Al. Zub, În orizontul tranziţiei, în Secolul XX, nr. 10-12, 1996, p.117-120

2. Idem, A regândi şi asuma critic trecutul, în Discurs istoric şi tranziţie, Iaşi, 1998, p.148-158

3. R. Popa, Postfaţă, la Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români,1944-1977, Bucureşti, 1991

4. ***, Denaturarea adevărului istoric, în Pavel Chihaia, Faţa cernită a libertăţii, Bucureşti, 1991,  p. 33-41

5. Al. Zub, Istoria în impas?, în Convorbiri literare, 1991, 3, p.12

6. Idem, Ce rămâne din discursul istoric?, în Al. Zub, Discurs istoric şi tranziţie, Iaşi, 1998, p. 97-102

7. Idem, Nevoia de sinteză, în Ibidem, p.171-173

8. Marcela Vultur, Istoriografia română în deceniul 1948-1958, în Istoria astăzi, an II, nr. 11, 1993, p. 137-140

9. P. Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu Dej, Bucureşti, 1999, p. 9-21

10. Ibidem

11. Marcela Vultur, op.cit, p. 139

12. Pavel Ţugui, op. cit., p. 156-166

13. Ibidem, p. 139-140

14. Mircea Babeş, SCIVA- cinci decenii în slujba arheologiei româneşti, în Studii şi Cercetări de Istorie şi Arheologie, tom 50, nr. 1-2, 1999, p. 5-9

15.  Al. Zub, Despre discursul istoric în România sub dictatură, în Viaţa Românească, nr. 2, 1994, p. 1-6

16. Idem, Istoriografia română a anului 1946, în Analele Sighet, 3, Bucureşti, 1996, p. 189-203, vezi şi Idem, Orizont închis.Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, 2000, p. 17-32, Idem, Clio în derută.Istoriografia română a anului 1947, în Analele Sighet, 5, 1997, p. 258-282, vezi şi Idem, O­ri­zont închis.Istoriografia română sub dictatură,Iaşi, 2000, p. 33-58,  Idem, Anul istoriografic 1948, în Ibidem, p. 61-71

17. Idem, Istoriografia română în anii “80, în Idem, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, 2000, p. 75-88

18. L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997, Idem, Miturile co­munis­mului românesc, Bucureşti, 1999

19. Al.Zub, Mituri istoriografice sub dictatură, în Orizont închis.Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, 2000,    p. 102-116

20. Ş. Papacostea, Captive Clio. Romanian Historiography under Communist Rule, În European History Quarterly, London, vol.26, 1996, p. 181-208

21. Ibidem, p. 187-190

22. Al.Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, 2000, p.77

23. Wilhelm Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Chişinău, 1996

24. Ibidem, p. 7

25. Ibidem, p.237-295

26. K. Hitchins, Historiography of the Countries of Eastern Europe. Romania, în The American Historical Review, 1992, vol. 97, p. 1064-1084

27. Ibidem, p. 1079

28. Idem, Mit şi realitate în istoriografia românească, Bucureşti, 1997

29. Paul Veyne, Cum se scrie istoria, Bucureşti, 1999

30. A. Petrencu, Învăţământul istoric din România, 1948-1989, Chişinău, 1991

31. Ibidem, p. 96-97

32. F. Kellog, O istorie a istoriografiei române, Iaşi, 1996

33. Ibidem, p.17-48

34. Ibidem, p.13

35. Ibidem, p. 14

36. Ibidem, p. 155-158

37. Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă.Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, 1994.