BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

ÎNTRE ISTORIA FESTIVĂ ȘI ISTORIA SINCERĂ

 

Gabriel MOISA

Reevaluări istoriografice

După evenimentele din decembrie 1989 realitatea istoriografică a cunoscut și ea firesc evoluții pozitive într-un orizont al tranziției1 care necesita tot mai mult o regândire și o asumare critică a trecutului2. Incursiunile în istoria istoriografiei, descătușate din chingile cenzurii, cunosc o traiectorie interesantă și în același timp firească, de la reacții acide și dure față de ceea ce a fost, dezvăluind presiunile politice asupra istoriei, venite într-o primă fază, surprinzător, mai ales dinspre cercetătorii arheologi, la contribuții așezate, supuse acțiunii critice profesioniste.

Printre primii și cei mai duri critici ai istoriografiei românești din perioada regimului comunist a fost cunoscutul arheolog și istoric Radu Popa. Acesta discută în Postfața lucrării lui Vlad Georgescu, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români 1944-1977, apărută în 1991 la Editura Humanitas, rezultatele catastrofale pentru istorie ale insinuării politicului în teritoriul istoricului3. La rândul său, Pavel Chihaia, cunoscutul istoric al culturii aflat în exil în acel moment, face același lucru cu aceleași consecințe, într-un dialog cu o serie de reputați arheologi români4, între care îi amintim pe Petre Alexandrescu, Mircea Babeș și Al. Suceveanu.

Acesta a fost, însă, numai începutul. Anii ‘90 au însemnat și apariția unor contribuții mai așezate care au investigat amprenta lăsată de politic și ideologic asupra istoriografiei române în anii regimului comunist, discutându-se tot mai mult despre impasul în care s-a găsit știința istoriei5 sau despre ceea ce a rămas din scrisul istoric după 50 de ani de totalitarism6, ca și despre nevoia de sinteză istorică românească7 a cărei tipărire s-a amânat mereu în anii ‘80. Toți cei care au aprofundat chestiunea au ajuns la aceleași concluzii. Distorsiunile generate de politic au devenit pe măsura trecerii timpului tot mai vizibile8, descoperindu-se mecanismele utilizate în această tentativă, mecanisme concretizate într-un sistem instituțional tot mai perfecționat de la un an la altul începând încă din anii ‘509.

Consistente în acest sens sunt interogațiile unui participant la evenimente, Pavel Țugui10, care a lucrat la Secția de Propagandă și Agitație, apoi la cea de Literatură și Artă de la CC al PMR între anii 1948 și 1960. Acesta discută esența fenomenului din interiorul său, subliniind influența școlii istorice rolleriene în explicarea tendențioasă și incorectă a unor evenimente din istoria Transilvaniei, precum 1918, legat bunăoară de așa-zisa intervenție frățească a Rusiei în favoarea unirii11. Țugui a susținut cu argumente valabile existența după 1955 a unei resurecții în  istoriografie în care istoriografia transilvăneană a avut un loc bine determinat12 prin insistența cu care istoricii clujeni, Daicoviciu, Dragomir, Meteș sau Pascu, au pledat ca în planul de cercetare al Academiei să fie inclusă și istoria Transilvaniei13, după o mai îndelungată perioadă de tăcere în această direcție.

Aceleași concluzii față de consecințele uneori fatale ale ingerinței politicului în cercetarea istorică au fost surprinse și de alți cercetători. Arheologul Mircea Babeș desoperă urmele apăsate ale impunerii unui marxism primitiv într-o publicație profesionistă14, Studii și Cercetări  de Istorie Veche și Arheologie, în timp ce un reputat cercetător al istoriei istoriografiei, Al. Zub, ajunge la aceleași concluzii15 privind alinierea istoriografiei la noile exigențe marxiste prin impunerea unui schematism doctrinar rigid întregului câmp istoriografic începând cu primii ani postbelici16, realitate consolidată apoi permanent prin măsuri mult mai ingenioase care au atins apogeul în anii ‘80. Istoricul ieșean nu uită însă să sublinieze rezistența prin recursul la profesionalism al unei părți importante a istoricilor români într-un context delimitat grosso modo de două etape, importante în opinia sa, în procesul de mitizare a istoriei, una stalinistă pură, în anii ‘50, care subordona pur și simplu discursul istoric unor scopuri străine istoriografiei române prin minimalizarea specificului național, iar alta neostalinistă, începând cu primii ani ai deceniului șase și care a exacerbat sentimentul național17.

În același cîmp al evidențierii distorsionării istoriei în regimul trecut se înscriu alte câteva contribuții care discută tendințele de mitizare a liderilor comuniști încastrați într-o istorie românească în care nu-și găseau locul dorit18 sau o serie de evenimente din istoria modernă și contemporană a României, în contextul acesta al falsificării istoriei19. Aici s-a distins cu precădere istoricul bucureștean Lucian Boia. 

Printre cele mai complete și substanțiale incursiuni din anii ’90 în istoria istoriografiei românești în regimul comunist a fost cea făcută de Șerban Papacostea20. Istoricul Papacostea investighează întreaga perioadă a regimului comunist făcând o evaluare cât se poate de obiectivă a plusurilor și minusurilor istoriografiei române, apreciind realizările (și au fost destule în opinia sa) acolo unde a fost cazul, dar și criticând aspru aceeași intruziune a politicului în scrierea istoriei când după modelul partidului unic nu putea exista decât un adevăr unic21. Adept al ideii cedării istoriografiei în fața politicului, Papacostea consideră, asemeni lui Al.Zub22, că în această realitate concretă trebuiesc evidențiate anumite nuanțe legate de existența profesioniștilor adevărați ai istoriei a căror compromitere s-a făcut mai greu sau deloc, în ciuda tentațiilor existente.

Anii ‘90 aduc o serie de cercetări de istorie a istoriografiei datorate și unor istorici din afara României, care urmăresc mai ales supunerea istoriei de către politică în perioada comunistă. Dacă istoricul olandez Wilhelm Petrus van Meurs23, un foarte bun cunoscător al realităților românești, abordând fugar evoluția scrisului istoric supus cerinței politice în România, apreciază la modul general istoria Transilvaniei ca una care a generat și generează încă în istoriografie emoții adânci24, făcând în același timp și o distincție punctuală între diferitele școli istoriografice românești – naționalistă, comunistă și comunist națională25. Reputatul istoric american Keith Hitchins, într-o remarcabilă cercetare26, efectuează o incursiune în istoriografia românească începând cu veacul XIX și terminând cu anii ‘80 ai secolului trecut. Reușind și de această dată o abordare serioasă, așa cum ne-a obișnuit de-a lungul timpului, Keith Hitchins accentează pe istoriografia transilvăneană și locul acesteia în contextul general românesc într-o vreme în care istoricii participanți au realizat Marea Unire, dar au creat și o prestigioasă școală istorică la Cluj, care a dezvoltat o istoriografie ce a marcat întreaga istoriografie românească. Spre deosebire de alți cercetători ai fenomenului, Keith Hitchins consideră că discursul istoric în România a fost influențat mult mai devreme de politic începând de la începutul anilor ‘40, când regimul Antonescu a utilizat istoria în interes personal27. Keith Hitchins a recurs la investigarea istoriografiei transilvănene și cu alte ocazii28 pornind de la cu totul alte premise. El a încercat o explicație asupra unor evoluții românești, cu predilecție transilvănene, și a unor evenimente în care actor principal este omul29, insuficient lămurite de istoriografie, găsindu-ne în acest caz la limita dintre reconstituirea istorică propriu-zisă și istoria istoriografiei.

Una dintre cercetările din afara României racordabilă demersului istoriei istoriografiei și care merită semnalată, în același context al cedării istoriei în fața politicului, mai ales pentru acribia și meticulozitatea informării, este cea realizată de istoricul Anatol Petrencu, din Republica Moldova30. Aderând la multe din concluziile lui Vlad Georgescu privitoare la consecințele presiunilor politice asupra scrierii istoriei în România, istoricul de la Chișinău abordează mai ales problema învățământului istoric românesc, a celui universitar cu prioritate, descoperind în aceasta numeroase disfuncționalități determinate de politica dusă de regimul comunist în domeniul educației. Cercetând aspecte legate de învățământul superior istoric românesc, acesta apreciază, în ciuda vicisitudinilor vremurilor, drept pozitivă experiența acestei școli care a  beneficiat permanent de cadre didactice valoroase31.

La rîndul său, cu a sa Istorie a istoriografiei române32, Frederick Kellog își consolidează decisiv autoritatea în materie de românistică printr-o reușită încercare de analiză a scrisului istoric românesc dovedind prin aceasta o serioasă cunoaștere a evoluției sale. Abordând în ansamblu, așa cum arată și titlul, istoriografia română, autorul nu a ezitat ca, acolo unde era cazul, să semnaleze importanța și locul istoriografiei transilvănene33 în evoluția generală a scrisului istoric românesc. Îndeplinindu-și obiectivul, acela de a examina punctele de reper ale științei istorice române34, Frederick Kellog dă dovadă de o maturitate profesională deosebită ale cărei baze au fost puse pe vremea prezenței sale ca bursier în România la începutul anilor ‘6035. Lucrarea istoricului american este, într-un final, deosebit de utilă atât prin întregul său conținut, cât mai ales prin concluziile sale față de necesitățile actuale ale istoriografiei române36.

Dar poate cea mai consistentă lucrare a unui autor străin, chiar dacă este numai un studiu de caz, legată mai ales de discursul istoric transilvănean în anii regimului Ceaușescu, este cea datorată lui Katherine Verdery37. Lucidă și onestă, lucrarea explică în străinătate foarte bine situația societății românești ardelene, și nu numai. Autoarea, o foarte bună cunoscătoare a Transilvaniei, a publicat această carte ca urmare a unor complexe analize efectuate în această provincie istorică românească încă în vremea regimului comunist. Dintr-un complex de probleme distingem minuțioasa analiză istoriografică efectuată asupra discuției iscate în istoriografia română în jurul răscoalei lui Horea. Katherine Verdery investighează acest moment cu distanțare, discutând critic bătălia stârnită de protocronism în jurul „răscoalei” sau „revoluției” lui Horea, bătălie care a împărțit comunitatea istorică în două tabere, a oportuniștilor, în frunte, potrivit autoarei, cu Ștefan Pascu, și a profesioniștilor adevărați, patronați de David Prodan. În esență, Katherine Verdery se ocupă, pornind de la un studiu de caz, de modul în care a fost restituit trecutul în România lui Ceaușescu, în care această restituire se împletea cu ideologia națională, dar și asupra acestui lucru ne atenționează pregnant autoarea, apreciind că acest subiect este unul mărunt prin comparație cu altele, precum dacomania anilor ‘70, care nu a angajat energii intelectuale cum au fost cele în cazul semnalat.

Un loc aparte în acest efort de reevaluare a scrisului istoric românesc în perioada totalitară, cuprinsă între finele celui de-al doilea război mondial și 1989, l-a ocupat istoricul Pompiliu Teodor, cel care a creat în ambianța mobilizatoare a Universității din Cluj-Napoca o fertilă direcție de cercetare materializată în cîteva lucrări importante din acest punct de vedere. Semnalul major l-a dat Pompiliu Teodor însuși, printr-o lucrare de referință consacrată istoriografiei românești, intitulată Introducere în istoria istoriografiei din România, apărută în 2002 la Cluj-Napoca. Chiar dacă timpul a fost extrem de nerăbdător cu omul și istoricul clujean, acesta neputînd să se bucure de noua apariție editorială, cartea apărînd după trecerea profesorului în neființă, ea rămîne o contribuție fundamentală în reconstituirea etapelor majore ale evoluției scrisului românesc în perioada comunistă.

Direcția de cercetare inițiată de Pompiliu Teodor la Cluj-Napoca începe însă să-și arate roadele. Astfel, au apărut o serie de volume consacrate acestei problematici. Cele mai multe au la bază teze de doctorat coordonate de Pompiliu Teodor. Toate, însă, au văzut lumina tiparului abia după trecerea în neființă a Magistrului. Pomenim numai câteva dintre acestea, toate confirmînd această direcție de cercetare. Astfel, istoricul bucureștean Florin Müller a publicat o carte extrem de interesantă intitulată: Politică și istoriografie în România 1948-1964, iar lucrarea Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965-1989, apărută în 2003 la Editura Presa Universitară Clujeană, avîndu-l ca autor pe semnatarul rîndurilor de față, se înscrie de asemenea în același context. La rîndul său, istoricul orădean Sorin Șipoș, autor al volumului Silviu Dragomir – istoric, prin reflecțiile sale asupra destinului postbelic al marelui istoric ardelean se află oarecum în același spațiu restitutiv istoriografic. Exemplele ar putea continua și toate atestă cele spuse mai sus. Cu siguranță, însă, că lucrurile nu se vor opri aici, iar reevaluarea scrisului istoric din comunism va fi făcută pînă la urmă, chiar dacă acest lucru nu poate fi realizat, încă, în toate dimensiunile sale..

În urma inventarierii celor mai importante contribuții postdecembriste referitoare la reevaluarea scrisului istoric românesc din comunism se desprind câteva concluzii. Astfel, constatăm că inițiatorii acestui demers sunt aceiași trei istorici români care au câștigat autonomia, apoi independența științei istoriografice românești în anii ’70-’80 ai secolului trecut. Este vorba despre Pompiliu Teodor, Alexandru Zub și Lucian Boia. Într-un demers convergent, dar cu arme diferite, fie­care dintre cei pomeniți mai sus și-au dat concursul în direcția evidențierii plusurilor și minusurilor istoriografiei românești din anii regimului comunist. În acest sens, pe lîngă contribuțiile personale, Pompiliu Teodor la Cluj-Napoca, Alexandru Zub la Iași și Lucian Boia la București, au creat adevărate școli, mai mult sau mai puțin populate de discipoli, care vor duce cu siguranță mai departe efortul reconstitutiv al celor pomeniți mai sus.

De asemnenea, se mai constată că, pe lîngă istoricii circumscriși spațiului românesc, mai există o serie de istorici care au încercat să rediscute critic producția istoriografică din anii regimului comunist. Este vorba despre istoricii străini, precum Katherine Verdery,  Wilhelmus Petrus van Meurs, Keith Hitchins, Frederic Kellog, etc., toți forte buni cunoscători ai istoriei și scrisului istoric românesc.

În fine, se mai poate spune că trendul reevaluator înaintează constant și firesc dinspre interpretări elaborate pe un ton acut spre cele mai așezate, care analizează în termeni mai calmi conținutul istoriografic din spațiul totalitar românesc.

 Note:

1. Al. Zub, În orizontul tranziției, în Secolul XX, nr. 10-12, 1996, p.117-120

2. Idem, A regândi și asuma critic trecutul, în Discurs istoric și tranziție, Iași, 1998, p.148-158

3. R. Popa, Postfață, la Vlad Georgescu, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români,1944-1977, București, 1991

4. ***, Denaturarea adevărului istoric, în Pavel Chihaia, Fața cernită a libertății, București, 1991,  p. 33-41

5. Al. Zub, Istoria în impas?, în Convorbiri literare, 1991, 3, p.12

6. Idem, Ce rămâne din discursul istoric?, în Al. Zub, Discurs istoric și tranziție, Iași, 1998, p. 97-102

7. Idem, Nevoia de sinteză, în Ibidem, p.171-173

8. Marcela Vultur, Istoriografia română în deceniul 1948-1958, în Istoria astăzi, an II, nr. 11, 1993, p. 137-140

9. P. Țugui, Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu Dej, București, 1999, p. 9-21

10. Ibidem

11. Marcela Vultur, op.cit, p. 139

12. Pavel Țugui, op. cit., p. 156-166

13. Ibidem, p. 139-140

14. Mircea Babeș, SCIVA- cinci decenii în slujba arheologiei românești, în Studii și Cercetări de Istorie și Arheologie, tom 50, nr. 1-2, 1999, p. 5-9

15.  Al. Zub, Despre discursul istoric în România sub dictatură, în Viața Românească, nr. 2, 1994, p. 1-6

16. Idem, Istoriografia română a anului 1946, în Analele Sighet, 3, București, 1996, p. 189-203, vezi și Idem, Orizont închis.Istoriografia română sub dictatură, Iași, 2000, p. 17-32, Idem, Clio în derută.Istoriografia română a anului 1947, în Analele Sighet, 5, 1997, p. 258-282, vezi și Idem, O­ri­zont închis.Istoriografia română sub dictatură,Iași, 2000, p. 33-58,  Idem, Anul istoriografic 1948, în Ibidem, p. 61-71

17. Idem, Istoriografia română în anii “80, în Idem, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iași, 2000, p. 75-88

18. L. Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997, Idem, Miturile co­munis­mului românesc, București, 1999

19. Al.Zub, Mituri istoriografice sub dictatură, în Orizont închis.Istoriografia română sub dictatură, Iași, 2000,    p. 102-116

20. Ș. Papacostea, Captive Clio. Romanian Historiography under Communist Rule, În European History Quarterly, London, vol.26, 1996, p. 181-208

21. Ibidem, p. 187-190

22. Al.Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iași, 2000, p.77

23. Wilhelm Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Chișinău, 1996

24. Ibidem, p. 7

25. Ibidem, p.237-295

26. K. Hitchins, Historiography of the Countries of Eastern Europe. Romania, în The American Historical Review, 1992, vol. 97, p. 1064-1084

27. Ibidem, p. 1079

28. Idem, Mit și realitate în istoriografia românească, București, 1997

29. Paul Veyne, Cum se scrie istoria, București, 1999

30. A. Petrencu, Învățământul istoric din România, 1948-1989, Chișinău, 1991

31. Ibidem, p. 96-97

32. F. Kellog, O istorie a istoriografiei române, Iași, 1996

33. Ibidem, p.17-48

34. Ibidem, p.13

35. Ibidem, p. 14

36. Ibidem, p. 155-158

37. Katherine Verdery, Compromis și rezistență.Cultura română sub Ceaușescu, București, 1994.