Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Istoriografia română recentă.

Câteva tendinţe

La 16 ani şi mai bine de la răsturnarea regimului comunist, statutul istoriei şi al practicanţilor ei se află, din multe puncte de vedere, la antipodul perioadei precedente. În orice caz, el trece printr-o schimbare radicală, al cărei punct terminus este încă greu de întrevăzut. Interpretarea optimistă a acestei schimbări poate, desigur, invoca destule semne încurajatoare. Dispariţia cenzurii, bunăoară, îngăduie acum o totală libertate de expresie, deschizînd cercetării posibilităţi practic nelimitate de afirmare, începînd chiar cu istoria cea mai recentă, care a şi făcut, de altfel, obiectul a nenumărate explorări (şi al cîtorva importante iniţiative instituţionale: Institutul Român pentru Istoria Recentă, Institutul Român pentru Studiul Totalitarismului şi, de curînd, Institutul pentru Istoria Revoluţiei din 1989). Teme, odinioară absente sau cu bună ştiinţă ocolite, au început, în ultimii ani, să fie din ce în ce mai intens frecventate. Cel puţin două sînt, din acest unghi, deosebit de semnificative. Mai întîi, studiile de genealogie, renăscute la Iaşi sub egida Comisiei de profil a Academiei Române, graţie străduinţelor neobosite ale cîtorva entuziaşti şi, în al doilea rînd, istoria evreilor, care, prin intermediul cîtorva centre şi publicaţii nou înfiinţate (precum Centrele de Istorie a Evreilor de la Universităţile din Cluj, Bucureşti şi Iaşi şi revistele „Studia Judaica” şi „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”), dar, nu mai puţin, şi al unor cărţi sau traduceri importante s-a definit în ultimul deceniu drept unul din cîmpurile de cercetare cele mai semnificative pentru reînnoirea tematică – ocazional şi metodologică – la care mă refer aici. Ambele sînt însă concludente nu numai prin ceea ce reprezintă în sine, ca domenii noi de interes. Atît genealogia, cît şi istoria evreilor sînt deopotrivă de grăitoare şi pentru un orizont tematic mai larg – cel al istoriei sociale – ce revine, în ultimii ani, în chip tot mai evident, printre preocupările specialiştilor noştri, după ce, în ultimul deceniu de ce regim comunist, fusese aproape complet ocultat de istoria oficială (politică şi naţionalistă) a acelei epoci. Textele specifice acestui domeniu publicate în ultimul deceniu la noi, numeroase şi diverse, desfid o enumerare, fie şi sumară. Să spun, doar, că ele par a se ocupa, deocamdată, mai cu seamă de boierime şi alogeni, dar, cum au arătat-o cîteva teze de doctorat şi studii excelente, datorate şcolilor istorice de la Cluj, Oradea, Iaşi şi Bucureşti, nu ocolesc nici alte teme, cum ar fi – într-o enumerare aleatorie – lumea complexă a satului ardelean în secolele XVIII-XIX (explorată din unghiul sensibilităţilor şi atitudinilor colective sau al raportului complex dintre naţiune şi confesiune), procesul de formare a intelectualităţii române din Banat şi Transilvania în aceeaşi perioadă, istoria justiţiei sau apariţia practicilor filantropice, ca expresii ale unei noi atitudini faţă de fenomenul social al paupertăţii. Merită semnalate, pentru interesul în creştere faţă de acelaşi tip de probleme, atît publicarea, la Iaşi, începînd cu 1996, a „Revistei de Istorie Socială” (şapte numere pînă în prezent), cît şi un colocviu de profil, organizat în acelaşi oraş, la sfîrşitul anului 2001, care a oferit cîtorva specialişti români şi francezi prilejul de a schiţa un scurt bilanţ comparativ al cercetărilor în acest domeniu.

Succinta repertoriere a înnoirilor tematice, la care m-am încumetat pînă aici, nu poate lăsa deoparte nici iniţiativele lăudabile ale colegilor de la Cluj şi Oradea, care au încercat, în anii din urmă, prin studii singulare, teze de doctorat sau proiecte colective de cercetare, să aclimatizeze şi la noi subiecte de maxim interes – ca, bunăoară, istoria imaginarului şi antropologia istorică – îndelung explorate în alte spaţii istoriografice. Revistele intitulate „Identitate şi alteritate” (cu 3 apariţii), „Colloquia” şi „Caiete de antropologie istorică” constituie un bun exemplu în acest sens. Textele reunite în paginile lor nu numai că prefigurează coagularea investigaţiilor punctuale de pînă acum în sinteze extrem de interesante, dar, pe un plan mai general, anunţă şi apariţia unei noi generaţii de istorici, din ce în ce mai familiară cu direcţiile metodologice de pe continent.

Toate aceste semne de noutate şi altele, încă, au un numitor comun. Ele par a constitui indiciul elocvent (deşi încă insuficient conturat) al depărtării progresive de concepţia istorică dominantă în ultimele două decenii de comunism, prizonieră a unei lecturi unice, preponderent politice, din unghi naţional, a trecutului, precum şi al unui evoluţionism relativ simplificator, structurat de tripla tendenţialitate a unităţii, independenţei şi modernizării. Istoria, aşa cum este ea făcută acum, nu a încetat, desigur, a fi naţională (şi nici nu va înceta să fie). Numai că, spre deosebire de trecut, această latură pare astăzi mai puţin rigidă şi – aşa-zicînd – mai puţin copleşitoare, lăsînd loc şi altor demersuri, nu doar mai neutre din punct de vedere tematic şi – afectiv – mai puţin pătimaşe, dar care, continuînd a fi interesate de fenomenul naţional, au meritul de a-l privi mai puţin schematic şi de a propune, în marginea lui, lecturi complementare, demne de tot interesul. Studiile şi tezele de doctorat – deja menţionate – privitoare la raportul dintre etnie şi confesiune în spaţiul transilvan sau cele care au ca subiect mişcarea naţională – şi, în general, lupta politică – la răsărit şi sud de Carpaţi reprezintă expresii elocvente ale acestei deplasări lente de accent, care are toate şansele de a deveni, în anii care vor urma, ireversibilă. Zadarnic, totuşi, vom căuta printre ele textele capabile să schimbe dintr-o dată şi în mod radical modul nostru de a gîndi şi scrie istoria. Asemenea revoluţii – o ştim prea bine – sînt rare în istoriografie.

Dar, dacă însemnătatea excepţională a unor studii singulare este, deocamdată, mai greu de detectat, în schimb, alăturarea lor devine – ea – semnificativă. Ansamblul a ceea ce s-a publicat în 16 ani de postcomunism apare deja ca o masă critică de transformare, din care vor ieşi, în anii următori, atît de aşteptatele mutaţii.

Există, însă şi un revers al medaliei, de natură să inspire, după opinia mea, serioase motive de îngrijorare. Este adevărat, de pildă, că împrejurările din ultimii ani au favorizat progresele cercetării, dar acest lucru s-a reflectat, mai curînd, la nivel cantitativ, decît calitativ. Nu mă gîndesc doar la pletora de producţii istoriografice sub-mediocre apărute în toţi aceşti ani, a căror multiplicare a fost încurajată de suspendarea spiritului critic şi de lipsa de hotărîre în elaborarea şi aplicarea unor standarde valorice precise. Am în vedere, în primul rînd, faptul că libertatea de ex­presie s-a tradus în plan istoriografic prin dreptul fiecăruia de a scrie (aproape) orice şi – mai ales – oricum, fără discernămînt, bună credinţă şi rigoare profesională – calităţi, totuşi atît de importante în profesiunea de istoric. Aceste carenţe mi se par evidente mai ales în felul în care au fost analizate, în ultimii ani, mişcarea legionară şi regimul antonescian, despre care s-a scris, în general, într-un spirit partizan, cînd apologetic, cînd denigrator, ceea ce nu a avut darul să sporească înţelegerea acestor probleme, ocultate în regimul trecut. La fel par a sta lucrurile şi cu problema Holocaustului, devenită, abia de curînd, după ani întregi de eludare, un subiect de analiză şi reflecţie.

Incomparabil mai dramatic este însă faptul că această multiplicare exponenţială a producţiei istoriografice nu-şi asociază încă şi o reînnoire conceptuală şi metodologică, mai mult decît necesară, totuşi, după atîtea decade de îngheţ epistemologic. De fapt, mai corect ar fi fost să scriu nu „reînnoire”, ci „construcţie”, de vreme ce dimensiunea teoretică a istoriografiei noastre sub comunism a fost – din motive lesne de bănuit – întotdeauna deficitară. În mod paradoxal, nici legăturile din ultimii ani cu mediile academice internaţionale nu au reuşit să impună o asemenea orientare, altcumva decît marginal, deşi, în mod normal, ar fi trebui s-o facă. După mai bine de un deceniu şi jumătate de libertate, cercetarea noastră istorică rămîne, aşadar, precumpănitor empirică, în ciuda unor meritorii şi dătătoare de speranţă încercări (ilustrate cu precădere de şcoala istorică clujeană) de a valorifica şi la noi, în raport cu propria noastră documentaţie, sugestiile tematice şi metodologice din istoriografiile vecine.

Persistenţa acestui „deficit de teorie” devine totuşi comprehensibilă, dacă ţinem cont de stadiul în care se află publicarea colecţiei naţionale de izvoare. La prima vedere, legătura dintre „teorie” şi „documente” riscă să apară îndoielnică. De fapt, ea este perfect normală, întrucît nici un punct de vedere pertinent – cu atît mai puţin vreo interpretare – nu poate fi formulat în absenţa unei documentaţii solide şi complexe, după cum nici o grilă de lectură nu dă rezultate, atunci cînd istoricul, în loc s-o elaboreze temeinic, trebuie să-şi construiască, mai întîi, instrumentarul cercetării. Sîntem, desigur, în drept să deplîngem precaritatea formaţiei teoretice a membrilor breslei noastre. Nu trebuie să uităm însă nici o clipă că în ţările cu o tradiţie istoriografică bine consolidată nu numai că sursele sînt de multă vreme integral publicate, intrînd în uzul comun, dar şi că pînă a nu ajunge a fi examinate de istorici, textele fundamentale sînt sistematizate şi publicate de oameni special pregătiţi pentru aceste operaţiuni (arhivişti, paleografi etc.), a căror însemnătate pentru cercetarea istorică nici măcar nu mai  trebuie subliniată. În România, necesara separaţie între cei antrenaţi în munca de editare a izvoarelor şi istoricii „propriu-zişi” a fost, în ultimi ani, absentă (de va fi existat vreodată). Nu este, de aceea, de mirare că, obligaţi să-şi asume responsabilităţi şi competenţe care, în mod normal, nu sînt de resortul lor, mulţi istorici s-au transformat în editori de documente, amînînd alte opţiuni, mai puţin presante. Pe de altă parte, specializările conexe, indispensabile unei asemenea activităţi, precum paleografia, diplomatica, sigilografia, heraldica ş. a. m. d. tind să devină din ce în ce mai rare (ca şi oamenii capabili să le ilustreze), ceea ce adînceşte deficitul de formaţie istorică.

O remarcă trebuie făcută şi despre comunicarea din interiorul breslei istoricilor români. Caracterul ei precar este evident pentru oricine. Colocviile, simpozioanele sau, pur şi simplu, întîlnirile informale dintre istoricii noştri sînt, încă destul de rare. Să nu mai vorbim de proiectele colective, didactice sau de cercetare, aproape de tot absente în demersurile actuale, proprii disciplinei noastre. E drept că o asemenea concertare a iniţiativelor, talentelor şi competenţelor pare a nu fi fost niciodată punctul forte al comunităţii istoricilor români. Lipsa de exerciţiu în această privinţă – vizibilă, printre altele, şi în modul în care s-a desfăşurat colaborarea la noul tratat de Istoria României – are de ce să ne îngrijoreze: pe termen lung, ea riscă să compromită şansele unui progres real al cercetării, în condiţiile în care, o ştim prea bine, marile sinteze nu mai sînt astăzi posibile decît prin însumarea eforturilor.

Ca orice domenii ale tranziţiei, atît istoria, cît şi istoriografia au, aşadar, un chip ambivalent, care sfidează caracterizările tranşante şi bilanţurile precise. De fapt, nu de o „tranziţie” este vorba aici (termen implicînd o durată limitată), cît de construcţia tatonantă a unui nou sistem şi a unei culturi (în sens antropologic) inedite, proces care aminteşte de modernizarea începută în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi care, de acum înainte, are toate şansele să mai dureze cel puţin o generaţie.