Nr. 1 (482) ianuarie 2006

O cercetare de istorie locală

Liviu Borcea,

Bihorul medieval, Editura Arca, Oradea, 2005

 Înainte de aşternerea celor câteva cuvinte legate de apariţia la Oradea a unei noi cărţi de istorie, la invitaţia generoasă a revistei Familia, care s-a ostenit să dedice un număr special stării actuale a istoriografiei româneşti, dar mai ales a extrem de interesantei „polemici” între noile tendinţe de a scrie istorie şi a destrăma mituri şi mă refer aici în primul rând la „Şcoala” de la Universitatea Bucureşti, iniţiată de prof. Lucian Boia şi replicile cel puţin la fel de fundamentate, venite îndeosebi dinspre mediul academic clujean, fie-ne permis a încerca doar unele consideraţii, legate de cele mai sus amintite, văzute parţial şi prin profesia autorului acestor gânduri, aceea de arheolog medievist.

Cred cu tărie în necesitatea abordării extrem de nuanţate a oricărui subiect, mai ales cel al istoriei, cu un impact emoţional atât de important asupra publicului cititor. Istoriografia românească nu a fost, nici pe departe, răsfăţata unui sistem totalitar care a durat ceva mai mult de patru decenii. Ruptura brutală produsă de noua legislaţie adoptată în vara anului 1948, care a suprimat, alături de vechea Academie, toate institutele sale de cercetare cu publicaţiile aferente, multe deja cu o tradiţie cel puţin semicentenară, alături de modalitatea absolut primitivă de falsificare a istoriei în deceniul „rollerian” de tristă aducere aminte, au reprezentat adevăruri pe cât de dureroase, pe atât de reale. Relativa deschidere de după finele deceniului al VI-lea a permis, credem, afirmarea în cadrul istoriografiei româneşti, a trei direcţii, pe cât de benefice, pe atât de sinuoase, cauzate de „mofturile” puterii, în intervalul de trei decenii, cât sistemul s-a mai putut menţine la putere.

Prima este legată de impactul avut de numeroasele reeditări ale clasicilor istoriografiei româneşti, după o perioadă când simpla deţinere sau lectură a unei cărţi scrise de D. Onciul, N. Iorga, Al. Lapedatu, G. Brătianu, C. C. Giurescu şi mulţi alţii, te poftea urgent afară, fără drept de reînscriere, din oricare dintre facultăţile de istorie din Republica Populară Română. Menţionăm tot aici şi traducerile din literatura de specialitate, îndeosebi din cea occidentală. A doua direcţie, mult mai complexă, este legată, pe de o parte de reintegrarea, deşi de cele mai multe ori doar parţială (vezi printre alte exemple cele legate de S. Dragomir şi N. Bănescu), a unora dintre supravieţuitorii perioadei interbelice şi mai ales apariţia unei noi generaţii de istorici şi arheologi, care pe fondul relativei relaxări interne au putut reveni la studiul şi predarea adevăratei istorii naţionale şi de ce nu, a celei universale, cu toate piedicile aduse, repetăm, de un sistem represiv din ce în ce mai omniprezent. A treia direcţie este legată, în opinia noastră, de apariţia unui mare număr de muzee şi universităţi care, prin publicaţiile de specialitate au scos de la „îngheţ” istoria locală, atât de necesară în elaborarea sintezelor. În acest context nu putem decât să adăugăm existenţa unei benefice deşi mult prea timide polemici istoriografice, permisă aproape exclusiv în paginile revistelor de specialitate şi eventual în cele de cultură, ce a vizat câteva dintre problemele controversate ale istoriei noastre: continuitatea, descălecatul, tipul feudalismului românesc, caracterul răscoalei lui Horea, participarea la primul război mondial etc. Ne grăbim să adăugăm foarte repede, că tot ce s-a făcut pozitiv în acel interval, a fost mereu „sabotat” pe de o parte, de indicaţiile deloc preţioase ale cuplului prezidenţial ceauşist, care a făcut din istorie un adevărat instrument de propagandă naţionalistă, iar pe de altă parte, de mult prea numeroşii „istorici de serviciu”, angajaţi ai Academiei de Ştiinţe social-politice, a căror nume, înşirat absolut aleatoriu de regretatul istoric Vlad Georgescu, într-o faimoasă carte a sa, nu poate stârni decât un zâmbet amar1.

Anul 1989 a găsit istoriografia românească nu departe de starea deplorabilă a întregii societăţi. Mulţi dintre cei de valoare preferaseră exilul iar alţii, rămaşi acasă, au ales „turnul de fildeş” al refugiului intern. Anii care au urmat au marcat, trebuie să recunoaştem cu multă francheţe, după un mult prea scurt timp de penitenţă, reapariţia în istoriografie a multora dintre vechii „strigoi” ai ultimilor ani ai dictaturii, care, cu voie „de sus” au publicat articole şi volume încărcate de cel mai deşănţat ultranaţionalism, modelat acum, în lipsa oricărei cenzuri, dar mai ales a elementarului bun simţ, pe un anticomunism de faţadă. Spre binele tuturor, multe dintre aceste glasuri au amuţit, mai ales, fie-mi iertat sarcasmul, şi datorită dispariţiei fizice a acestora.

În acest context, prin deschiderea totală faţă de toate problemele istoriei naţionale, care au stat mult prea mult sub „capacul” cenzurii de toate felurile, s-a revenit treptat la normalitate. Şi ce poate fi azi mai măgulitor pentru academica discuţie dusă pe plan istoriografic vis-a-vis de miturile noastre naţionale, decât fie şi numai o ilustră şi mult mediatizată comparaţie, care i-a opus, în anul 1936 pe Nicolae Iorga, un adept convins al tradiţionalismului, lui Petre P. Panaitescu, fervent partizan al noii şcoli istoriografice, la apariţia monografiei ultimului, dedicată lui Mihai Viteazul.

Arheologia nu s-a putut sustrage nici ea timpurilor. Cea mai bună dovadă rămâne fulminantul studiu publicat de către regretatul medievist Radu Popa, care, poate puţin cam pătimaş, a trecut în revistă toate exagerările deceniilor de naţional-comunism.2 Monografiile sale regionale dedicate Maramureşului şi Haţegului în evul de mijloc au reprezentat, la vremea lor, noi direcţii de cercetare, abordate înseosebi la universităţile din Cluj şi Bucureşti. În acest context suntem convinşi, că apariţia unor volume care tratează monografic regiuni exact delimitate reprezintă o prioritate. Pe de altă parte abordarea vieţii cotidiene, a tabieturilor celor avuţi sau săraci, a avatarurilor unor secole de spaime şi închipuiri, a căutării unor explicaţii cât mai plauzibile legate de miturile care încă ne bântuie conştiinţa, în buna tradiţie a „Analelor” franceze, sunt obligatorii, în primul rând pentru o cât mai mare deschidere europeană a istoriografiei româneşi şi concomitent, pentru a nu pierde, nici aici, dificila cale spre integrare şi dialog cu arealul mai sus amintit.

*^**

Sărbătorile Toamnei orădene ne-au adus, dincolo de joc şi degustări, o apariţie editorială ce va suscita, suntem siguri, un mare interes din partea istoricilor din România. Volumul Bihorul medieval care ne este oferit de medievistul şi bizantinologul orădean dr. Liviu Borcea, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii orădene, poartă în subtitlu precizarea Oameni, Aşezări, Instituţii, care se reflectă cu exactitate în cuprinsul amintitului tom.

Parcurgerea cărţii dezvăluie o uluitoare complexitate a evenimentelor, instituţiilor, aşezărilor şi personalităţilor care au populat arealul bihorean într-un interval de timp cuprins între finele secolului al IX-lea, marcat încă de marile migraţii şi anul 1692, când oştile austriece comandate de generalul Heissler au readus creştinătăţii vechiul ţinut ardelean. În debut, profesorul Liviu Borcea analizează, cu binecunoscuta-i acribie, geografia istorică a teritoriului bihorean, alături de mărturiile izvoarelor istorice, unde nu ocoleşte spinoasa şi deja biseculara problemă a continuităţii românilor în Transilvania, văzută şi prin analiza pe text a Cronicii lui Anonymus. Influenţa bizantină în regiune finalizează un capitol care a tratat arealul bihorean la începuturile sale medievale.

Următorul capitol, poate cel mai complex, tratează structurile sociale, etnice şi bisericeşti, legate atât de Capitlul şi Episcopia romano-catolică de Oradea, marele proprietar latifundiar al comitatului dar şi organizarea românilor bihoreni, care în ciuda unei reale marginalizări, surprind pe de o parte, prin stăruinţa cu care şi-au conservat tradiţiile, iar pe de altă parte prin faptul că nobilimea acestora a urcat pe scara ierarhică a unui stat unde acest privilegiu era rezervat doar elitelor catolice şi celor cu diplomă regală. Ordinele călugăreşti, vechile mănăstiri dispărute, ctitoriile ortodoxe din Ţara Beiuşului sunt analizate riguros, pe baza documentelor dar şi a descoperirilor arheologice, câte au fost. Foarte interesante credem că sunt analizele în amănunt a voievodatelor româneşti de sub Plopiş şi Meseş, a celor de sub Culmea Codrului, de pe valea superioară a Barcăului, a Borodului sau din pertinenţele Ceicăi şi Beiuşului. Tabelul cronologic al nobililor de Urviş ţine, dacă nu să spulbere, măcar să nuanţeze, o viziune deja desuetă despre o realitate medievală românească din Transilvania, populată exclusiv de iobagi, jeleri, sărăcie şi oprimare.

Paginile următoare trec în revistă realităţile sociale, politice şi strategice din secolele XVI – XVII. Două sunt momentele cele mai importante ale intervalului amintit: dispariţia episcopiei romano-catolice, după 1557 şi implicit victoria Reformei în regiune, realitate care a însemnat şi schimbarea radicală a proprietăţii funciare, în condiţiile în care biserica deţinea aproape jumătate din terenul comitatului, conform conscrierii din anul 1552, alături de expansiunea otomană dinspre Banat care a dus treptat la supunerea unui număr tot mai mare de sate, în ciuda protestelor vehemente a nobilimii, în fapt, vechii proprietari. Noua realitate politică va ameninţa continuu comitatul bihorean până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când noua ofensivă turcească va supune complet arealul, transformându-l în paşalâc. Unul dintre cele mai interesante subcapitole este le gat de influenţa Reformei asupra românilor bihoreni. Dincolo de Dietele succesive ale principatului transilvan unde au fost recunoscute cele patru religii recepte: romano-catolicismul, calvinismul, luteranismul şi unitarianismul, realităţi deja mult analizate în istoriografiile română şi maghiară, deşi cu finalizări şi concluzii mult diferite, tocmai faptul că Reforma a penetrat şi mediul ortodox din Bihor reprezintă pentru mulţi o noutate, în condiţiile în care aceste realităţi au fost evidenţiate îndeosebi pentru ţinutul haţegan, prin monografiile publicate, printre alţii, de arheologii Radu Popa şi Adrian A. Rusu. Faptul că în fruntea Principatului au alternat familii catolice, Bathoreştii de exemplu sau reformate, cu exemplul cel mai radical în persoana lui Ioan Sigismund, au folosit în primul rând ierarhiei ortodoxe locale dar şi unor preoţi, care convinşi de anumite privilegii, au îmbrăţişat varianta calvină a Reformei religioase a mijlocului secolului al XVI-lea. Cărţile diaconului Coresi, publicate la Braşov spre finele veacului amintit, sunt transcrise în Bihor, în spiritul Reformei. Preoţi români calvini din comitat sunt amintiţi la Brusturi, Popeşti, Ţigăneşti, Ciutelec sau Petreu, dezvăluind realităţi mult mai nuanţate decât ne-am fi aşteptat.

Oradea devine spre finele secolului al XVI-lea cel mai important şantier al Transilvaniei, prin prisma enormului efort depus pentru aducerea fortificaţiei sale la nivelul cerut de o epocă „revoluţionară” din punctul de vedere al noilor tactici şi strategii de ducere a războiului. De la simplii iobagi la meşterii pietrari saşi ai Bistriţei, de la numeroşii arhitecţi italieni la căpitanii cetăţii, toţi au trudit, în fel specific, pentru finalizarea acestei mari ambiţii defensive. Instituţia Căpităniei de Oradea a devenit pentru aproape un secol, o adevărată „rampă” de propulsare spre funcţia supremă în stat, cea de principe. Cercetările arheologice desfăşurate în ultimul deceniu în cetatea orădeană, la care şi autorul acestor rânduri a participat, au dezvelit realităţi ascunse, pe care paginile cărţii aci recenzate le-a confirmat cu aju­torul documentelor descoperite şi cercetate.

Ultimele două capitole ale Bihorului medieval tratează din nou subiecte pe cât de interesante, pe atât de puţin cunoscute. Parcurgând paginile celor peste 20 de articole publicate de prof. Liviu Borcea în Crisia, anuarul muzeului orădean, nu poţi să nu observi că mai vechile sale preocupări legate de trecerea sau vieţuirea unor domni ai Ţării Româneşi şi ai Moldovei în Bihor sau de cucerirea comitatului la 1660 şi transformarea lui în paşalâc turcesc de către oştile lui Kose Ali paşa sunt reluate şi completate cu documente şi ştiri nou aflate, după o cercetare de aproape două decenii. Extrem de interesante rămân mărturiile documentare legate de stabilirea la Şinteu a fostului domn moldovean Gavrilaş Movilă, descentent al ilustrei familii care a dat alţi doi domni şi un mitropolit al Kievului, căsătorit cu Elisabeta Zolyomi de Albiş, una din marile nobile ale ţinutului s-au şederea în cetatea şi pe domeniul amintit a altor două capete încoronate: Constatin Şerban al Ţării Româneşti şi Gheorghe Ştefan, domn moldovean. Deveniţi mari nobili ai ţării, prieteni şi apropiaţi în idei cu principele Gheorghe Rakoczi al II-lea, au încercat în anii 1658 – 1660 imposibilul: opunerea faţă de marele vecin din sud şi miazănoapte, Imperiul Otoman. Aventura celor trei, dintre care principele Rakoczi a căzut greu rănit pe câmpul de bătălie de la Gilău, pentru a muri câteva zile mai târziu în cetatea de la Oradea, avea să ducă la ocuparea fortăreţei mai sus amintite, după un lung şi sângeros asediu şi implicit transformarea regiunii în teritoriu de directă stăpânire turcească, pentru mai bine de trei decenii. Aflăm tot acum că, dincolo de greutăţile de început a stăpânirii Semilunii, Oradea a deveni în anii următori unul dintre cele mai importante târguri din centrul Europei, ţinut săptămânal, cu negustori veniţi din întregul Imperiu Otoman dar şi din India, Arabia sau Persia. Un mare bazar anual era ţinut, aşa cum ne aminteşte călătorul turc Evlia Celebi, pe platoul din faţa cetăţii, care se organiza „cu patruzeci de zile înainte de sărbătoarea de ouă roşii a ghiaurilor”.

Finalul volumului marchează, o repetăm, intrarea Bihorului în modernitate, prin cucerirea acestuia după un alt lung, istovitor şi sângeros asediu de către oştile austriece, în anul 1692. Chiar dacă au urmat ani grei de refacere şi repopulare a comitatului, secolul următor a fost redefinit ca unul preindustrial, marcând, în opinia autorului, pe bună dreptate, finalul unei epoci, care departă de a fi unitară, a durat, iată, aproape opt secole. Paginile ultime cuprind, firesc, o listă exhaustivă cu localităţile existente şi cele dispărute ale comitatului, la fiecare în parte fiind precizată prima atestare documentară, alături de înşiruirea principalelor prescurări a bibliografiei folosite.

La sfârşitul acestor scurte consideraţii nu putem decât aprecia această importantă contribuţie la o istorie asupra căreia puţini dintre istoricii locali s-au aplecat. Îmbinând echilibrat informaţia documentară, altfel sumară şi de multe ori doar parţială cu comentariul istoric propriu-zis dar şi cu un har al scrisului care desparte conţinutul lucrării de ariditatea unor producţii istoriografice similare, prof. Liviu Borcea deschide o direcţie de cercetare care, suntem convinşi, va fi urmată, de cei care se află acum la început. În puţine cuvinte trebuie subliniată şi remarcabila ţinută grafică a Bihorului medieval, datorată tânărului artist Adrian Buzaş.