Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Anul 2005

Ce a adus nou şi ce a lăsat în urmă anul 2005 e o întrebare firească la început de 2006. Politic, a adus o nouă guvernare şi un nou preşedinte. Adică o nouă schimbare şi o nouă speranţă pentru românii care-şi doresc să trăiască mai bine. Pentru noi, însă, a trăi mai bine înseamnă a ni se da mai mult, iar într-o societate liberală nimeni nu-ţi dă mai mult dacă nu-ţi faci mai mult cu propriile puteri. Ţi se poate oferi doar o mai bună şansă. Pot spera să li se dea mai mult doar pensionarii şi bugetarii, domenii în care sînt unele reparaţii, peticeli, dar şi multe aberaţii.

Preşedintele Traian Băsescu a diagnosticat perfect, cred, România noastră. Este bolnavă de sărăcie, corupţie şi birocraţie. Din păcate, toate aceste boli nu pot fi vindecate prea repede pentru că s-au cronicizat, iar bolnavii au renunţat la medicamente şi au trecut la frecţii. Mulţi s-au obişnuit cu sărăcia, dar nici nu o pot depăşi pentru că nu au cum, aici, şi de aceea pleacă în alte zări de farmec pline, la cules de căpşuni, tomate şi la mortare; mulţi s-au obişnuit să plece de la birou cu portbagajul plin iar acum au deschis şi conturile; mulţi s-au obişnuit să înmulţească şi să mişte hîrtiile între mese şi sertare într-un reflex care nu implică nici o responsabilitate. Între cele trei, doar sărăcia este un efect, celelalte două fiind cauze ale situaţiei României.

S-ar putea ca în anul 2005 să fi existat mai puţine fapte de mare corupţie, ca aceasta să se fi inhibat un pic. Nu ştim, însă, cît de mult şi dacă în rău sau în bine a fost afectată guvernarea de anumite influenţe ale unor cercuri economice. Astfel de influenţe imprimă o direcţie guvernării şi nu  reprezintă doar un mijloc de care se foloseşte o firmă în concurenţă cu alta. Oricum, chiar dacă lucrurile ar sta mai bine, suspiciunea generală nu s-a redus. Asta pentru că este alimentată de experienţele personale, multe şi mărunte. Mentalitatea şpăgară moare, dar nu se predă. Ea este susţinută de birocraţie şi justiţie. Atîta timp cît ai nevoie de multe hîrtii şi aprobări pentru a face un lucru şi pentru a cîştiga prin lucrul acela bani sau confort, atîta timp cît un drept este confundat cu favoarea, atîta timp cît cel îndreptăţit trebuie să-şi dovedească mereu îndreptăţirea, corupţia nu seacă. Formularul a înlocuit responsabilitatea şi cuvîntul de onoare. Să dau un exemplu de-al nostru, din cultură. A fost o vreme cînd Ministerul Culturii finanţa abonamentele revistei pentru bibliotecile judeţene. Pentru a primi banii, însă, noi trebuia să aducem dovezi, dincolo de contract şi onoare, că am trimis fiecare exemplar – copia mandatului de expediţie şi confirmarea de la biblioteca respectivă. Le puneam pe toate într-un dosar şi le predam contabililor ministerului. Acelaşi lucru îl făceau şi bibliotecile, pentru că şi ele erau beneficiari ai subvenţiei. Eram, astfel, controlaţi ca nişte infractori recidivişti. De ce nu era suficient simplul contract n-am înţeles niciodată, cu atît mai mult cu cît relaţia dintre o bibliotecă şi o redacţie de revistă sau editură trece de comerţul meschin. Nu ştiu dacă şi acum birocraţia Ministerului funcţionează la fel, deşi mira-m-aş să se fi schimbat ceva. Dar dacă la Cultură e aşa, cum o fi la Comerţ? La Sănătate, poate mai mult, se inventează în draci formulare. Numai medicii de familie cheltuie milioane pe hîrtii. Birocraţia e rezultatul centralismului şi al neîncrederii în cetăţean, în demnitate şi în lege, iar corupţia e rezultatul delegării autorităţii justiţiei.

Iar pentru că veni vorba despre justiţie, anul 2005 a fost marcat de cele mai în­dărătnice rezistenţe faţă de voinţa doamnei Monica Macovei de a reforma această instituţie. Sentimentul dumneaei are un antecedent în al preşedintelui Emil Constantinescu care, la sfîrşit de mandat, se declara învins de securişti. Doamna Macovei este, sper, doar la început de mandat şi mai are timp pentru bătălii mai ales dacă îl simte aproape şi pe preşedintele Băsescu. Se pare că are de-a face cu aceeaşi categorie a rezistenţei.  Mihai Pacepa spunea că încă 80% dintre magistraţii noştri sînt foşti securişti, agenţi sau colaboratori ai securităţii.

Politic, anul a fost al preşedintelui Băsescu. Negat de unii, aplaudat de mai mulţi şi de cei mulţi, şi-a văzut de ale sale. A fost ironizat la început pentru axa Bucureşti – Londra – Washinton, iar la sfîrşitul anului s-a semnat acordul pentru bazele americane din Dobrogea. A fost ironizat pentru proiectul politic al Mării Negre, iar acum acesta începe să coaguleze. A luat mereu prin surprindere, dar a lăsat mereu ceva în urmă, un pod, cîteva procente la salarii, imagini de bună dispoziţie, imaginea unui preşedinte ce refuză să fie mumifiat la Cotroceni, imaginea unui om adevărat care nu zîmbeşte broscoieşte, ci rîde cu poftă. Cu serviciile secrete nu se ştie cum lucrează. I-a păstrat pe cei puşi acolo de PSD spunîndu-le, cred, ceva foarte simplu: Băieţi, acuma lucraţi pentru mine, că, dacă nu, dracu’-i al vostru. În decembrie a realizat ceea ce nici un preşedinte de pînă la el nu a putut: a reuşit să inducă sentimentul unei solidarităţi naţionale în atmosfera  sărbătorii naţionale. E un semn fie şi faptul că îndemnul său de a arbora drapelul pe care unii poate-l uitaseră în pivniţă sau în pod a fost urmat. Dar nu i-a reuşit cu Tăriceanu. Aşa nu au fost nici anticipate, nici fuziunea dintre PD şi PNL.  Demisionarului Tăriceanu i-a dat parcă cineva o palmă peste ceafă şi s-a trezit chiar prim-ministru şi preşedinte de partid, fără nici o istorie în spate şi fără nici o datorie faţă de dl. Theodor Stolojan. A refuzat să-şi aducă aminte că lacrimile domnului Băsescu fac cît funcţia de prim-ministru, că dl. Stolojan a înălţat partidul pînă la guvernare şi refuză să creadă că acesta e sănătos, acum. Deşi place unora, ca statură şi ca discurs, mai mult decît dl. Traian Băsescu, dl. Tăriceanu are de multe ori atitudini de bastard, are un complex. Numele său nu s-a legat, în 2005, de un fapt spectaculos, de un proiect, de o expresie memorabilă, decît de o bîlbîială. Mă refer la percepţia comună, exterioară, nu la efortul de a conduce un guvern, de a gestiona crize şi de a reacţiona în faţa unor calamităţi naturale.

De partea opoziţiei, anul s-a încheiat cu poza de grup: Geoană, Năstase, Mitrea, Iliescu. Aceasta spune destul despre reforma din PSD promisă de „prostănacul” ( „tovarăşul” Iliescu) Geoană. Credeam într-o astfel de reformă dacă alături de dl. Mircea Geoană, care l-a detronat ca la revoluţie pe tătuc, l-aş fi văzut pe Emil Hurezeanu, spre exemplu.

Întorcîndu-mă la anul 2005, nu pot spune cu toată gura că a fost mai bun decît 2004, dar parcă a adus mai multe speranţe. Românii le leagă, în mare parte, de Traian Băsescu (a se observa, în discursurile sale, expresiile „am certitudinea“, „am convingerea“). Pînă acum a cîştigat ca un om cu destin. Să vedem cum va fi cu intrarea în Uniunea Europeană. Şi pentru el, şi pentru noi. Să vedem cum va rîde preşedintele spre sfîrşitul mandatului. Dacă vor rîde mai bine proştii şi nemernicii, va trebui să ne luăm apele noastre…

Cît priveşte literele, nici o capodoperă în 2005. Dar multă confuzie, inclusiv administrativă, din partea Ministerului, cît şi a valorilor. Veleitarismul e încă în putere. Succes de tiraj a avut tot metaliteratura, mediatizate au fost tot cărţile jurnaliştilor politici sau cele pentru casnice. Cartea cu cel mai mare tiraj din literatura română a fost De ce iubim femeile a lui Mircea Cărtărescu. Care este o culegere de texte jurnalistice scrise cu talent, nicidecum proză sau vreo specie nouă. Românii, cele 17 milioane sondate, n-au acordat literaţilor nici un premiu de excelenţă, dovadă că stăm mai mult cu ochii în televizor şi că acolo se macină ierarhiile şi se alege nulaşul. În ce priveşte cultura şi integrarea europeană, intelighenţia este sceptică şi rămasă în urmă. S-ar putea ca actul acesta, deşi anunţat, s-o surprindă nepregătită, ca şi căderea comunismului,  cu deosebirea că Mircea Dinescu va fi fiind plecat cu vinul şi nimeni nu-l va mai duce să dea vestea la televiziunea română liberă şi europeană.

La Bihor e respect pentru cultură din partea celor care dau banii – Consiliul Judeţean şi Primăria. Mai puţină responsabilitate arată unii dintre cei ce îi cheltuie. Am mai vorbit despre asta şi nu vreau să tot ridic eu ţintele mobile. În ce ne priveşte pe noi, cei din redacţie, majoritatea ne-am pierdut taţii, ne cam dor unele încheieturi şi piciorul drept (durerea aceea psihanalizabilă, ştie Virgil Podoabă care), iar vreun suflu tineresc nu ne arde în ceafă, cu tristeţe trebuind să observăm că ştiinţa de carte şi idealismul moral cunoscute în grădina echinoxistă nu însămînţează în parcurile orădene cunoscute nouă.