BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

ISTORIE LA "CURTEA VECHE"

de

Mircea MORARIU

Pe umerii lui Marx

O introducere în istoria comunismului românesc

de Adrian Cioroianu

2005 a fost un an generos cu cei dornici să afle cât mai multe despre istoria comunismului românesc. Clienții lui tanti Varvara (Editura Humanitas)  reprezintă o cercetare solidă pe care Stelian Tănase o întreprinde în zona „subteranei”, a așa-zisei perioade de „ilegalitate” a PCdR, organizație politică ce încă de la începuturile existenței s-a dovedit  a se afla în opoziție ireductibilă cu idealurile naționale, chiar dacă mai apoi conducătorii ei vor juca, uneori nu fără succes, cartea naționalismului. Stalinism pentru eternitate- O istorie politică a comunismului românesc (Editura Polirom), carte elaborată vreme de 20 de ani, înseamnă o privire panoramică pe care Vladimir Tismăneanu o aruncă pe suprafața și asupra tuturor vârstelor respectivului fenomen. Pe umerii lui Marx – O introducere în istoria comunismului românesc, apărută către sfârșitul anului la Editura Curtea Veche, lucrare temeinică și impresionantă, de aproape 500 de pagini e, după spusele autorului ei, Adrian Cioroianu, „o perspectivă, una dintre multele posibile, asupra experimentului (s.m. M.M.)  comunist în România din secolul al XX lea”. Articolul nehotărât e nu doar un semn de modestie din partea autorului, ci subliniază realitatea în conformitate cu care  lectura plurală e nu doar posibilă, ci mai cu seamă de dorit întru deslușirea caracterului dedalic al uneia dintre cele mai pernicioase epoci ce i-a fost dat să fie trăită unei părți, deloc nesemnificative, a omenirii. Cuvântul „experiment” anunță însăși intenția autorului – aceea de a demonstra că, pornind de la o seamă de texte ale unor teoreticieni a căror importanță ca gânditori sociali nu poate fi în totalitate negată, cunoscători aproximativi ai acestora, sprijiniți de tancurile sovietice, și-au supus semenii unei traume ce nici până zi nu e încă depășită. A discuta, chiar fără a deveni un discipol al acestuia, textele marxiste, e, crede Adrian Cioroianu într-o carte anterioară, Focul ascuns în piatră ( Editura Polirom, Iași, 2002), „o dovadă de fair-play intelectual și, de ce nu, de corectitudine politică minimă față de istoria scrierii istoriei.” Dar a implementa cu totul artificial, împotriva voinței subiecților supuși respectivului experiment, un sistem ce, numai la modul declarativ, se baza pe scrierile marxiste, mai niciodată cunoscute de lideri a căror știință de carte a fost mai mult decât pauperă, s-a dovedit o operațiune falimentară ale căror costuri au fost plătite cu asupra de măsură de oameni de pe patru continente. Demersul în sine al lui Adrian Cioroianu e ambițios, nu doar pentru motivul, până la urmă artificial, că autorul său e încă unul foarte tânăr care sfidează astfel prejudecata potrivit căreia sintezele ar fi apanajul celor trecuți de 50 de ani, ci și pentru că asupra sus-menționatului experiment e încă relativ dificil să te pronunți, să oferi o viziune globalizantă, cu atât mai mult cu cât Adrian Cioroianu recurge adesea la compararea specificităților comunismului românesc cu cele ale comunismului de pe alte meleaguri în tentativa de a vedea ce este real și ce este mit din ceea ce s-a acreditat a fi „ excepția românească”. Dar pentru cine a citit anterioarele lucrări ale istoricului, celei deja menționate adăugându-i-se Ce Ceaușescu qui hante les Roumains ( Editura Curtea Veche, 2004), e cât se poate de limpede că autorul și-a asumat cu pasiune și remarcabil simț al continuității sarcina analizării și restituirii acelei părți a trecutului pe care o califică cu îndreptățire „cel mai criminal totalitarism al secolului al XX lea”. Comunismul românesc a fost o păcăleală amară pe care destinul și geopolitica( „istoria înseamnă mai întâi geografie”, credea Jules Michelet) au tras-o unui popor care, fără a fi nici mai bun, nici mai rău decât celelalte, a trebuit să suporte un experiment ce s-a pregătit mai întâi ca un hobby cu mai bine de 20 de ani înainte de producerea sovietizării țării, păcăleală în intimitatea căreia intră cu competență, cu capacitate de conceptualizare, dar și cu artă a scrisului semnatarul cărții.

Sunt suficiente indicii că principalul public-țintă al lucrării îl reprezintă specialiștii de facto ori în devenire (studenții). Pentru ei, Adrian Cioroianu conceptualizează, convoacă o bibliografie de ultimă oră, construiește perspective teoretice, produce raționamente, avansează fără încrâncenare ipoteze și judecăți axiologice ( interesant de urmărit recurența sintagmei „după părerea mea”, respectiv „în opinia mea”). Dar cartea are meritul  de a fi o lectură dintre cele mai pasionante și pentru imensa masă de nespecialiști, de oameni ce doresc să pătrundă gramatica unui fenomen istoric care, dacă nu ar fi fost mai mult decât pernicios, ar fi avut darul de a fi unul cel puțin curios. Din păcate, comunizarea Europei Orientale nu a fost o simpl㠄glumă a istoriei”, ci a însemnat „o jumătate de secol în care istoria însăși a fost păcălită”. Se știe, Karl Marx vedea în comunism rezultatul unei maturizări sociale și de conștiință și profețea că acesta va fi instaurat mai întâi în prosperele țări ale Occidentului. Profeția i-a fost însă infirmată, iar comunismul a fost instaurat în cu totul alte zone, mult mai sărace, a căror sărăcie a izbutit să o amplifice, zone ce au fost recrutate din felurite zone geografice. Iar dacă Marx și Engels scriau totuși bine, cei ce și-au asumat funesta misiune de a se urca „pe umerii lor” au fost, de la început și până la sfârșit și indiferent de nume, ființe ale periferiei, ale căror unice însușiri au purtat semnul negativ al mistificării, sectarismului, imposturii, instinctului de conservare și al dorinței de a ține captivă gândirea, tocmai pentru că spiritul li se părea, deloc fără temei, însușirea principală a dușmanilor ce trebuiau reduși la tăcere. Așa după cum precizează autorul cărții, fragmentele din textele lui Marx ale lui Engels, plasate în chip de moto pentru fiecare dintre cele 16 capitole ale cărții, au rolul unui memento și dobândesc, în opinia mea, funcție contrapunctică.

Trei generații de comuniști au trăit în România „ pe umerii lui Marx”. Prima și-a găsit cu greu identitatea, poate nu și natura, mascându-și cu dificultate duplicitatea. Dar ca fruct al acestei duplicități originare, însuși momentul creării PCdR a devenit obiect de mistificare. Din considerente propagandistice și de legitimare, urmașii acestei prime generații au susținut cu încăpățânare că la 8 mai l921 ar fi luat naștere partidul care, în cea mai mare parte a existenței sale, a fost un organism politic artificial, prefabricat, aflat într-o permanentă criză identitară și în reînnoit conflict cu poporul pe care susținea că îl reprezintă, organism adus la putere prin masivă susținere exterioară, impus prin fraudă și menținut prin teroare. Un partid ce avea să dispară ca prin minune odată cu înlăturarea sângeroasă de la putere a lui Nicolae Ceaușescu cel ce, în realitate, va face, după cum subliniază cu temei Adrian Cioroianu, ca România să devin㠄țara comunistă care, oricât ar părea de curios, nu va mai avea un partid comunist” și asta cu mult înainte de căderea regimului și în pofida faptului că la 22 decembrie 1989 figurau în evidențele „cadriștilor” aproape patru milioane de membri. Or, în ciuda realității de netăgăduit că, în timpul socialismului dinastic al cărui lider exponențial a fost Ceaușescu, numărul membrilor de partid a crescut constant, apetitul pentru comunism a fost în continuă și dramatică scădere, în ipoteza că un atare apetit ar fi existat vreodată.

Pe umerii lui Marx se concentrează mai cu seamă asupra etapei din ilegalitate a PCdR și asupra celei cuprinse în arcul de timp dintre 23 august 1944 și martie l965, când în culise s-a dus o continuă luptă pentru putere întru desăvârșirea căreia nici cel mai pervers mijloc, inclusiv asasinatul, nu era exclus. „Epoca Ceaușescu” are o pondere mai scăzută în arhitectura cărții, nu fiindcă Adrian Cioroianu i-ar minimaliza importanța, ci datorită faptului că asupra ei istoricul a enunțat deja o părere clară în volumul Ce Ceaușescu qui hante les Roumains a cărui traducere se anunță a fi iminentă. Asta nu înseamnă că cercetătorul nu zăbovește totuși asupra metodelor pe care le-a utilizat Nicolae Ceaușescu spre a ajunge la statutul de Conducător, asupra momentului august l968, când popularitatea viitorului „cel mai iubit fiu al poporului a atins un maxim istoric ce a înșelat mulți intelectuali, asupra cultului personalității conexat cu cel al instrumentalizării naționalismului agresiv (insistându-se asupra felului în care respectivul cult a dobândit forme inimaginabile în arta plastică ori în emisiunile Televiziunii Române a cărei existență ajunsese să fie condiționată de servirea cultului în cauză), ori asupra momentelor ce au marcat declinul și contestarea comunismului românesc.

Dar centrul de interes declarat al volumului se cuvine căutat în felul în care sunt decelate specificitățile comunismului românesc interbelic și ale evoluției partidului după război și până la moartea lui Dej, a cărui importanță pentru nefasta evoluție românească e cu minuție evaluată. Sunt detaliate instrumentele utilizate pentru sovietizarea României, se insistă bunăoară asupra rolului Comisiei Aliate de Control. În contextul acestei sovietizări în marș, înfățișată prin continuă și fructuoasă raportare la cea din celelalte țări ce au cunoscut așa-zisele „regimuri de democrație populară”,(aici se manifestă avantajul istoricului de profesie ce practică cu folos comparatismul, fără a vira spre sociologie ori a se limita la factualism) se examineaz㠄noua direcție economic㔠și avatarurile ei, sunt disecate personalitățile „careului de ași” al sovietizării- Petru Groza, „prototipul tovarășului de drum”, Ana Pauker o Passionaria à la roumaine, considerată a fi „paradigma feminină a comunismului românesc”, Gheorghiu-Dej și Lucrețiu Pătrășcanu. Chiar dacă Dej ar putea fi apreciat drept prototipul liderului hard, iar Pătrășcanu cel al liderului soft, a crede că regimul comunist ar fi putut fi un miracol sub un Pătrășcanu secretar general e o iluzie demantelată cu asiduitate de autorul cărții. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că  Lucrețiu Pătrășcanu nu ar fi fost el însuși o victimă a represiunii comuniste din România, represiune al cărei arhitect s-a autoconstituit din poziția de ministru al Justiției, represiune ale cărei instrumente sunt analizate în capitolele 8 și 9 ale cărții. Pasionant e  deopotrivă modul în care demontează Adrian Cioroianu mitul potrivit căruia retragerea din l958 a trupelor sovietice de pe teritoriul României ar fi fost o lovitură de maestru a lui Gheorghiu-Dej. Analiza comparată a faptelor își dovedește și aici utilitatea. În fond, Dej a fost omul care a avut întotdeauna răbdare și a identificat momentul potrivit când a putut culege un maxim de foloase de pe urma acestei calități.

Pe umerii lui Marx conține, în continuarea unor preocupări mai vechi ale lui Adrian Cioroianu, câteva studii de caz concentrate asupra ARLUS-ului, „o poveste cu intelectuali”, asupra lui Lucrețiu Pătrășcanu, figură obsedantă, asupra anexării BOR, ori asupra „ reverențelor pe șevalet” și a instrumentalizării TVR. Fiecare astfel de studiu de caz poate fi, neîndoielnic, transformat într-o carte, o seamă dintre ele fiind întrucâtva anunțate de nișele pe care le deschide Adrian Cioroianu în chiar cuprinsul celei de acum. Aplecându-ne puțin asupra capitolului consacrat „proiectului cultural partizan” care a fost ARLUS-ul, firește că e cel puțin straniu să vezi câte personaje aparținând intelectualității s-au grăbit să colaboreze cu ceea ce autorul cărții crede, în opinia mea cu îndreptățire și aducând în sprijinul ideii temeinice argumente, a fi fost un „instrument de sovietizare a culturii”. E de reflectat dacă nu a contat aici și realitatea sesizată de Vladimir Tismăneanu în capitolul Despre psihologia terorii  din volumul Arheologia terorii, realitate în conformitate cu care clasa politică recent investită cu prerogativele puterii a avut un puternic sentiment anti-intelectual, ce s-a conservat ca atare până ce comunismul și-a dat, cel puțin teoretic, obștescul sfârșit. Inițial, observă Tismăneanu,  era nevoie de o interfață convingătoare a partidului, iar această interfață și-a aflat un mod de manifestare în sus-numita asociație ce îi reunea nu doar pe cei ce încă din perioada interbelică dovediseră atașament față de utopia sovietelor, ci și pe alții care, odinioară, avuseseră convingeri contrarii, precum Mihail Sadoveanu care, iată, se grăbește acum să proclame c㠄lumina vine de la Răsărit”. Să adăugăm că, în viziunea leninistă, intelectualii nu sunt decât interpreții adevărului încarnat de „condiția proletară”, altminteri ei apărând  ca elemente șovăielnice și fragile, lipsite de convingeri statornice. Poate că  „hărnicia” cu care intelectualii aderă la ARLUS, care, așa cum demonstrează Adrian Cioroianu, „rivalizează cu Universitatea și Academia” chiar confirmă în țara noastr㠄tristă, plină de umor” respectivul pasaj din doctrina leninistă. De meditat. Sigur e, deocamdată,s faptul că lucrarea apărută la Editura Curtea veche e una de mare pătrundere. Nu e deloc lesne să epuizezi într-o recenzie axele sensurilor ce o alcătuiesc, care fiecare înseamnă un îndemn la reflecție. Tocmai de aceea lectura ei nu se rezumă la statutul de exercițiu de informare, ci reprezintă un exercițiu spiritual cu mare folos pentru gimnastica minții și libertatea spiritului.