Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Pe umerii lui Marx

O introducere în istoria comunismului românesc

de Adrian Cioroianu

2005 a fost un an generos cu cei dornici să afle cât mai multe despre istoria comunismului românesc. Clienţii lui tanti Varvara (Editura Humanitas)  reprezintă o cercetare solidă pe care Stelian Tănase o întreprinde în zona „subteranei”, a aşa-zisei perioade de „ilegalitate” a PCdR, organizaţie politică ce încă de la începuturile existenţei s-a dovedit  a se afla în opoziţie ireductibilă cu idealurile naţionale, chiar dacă mai apoi conducătorii ei vor juca, uneori nu fără succes, cartea naţionalismului. Stalinism pentru eternitate- O istorie politică a comunismului românesc (Editura Polirom), carte elaborată vreme de 20 de ani, înseamnă o privire panoramică pe care Vladimir Tismăneanu o aruncă pe suprafaţa şi asupra tuturor vârstelor respectivului fenomen. Pe umerii lui Marx – O introducere în istoria comunismului românesc, apărută către sfârşitul anului la Editura Curtea Veche, lucrare temeinică şi impresionantă, de aproape 500 de pagini e, după spusele autorului ei, Adrian Cioroianu, „o perspectivă, una dintre multele posibile, asupra experimentului (s.m. M.M.)  comunist în România din secolul al XX lea”. Articolul nehotărât e nu doar un semn de modestie din partea autorului, ci subliniază realitatea în conformitate cu care  lectura plurală e nu doar posibilă, ci mai cu seamă de dorit întru desluşirea caracterului dedalic al uneia dintre cele mai pernicioase epoci ce i-a fost dat să fie trăită unei părţi, deloc nesemnificative, a omenirii. Cuvântul „experiment” anunţă însăşi intenţia autorului – aceea de a demonstra că, pornind de la o seamă de texte ale unor teoreticieni a căror importanţă ca gânditori sociali nu poate fi în totalitate negată, cunoscători aproximativi ai acestora, sprijiniţi de tancurile sovietice, şi-au supus semenii unei traume ce nici până zi nu e încă depăşită. A discuta, chiar fără a deveni un discipol al acestuia, textele marxiste, e, crede Adrian Cioroianu într-o carte anterioară, Focul ascuns în piatră ( Editura Polirom, Iaşi, 2002), „o dovadă de fair-play intelectual şi, de ce nu, de corectitudine politică minimă faţă de istoria scrierii istoriei.” Dar a implementa cu totul artificial, împotriva voinţei subiecţilor supuşi respectivului experiment, un sistem ce, numai la modul declarativ, se baza pe scrierile marxiste, mai niciodată cunoscute de lideri a căror ştiinţă de carte a fost mai mult decât pauperă, s-a dovedit o operaţiune falimentară ale căror costuri au fost plătite cu asupra de măsură de oameni de pe patru continente. Demersul în sine al lui Adrian Cioroianu e ambiţios, nu doar pentru motivul, până la urmă artificial, că autorul său e încă unul foarte tânăr care sfidează astfel prejudecata potrivit căreia sintezele ar fi apanajul celor trecuţi de 50 de ani, ci şi pentru că asupra sus-menţionatului experiment e încă relativ dificil să te pronunţi, să oferi o viziune globalizantă, cu atât mai mult cu cât Adrian Cioroianu recurge adesea la compararea specificităţilor comunismului românesc cu cele ale comunismului de pe alte meleaguri în tentativa de a vedea ce este real şi ce este mit din ceea ce s-a acreditat a fi „ excepţia românească”. Dar pentru cine a citit anterioarele lucrări ale istoricului, celei deja menţionate adăugându-i-se Ce Ceauşescu qui hante les Roumains ( Editura Curtea Veche, 2004), e cât se poate de limpede că autorul şi-a asumat cu pasiune şi remarcabil simţ al continuităţii sarcina analizării şi restituirii acelei părţi a trecutului pe care o califică cu îndreptăţire „cel mai criminal totalitarism al secolului al XX lea”. Comunismul românesc a fost o păcăleală amară pe care destinul şi geopolitica( „istoria înseamnă mai întâi geografie”, credea Jules Michelet) au tras-o unui popor care, fără a fi nici mai bun, nici mai rău decât celelalte, a trebuit să suporte un experiment ce s-a pregătit mai întâi ca un hobby cu mai bine de 20 de ani înainte de producerea sovietizării ţării, păcăleală în intimitatea căreia intră cu competenţă, cu capacitate de conceptualizare, dar şi cu artă a scrisului semnatarul cărţii.

Sunt suficiente indicii că principalul public-ţintă al lucrării îl reprezintă specialiştii de facto ori în devenire (studenţii). Pentru ei, Adrian Cioroianu conceptualizează, convoacă o bibliografie de ultimă oră, construieşte perspective teoretice, produce raţionamente, avansează fără încrâncenare ipoteze şi judecăţi axiologice ( interesant de urmărit recurenţa sintagmei „după părerea mea”, respectiv „în opinia mea”). Dar cartea are meritul  de a fi o lectură dintre cele mai pasionante şi pentru imensa masă de nespecialişti, de oameni ce doresc să pătrundă gramatica unui fenomen istoric care, dacă nu ar fi fost mai mult decât pernicios, ar fi avut darul de a fi unul cel puţin curios. Din păcate, comunizarea Europei Orientale nu a fost o simplă „glumă a istoriei”, ci a însemnat „o jumătate de secol în care istoria însăşi a fost păcălită”. Se ştie, Karl Marx vedea în comunism rezultatul unei maturizări sociale şi de conştiinţă şi profeţea că acesta va fi instaurat mai întâi în prosperele ţări ale Occidentului. Profeţia i-a fost însă infirmată, iar comunismul a fost instaurat în cu totul alte zone, mult mai sărace, a căror sărăcie a izbutit să o amplifice, zone ce au fost recrutate din felurite zone geografice. Iar dacă Marx şi Engels scriau totuşi bine, cei ce şi-au asumat funesta misiune de a se urca „pe umerii lor” au fost, de la început şi până la sfârşit şi indiferent de nume, fiinţe ale periferiei, ale căror unice însuşiri au purtat semnul negativ al mistificării, sectarismului, imposturii, instinctului de conservare şi al dorinţei de a ţine captivă gândirea, tocmai pentru că spiritul li se părea, deloc fără temei, însuşirea principală a duşmanilor ce trebuiau reduşi la tăcere. Aşa după cum precizează autorul cărţii, fragmentele din textele lui Marx ale lui Engels, plasate în chip de moto pentru fiecare dintre cele 16 capitole ale cărţii, au rolul unui memento şi dobândesc, în opinia mea, funcţie contrapunctică.

Trei generaţii de comunişti au trăit în România „ pe umerii lui Marx”. Prima şi-a găsit cu greu identitatea, poate nu şi natura, mascându-şi cu dificultate duplicitatea. Dar ca fruct al acestei duplicităţi originare, însuşi momentul creării PCdR a devenit obiect de mistificare. Din considerente propagandistice şi de legitimare, urmaşii acestei prime generaţii au susţinut cu încăpăţânare că la 8 mai l921 ar fi luat naştere partidul care, în cea mai mare parte a existenţei sale, a fost un organism politic artificial, prefabricat, aflat într-o permanentă criză identitară şi în reînnoit conflict cu poporul pe care susţinea că îl reprezintă, organism adus la putere prin masivă susţinere exterioară, impus prin fraudă şi menţinut prin teroare. Un partid ce avea să dispară ca prin minune odată cu înlăturarea sângeroasă de la putere a lui Nicolae Ceauşescu cel ce, în realitate, va face, după cum subliniază cu temei Adrian Cioroianu, ca România să devină „ţara comunistă care, oricât ar părea de curios, nu va mai avea un partid comunist” şi asta cu mult înainte de căderea regimului şi în pofida faptului că la 22 decembrie 1989 figurau în evidenţele „cadriştilor” aproape patru milioane de membri. Or, în ciuda realităţii de netăgăduit că, în timpul socialismului dinastic al cărui lider exponenţial a fost Ceauşescu, numărul membrilor de partid a crescut constant, apetitul pentru comunism a fost în continuă şi dramatică scădere, în ipoteza că un atare apetit ar fi existat vreodată.

Pe umerii lui Marx se concentrează mai cu seamă asupra etapei din ilegalitate a PCdR şi asupra celei cuprinse în arcul de timp dintre 23 august 1944 şi martie l965, când în culise s-a dus o continuă luptă pentru putere întru desăvârşirea căreia nici cel mai pervers mijloc, inclusiv asasinatul, nu era exclus. „Epoca Ceauşescu” are o pondere mai scăzută în arhitectura cărţii, nu fiindcă Adrian Cioroianu i-ar minimaliza importanţa, ci datorită faptului că asupra ei istoricul a enunţat deja o părere clară în volumul Ce Ceauşescu qui hante les Roumains a cărui traducere se anunţă a fi iminentă. Asta nu înseamnă că cercetătorul nu zăboveşte totuşi asupra metodelor pe care le-a utilizat Nicolae Ceauşescu spre a ajunge la statutul de Conducător, asupra momentului august l968, când popularitatea viitorului „cel mai iubit fiu al poporului a atins un maxim istoric ce a înşelat mulţi intelectuali, asupra cultului personalităţii conexat cu cel al instrumentalizării naţionalismului agresiv (insistându-se asupra felului în care respectivul cult a dobândit forme inimaginabile în arta plastică ori în emisiunile Televiziunii Române a cărei existenţă ajunsese să fie condiţionată de servirea cultului în cauză), ori asupra momentelor ce au marcat declinul şi contestarea comunismului românesc.

Dar centrul de interes declarat al volumului se cuvine căutat în felul în care sunt decelate specificităţile comunismului românesc interbelic şi ale evoluţiei partidului după război şi până la moartea lui Dej, a cărui importanţă pentru nefasta evoluţie românească e cu minuţie evaluată. Sunt detaliate instrumentele utilizate pentru sovietizarea României, se insistă bunăoară asupra rolului Comisiei Aliate de Control. În contextul acestei sovietizări în marş, înfăţişată prin continuă şi fructuoasă raportare la cea din celelalte ţări ce au cunoscut aşa-zisele „regimuri de democraţie populară”,(aici se manifestă avantajul istoricului de profesie ce practică cu folos comparatismul, fără a vira spre sociologie ori a se limita la factualism) se examinează „noua direcţie economică” şi avatarurile ei, sunt disecate personalităţile „careului de aşi” al sovietizării- Petru Groza, „prototipul tovarăşului de drum”, Ana Pauker o Passionaria ŕ la roumaine, considerată a fi „paradigma feminină a comunismului românesc”, Gheorghiu-Dej şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Chiar dacă Dej ar putea fi apreciat drept prototipul liderului hard, iar Pătrăşcanu cel al liderului soft, a crede că regimul comunist ar fi putut fi un miracol sub un Pătrăşcanu secretar general e o iluzie demantelată cu asiduitate de autorul cărţii. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că  Lucreţiu Pătrăşcanu nu ar fi fost el însuşi o victimă a represiunii comuniste din România, represiune al cărei arhitect s-a autoconstituit din poziţia de ministru al Justiţiei, represiune ale cărei instrumente sunt analizate în capitolele 8 şi 9 ale cărţii. Pasionant e  deopotrivă modul în care demontează Adrian Cioroianu mitul potrivit căruia retragerea din l958 a trupelor sovietice de pe teritoriul României ar fi fost o lovitură de maestru a lui Gheorghiu-Dej. Analiza comparată a faptelor îşi dovedeşte şi aici utilitatea. În fond, Dej a fost omul care a avut întotdeauna răbdare şi a identificat momentul potrivit când a putut culege un maxim de foloase de pe urma acestei calităţi.

Pe umerii lui Marx conţine, în continuarea unor preocupări mai vechi ale lui Adrian Cioroianu, câteva studii de caz concentrate asupra ARLUS-ului, „o poveste cu intelectuali”, asupra lui Lucreţiu Pătrăşcanu, figură obsedantă, asupra anexării BOR, ori asupra „ reverenţelor pe şevalet” şi a instrumentalizării TVR. Fiecare astfel de studiu de caz poate fi, neîndoielnic, transformat într-o carte, o seamă dintre ele fiind întrucâtva anunţate de nişele pe care le deschide Adrian Cioroianu în chiar cuprinsul celei de acum. Aplecându-ne puţin asupra capitolului consacrat „proiectului cultural partizan” care a fost ARLUS-ul, fireşte că e cel puţin straniu să vezi câte personaje aparţinând intelectualităţii s-au grăbit să colaboreze cu ceea ce autorul cărţii crede, în opinia mea cu îndreptăţire şi aducând în sprijinul ideii temeinice argumente, a fi fost un „instrument de sovietizare a culturii”. E de reflectat dacă nu a contat aici şi realitatea sesizată de Vladimir Tismăneanu în capitolul Despre psihologia terorii  din volumul Arheologia terorii, realitate în conformitate cu care clasa politică recent investită cu prerogativele puterii a avut un puternic sentiment anti-intelectual, ce s-a conservat ca atare până ce comunismul şi-a dat, cel puţin teoretic, obştescul sfârşit. Iniţial, observă Tismăneanu,  era nevoie de o interfaţă convingătoare a partidului, iar această interfaţă şi-a aflat un mod de manifestare în sus-numita asociaţie ce îi reunea nu doar pe cei ce încă din perioada interbelică dovediseră ataşament faţă de utopia sovietelor, ci şi pe alţii care, odinioară, avuseseră convingeri contrarii, precum Mihail Sadoveanu care, iată, se grăbeşte acum să proclame că „lumina vine de la Răsărit”. Să adăugăm că, în viziunea leninistă, intelectualii nu sunt decât interpreţii adevărului încarnat de „condiţia proletară”, altminteri ei apărând  ca elemente şovăielnice şi fragile, lipsite de convingeri statornice. Poate că  „hărnicia” cu care intelectualii aderă la ARLUS, care, aşa cum demonstrează Adrian Cioroianu, „rivalizează cu Universitatea şi Academia” chiar confirmă în ţara noastră „tristă, plină de umor” respectivul pasaj din doctrina leninistă. De meditat. Sigur e, deocamdată,s faptul că lucrarea apărută la Editura Curtea veche e una de mare pătrundere. Nu e deloc lesne să epuizezi într-o recenzie axele sensurilor ce o alcătuiesc, care fiecare înseamnă un îndemn la reflecţie. Tocmai de aceea lectura ei nu se rezumă la statutul de exerciţiu de informare, ci reprezintă un exerciţiu spiritual cu mare folos pentru gimnastica minţii şi libertatea spiritului.