Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Jurnalul: călătoria autorului spre sine însuşi

Marin Mincu,

Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

Poet, critic, traducător şi italienist, Marin Mincu preferă, ca prozator, jurnalul. Intermezzo, desfăşurat în mai multe volume, este un astfel de text confesiv, ce se constituie în cele din urmă ca un roman non-fictiv. Forma jurnalului este adoptată şi în două romane cu ieşire înspre ficţiune: Jurnalul lui Dracula (2004) şi  Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu (2005), ambele apărute la Editura Polirom. Sunt, în mod evident, jurnale fictive, având avantajul unei dobândiri mai rapide a creditului epic, adică a impresiei de verosimilitate. Marin Mincu trece drept un scriitor egocentric. Jurnalul ca expresie a persoanei întâi accentuează o astfel de receptare, în sensul manifestării directe în pagină a unui eu auctorial debordant, ce-şi caută pretexte de afirmare mai mult sau mai puţin mascată. Cele două romane sub formă de jurnal ar putea purta la fel de bine şi alte titluri: Autoportret cu Dracula şi Autoportret cu Ovidiu la Tomis. Avem, prin urmare, de două ori un jurnal imaginar, atribuit unui personaj prestigios, prin intermediul căruia se exprimă în bună măsură autorul însuşi.

Una dintre problemele pur teoretice ar fi privitoare la pactul autorului cu personajul pus să-şi scrie jurnalul. Ovidiu este, în fond, operatorul ontologic al autorului (cu o sintagmă care îi place lui Marin Mincu, folosită frecvent de critic în analiza noii poezii). Adică, mai simplu spus: scriitorul există prin el, prin Ovidiu la Tomis, iar contagiunea se produce cu atât mai firesc cu cât exilatul tomitan este el însuşi scriitor. Identificarea tinde să fie deplină, în modul de asumare a problemelor existenţei şi ale creaţiei. Scriitorul Marin Mincu e, pe alocuri, chiar Ovidiu la Tomis, cel din ficţiunea creată drept prilej de mărturisire.

Atât jurnalul cu Dracula, cât şi jurnalul cu Ovidiu la Tomis au apărut prima dată în Italia şi s-au bucurat de o bună receptare. Il diario di Ovidio a fost publicat în 1997 la Editura Bompiani din Milano şi a fost distins în anul următor cu pre­miul naţional pentru roman, acordat în oraşul Bergamo. E o victorie a literaturii române demnă de luat în seamă, peste orice speculaţii făcute de noi despre autoficţiunea lui Marin Mincu. Pentru acest jurnal imaginar, despre care au scris bine mai mulţi critici în presa italiană (după cum rezultă din dosarul de referinţe, ataşat cărţii în „rescrierea” de la Polirom), ar fi fost suficientă recomandarea lui Umberto Eco. Acesta pune accentul pe inventarea unui „Ovidiu necunoscut”, Ovidiu la Tomis, drept centru al cărţii. Pentru marele prozator italian, atracţia o constituie combinaţia dintre „elegia poetului disperat” şi „epopeea geţilor care l-au iubit”.

O primă temă a jurnalului, poate cea mai importantă, este aceea a exilului şi a raportului unui exilat cu o lume exotică, resimţită ca străină şi greu inteligibilă. Marin Mincu îl înzestrează pe Ovidiu cu o vie curiozitate intelectuală de a cunoaşte lumea geţilor, mai ales pe latura credinţei lor religioase. E un Ovidiu cu doxă de Mircea Eliade, glosând ritualuri, sacrificii şi texte folclorice. Iniţierea în spiritualitatea getă se declanşează prin comentariul la Cântecul zorilor (p. 11-14), înţeles ca ritual de trecere în lumea cealaltă. Sunt comentate pe parcursul romanului alte rituri funebre, a căror mărturie este încorporată în alte texte, considerate etape ale acestei iniţieri: Cântecul de despărţire, Cântecul cel mare, Cântecul de petrecut şi Cântecul bradului. Textele folclorice sunt reproduse în jurnal şi interpretate prin prisma hermeneuticii lui Mircea Eliade şi a unei filosofii a religiilor.

Ovidiu îşi studiază meticulos obsesia morţii şi o confruntă cu seninătatea tracilor care credeau în nemurire: „Sunt în permanenţă timorat. Mă simt asediat fără scăpare de moartea lăuntrică. Şi totuşi, aici nimeni nu e angoasat de această obsesie care pe mine mă chinuie zi şi noapte. Aici se trăieşte senin, ca şi cum moartea nici n-ar exista, de parcă ar fi altă dimensiune, pentru o altfel de existenţă. Poate că sunt cu adevărat bolnav” – notează Ovidiu la un moment dat (p. 81). El caută un leac pentru sentimentul acesta al bolii şi pentru starea de exasperare pe care o trăieşte la gândul morţii. Un bun ajutor i-l dă o femeie cultivată a locului, numită Aia, care îi oferă explicaţii suplimentare pentru riturile dacice de sacrificiu sau pentru alte obiceiuri. Aia are capacitate consolatoare pentru neliniştile lui Ovidiu: „Vocea Aiei, de undeva de departe, adusă de vânt în auzul meu, m-a smuls brusc din presimţirea aceea funebră. Femeia s-a apropiat îngrijorată: oricât m-aş fi ferit, ea a reuşit să-mi citească îngrijorarea lăuntrică şi să înţeleagă amărăciunea simţămintelor mele. M-a îmbrăţişat ocrotitoare şi m-a sărutat pe ochi. Am izbucnit în hohote de plâns. Ca un copil” (p. 25-26). Ovidiu îşi observă vitalitatea diminuată, ceea ce-i aduce inevitabil şi o scădere a apetenţei erotice. Poetul erosului libertin se cuminţeşte nu doar sub presiunea vârstei, ci şi sub presiunea noii lumi. Spiritualitatea dacică îl transformă pe Ovidiu pe toate planurile: în modul de a înţelege viaţa, moartea şi dragostea. Mai are disponibilitatea de a iubi, dar din ce în ce mai stinsă, mai eclipsată de alte preocupări: salvarea sufletului, dobândirea nemuririi, asumarea stilului de viaţă al geţilor, înţelegerea lui Zalmoxis ca om, rege şi zeu.

 Astfel încât exilul, asumat ca dorinţă de a cunoaşte altă lume, este convertit în problematica propriei înţelegeri a morţii. Iniţierea în exil înseamnă pentru Ovidiu iniţierea în moarte, aşa cum lui Ovidiu al lui Vintilă Horia din romanul Dumnezeu s-a născut în exil experienţa exilului îi dă prilejul unei iniţieri în creştinătate. Există un interesant dialog subtextual între cele două cărţi şi între cei doi scriitori, Vintilă Horia şi Marin Mincu, un dialog între două moduri de a exploata pre-textul prezenţei lui Ovidiu la Tomis. Exilul îl învaţă să moară pe Ovidiu al lui Marin Mincu, după cum spune Ovidiu însuşi, cu cuvintele lui Eminescu, într-un mod foarte apropiat de versul Odei (în metru antic): „Am ajuns la convingerea că, în realitate, nimic nu reuşeşte să treacă de limită. Prezenţa mea la Tomis e motivată şi de lucrul acesta. Am venit să caut temeiurile nemuririi geţilor despre care a vorbit Herodot. Am venit să mă intruiesc. În moarte.” (p. 26)

Părăsirea silită a Romei se conectează cu alte două motive puternice: plictiseala şi dorinţa de singurătate: „Voiam să plec pentru că doream să fiu singur, dar, în chip ciudat, aş fi luat cu mine fleacurile acelea intime ca să-mi ţină tovărăşie; şi totuşi, fără să fiu conştient de asta, chiar şi cu ele, purtam înlăuntrul meu ceva care mă făcea să fiu inexorabil de singur. (…) Dar altceva m-a împins să părăsesc Urbea. A intervenit plictiseala. Brusc. În mod inexplicabil. Din cauza ei, o apăsare imensă şi paralizantă pusese stăpânire pe mine. Apatia şi indiferenţa totală sunt, în ceea ce mă priveşte, relele cele mai mari. Nu ştiu cum să mă apăr de ele. Nu-mi rămâne decât fuga şi părăsirea. Maestrul în arta iubirii care am fost acum nu mai există… Ceea ce a mai rămas din el e o relicvă mizeră, fără virilitate, fără nici un rest de orgoliu.” (p. 82).

Acest jurnal al lui Ovidiu la Tomis este mărturia sau diagrama iniţierilor succesive în exil, moarte, iubire şi lumea getă. Exilul înseamnă apropiere de moarte şi pierderea iubirii. Exilul înseamnă lumea getă, care-i revelează poetului accesul la nemurire şi-i îmblânzeşte obsesia morţii. Cu femeia getă descoperă o altfel de iubire decât la Roma. Ovidiu comentează ca Mircea Eliade spiritul getic şi învaţă să moară ca Eminescu.

Principala aspiraţie a lui Ovidiu, desprins de lumea romană pe care o evocă din când în când, este autocunoaşterea: „Trebuie să ajung neapărat la mine însumi” – îşi propune el (p. 117). Asistăm la un şir de iniţieri, care au ca scop călătoria lui Ovidiu spre sine însuşi şi – odată cu el – şi a autorului: „Pornisem tocmai în căutarea identităţii mele interioare: probabil că mă aflam pe calea potrivită. Nutream dorinţa arzătoare de a explora meandrele neştiute ale eului meu, ca să găsesc explicaţiile care să justifice viaţa excesiv de searbădă pe care o dusesem până atunci. Nu voiam să mă autoabsolv, ci să-mi asum culpa prin mărturisire” (p. 95).

Jurnalul fictiv, pus de Marin Mincu în seama lui Ovidiu exilat la Tomis, ne ajută să-l înţelegem mai bine pe scriitorul angajat şi el, ca om, ca fiinţă muritoare, într-o călătorie spre sine însuşi.