Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Poezia – "corpus hermeticum"

Angela Furtună,

Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor, Ed. Axa, Botoşani, 2005

Tot efortul scriptural al poeziei Angelei Furtună stă sub imperativul unui soi de hermeneutici intelective menite să parcurgă labirinturile sufleteşti spre a da de nucleele înţelegerii, penitenţei şi redempţiunii. Nu lirismul sentimental e ţinta textelor sale, nici dicţia perfectă a instanţelor emoţionale, ci un – cum spune poeta în ,,serialul” Vieţile mele sfinte – ,,corpus hermeticum” care să absoarbă în scris, ca într-un dicteu, ca într-o ,,psihodramă”,  ca într-o ,, deconstrucţie” această experienţă (aventură) mai mult a cugetului decât a inimii, deşi pulsiunile acesteia din urmă nu lipsesc niciodată din ţesătura secvenţelor acestui , ca să mai aproximăm o dată, ,,eseu” poetic.

În privinţa programului acestei încercări ( Vieţile  mele nesfinte, prima parte a volumului de faţă, se subintitulează Elegiile Estului sălbatic), autoarea e cât se poate de ambiţioasă în seriozitatea sa şi vizează un imperativ moral, după cum ne obligă să înţelegem din pagina de, cum să spun, ,,avertisment” de la începutul cărţii. E vorba de condiţia femeii din Estul Europei sub dictatură: ,,femeile au fost neîncetat supuse unor presiuni discriminatorii şi exterminatoare, datorate fie misoginismului dominant, chiar dacă atent cosmetizat, fie politicilor de eugenie sau celor de euthanasie activă saupasivă.” Avem de-a face cu o scriere cu ,,teză” şi cu ,,tendinţă”, dar nu de aici vine, fireşte, valoarea scrisului Angelei Furtună. Vine din forţa şi pregnanţa autoscopiei, din expresivitatea reflexivităţii, din libertatea cu care poeta înţelege să-şi construiască discursul, preocupată mai mult de precizia gesticulaţiei amănuntelor în planul imaginii decât de canoane sau mode acreditate. Poate de aceea un critic atât de priceput în viaţa poeziei cum este Gheorghe Grigurcu a spus despre această poetă despre care până acum nu s-a prea auzit: ,,Vedem în Angela Furtună o poetă de anvergură căreia se cade să i se acorde consideraţia corespunzătoare.” În acest sens mă bucur să fi fost preşedintele unui juriu care i-a acordat Angelei Furtună Marele Premiu al Festivalului de Literatură Ad Visum pentru volumul anterior, Poemian Rhapsody.

Dincolo de voinţa de elocvenţă şi vehemenţă pamfletară a autoarei, interesează şi atrage ,,voluptoasa oglindă” a memoriei individuale în care se developează în imagini când vehemente, când nostalgice, când delicate, când atroce, o întreagă istorie a ,,Estului sălbatic” sub ,,veghea şi interogaţiile” unui spirit mereu în alarmă, mereu incitând limbajul – mai cu seamă limbajul intelectului – să facă vizibile ,,formele invizibile de identitate.” În fond , Vieţile mele nesfinte, dar şi cartea întreagă (partea secundă dă titlul volumului şi are ca subtitlu Alte vieţi) se pot citi ca un inedit Bildungsroman al cărui ,,erou” central este desigur acel ,,corpus hermeticum” despre care am amintit, dar care are uluitoarer pasaje şi personaje de o concreteţe realistică pe care ar invidia-o orice romancier profesionist. Tramele, dramele, reveriile copilăriei şi adolescenţei vin intempestiv sub claviatura textelor şi, obsesiv, e adus în pagină şi vituperat ,,monstrul ideologic” al Estului, poeta mărturisind iterativ uimirea de a regăsi nostalgia după un timp tenebros la scară socială, dar care, conservat ca memorie afectivă personală, îşi deconspiră intervale şi ,,eternităţi paralelele” în care visul şi luminile lui perisită şi produc declicuri ale epifaniei lirice.

Textele Angelei Furtună sunt încărcate, impure, imprevizibile, incongruente şi ermetice adesea, uneori chiar emfatice (prin limbaj hiper-neologistic, prin simbolistică, prin trimiteri cultice sau ocultice), sunt neglijente cu prezumtivele coduri de acces ale cititorului (poeta pare a scrie doar pentru cititorul din ea însăşi) dar, în ciuda obstinaţiei autoarei de a supralicita capacitatea de ,,transport” poetic a lor (un exces analitic, un exces parantetic etc), ele au întotdeuna nişte ,,monitoare” în care una sau alta dintre secvenţele derulate au o frumuseţe a configurării şi un dinamism  memorabile care răsplătesc efortul răbdării de a rămâne în text. Ele sunt acel ,,coktail exploziv” pomenit undeva de autoare, acel concert post-dodecafonic în care fragilitatea frumuseţii umane se află într-un continuu contrapunct cu masivitatea ororii , a infernalului şi a demonicului.