Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Mnemosina, bunica lui Orfeu

de Cătălina Buzoianu

 E aparent lesne să fabrici atmosfera de Crăciun. Îţi stau la dispoziţie reclamele ce te invită să cumperi în regim de superofertă felurite produse mai mult sau mai puţin folositoare, cu Moşi Crăciuni pretinşi „tradiţionali”, grăsuni, roşii şi cu plete albe, dar şi din aceia „pe stil nou”, adică stripperii diverselor Mihaele ce se iluzionează a fi teleaste, dar şi cu Crăciuniţe proteviste de tip Playboy. Mai ai la îndemână articolele de gazete compuse din mii de semne cu iz sărbătoresc, reportaje televizate despre bucureştenii ce stau la cozi în hypermarketuri, telefonul mobil de pe care dai şi unde primeşti sms-uri mai mult sau mai puţin inspirate ori modernizate. Moş Crăciun  a devenit un excelent agent de vânzări care sigur are vreo două- trei masterate în marketing şi-şi pregăteşte doctoratul în  strategii de promovare. Dar dacă sărbătorile de Crăciun au cu adevărat un rost şi nu se confundă cu „moşcrăciunizarea” agresivă aducătoare de încasări uriaşe, atunci e pentru a-ţi acorda răgazul  de a reflecta la sensurile adânci ale vieţii care înseamnă, desigur, ceva mai mult decât eficientizare, calculabilitate, previzibilitate şi alte cuvine de acest gen ce ne-au invadat existenţa cotidiană. Când tocmai mă pregăteam să trec pragul adolescenţei, am auzit pe cineva la televizor rostind o frază ce mi s-a întipărit în minte. O frază ce glăsuia că „arta de a citi e arta de a gândi cu puţin ajutor, iar acest ajutor sunt cărţile”. O asemenea carte e, în afara oricărei îndoieli, Mnemosina, bunica lui Orfeu scrisă de marea regizoare Cătălina Buzoianu şi apărută sub auspiciile Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu” şi ca supliment al revistei  Teatrul azi. Am primit-o cândva în toamnă, pe la începutul lui noiembrie, însoţită de o îndatoritoare dedi­caţie din partea autoarei. Cei ce au vorbit la lansare, ne-au spus că ne aflăm în faţa unei cărţi ce trebuie citită imediat şi că se parcurge pe nerăsuflate. Întâmplător, mai toţi vorbitorii îmi sunt prieteni, fie şi numai de idei – Marina Constantinescu, Florica Ichim, Mihai Măniuţiu. Le-am respectat sfatul doar parţial şi cred că am făcut foarte bine. Nu încape îndoială, Mnemosina, bunica lui Orfeu se citeşte pe nerăsuflate, cu pasiune pentru simplul motiv că autoarea ei e o scriitoare în lege. Numai că acest volum ce reuneşte între coperţile lui trei cărţi într-una singură nu se cuvine parcurs în orice moment, la repezeală, în tren ori în camere de hotel, locuri unde s-a cam petrecut viaţa mea în vremea din urmă. Cartea merită să te bucuri de ea ca de o sărbătoare, nu doar ca de o lectură oarecare, grăbită de detaliul că trebuie să o prezinţi, comentezi, recenzezi, „cronichezi” ş. a.m.d. De aceea am amânat lectura pentru zilele liniştite ale Crăciunului şi trimit cu oarecare întârziere la tipar reflecţiile ce mi le-a prilejuit ea, reflecţii poate mai puţin ordonate şi organizate decât mi-aş fi dorit. Încercând să scriu despre carte, mi-am dat seama câtă dreptate are Cătălina Buzoianu când notează în Argument că Mnemosina „ e o muză bizară (cam tembelă) în orice caz misterioasă ; adesea încurcă lucrurile, aruncă fumigene, devine vicleană, imprevizibilă ; nu ştii când smulge cu forcepsul un adevăr adânc îngropat, iar adevărul ei nu e niciodată limpede”.

Împărtăşesc fără rezerve opinia autoarei potrivit căreia „experienţele relatate aici nu sunt jurnale şi nici nu pot fi numite simple amintiri”. Cred, de asemenea, că „ele alcătuiesc un traseu întortocheat şi capricios al memoriei”, un traseu care odată parcurs îţi dă o imagine despre o viaţă deloc simplă, nicidecum comodă, deloc răsfăţată, făcută din bucurii imense şi tristeţi deopotrivă, din experienţe capitale, din lecturi bogate şi cu grijă asimilate, din sensibilitatea şi sensibilităţile adesea pe nedrept rănite ale unui om ale cărui suflet şi minte au plămădit mari spectacole ce , la rândul lor, au devenit componente ale altor vieţi. Căci e imposibil ca cineva care a văzut  Să îmbrăcăm pe cei goi, Ivona, principesa Burgundiei, Dimineaţă pierdută, ca să amintesc doar câteva dintre montările pe care ai ocazia să le rememorezi citind secvenţa File îngălbenite din caietele mele de regie din partea I a primei cărţi din volum, Novele teatrale, să nu se fi simţit, după căderea cortinei, altfel, „modificat”, cum zicea Butor, şi modificat în bine. Să nu fi trăit o experienţă unică, esenţială, pregătită cu asiduitate şi dăruită cu generozitate graţie comuniunii dintre actor şi regizor ce înalţă spectatorul. „Nu cunosc alt adevăr al profesiei noastre – scrie Cătălina Buzoianu în Novele teatrale- decât cel al comuniunii depline  dintre Actor şi Regizor, al luptei pe viaţă şi pe moarte dintre Actor şi Regizor, al izbânzii amândurora prin miracolul triumfător al spectacolului”. Un spectacol „eseu în imagini”, un „ spaţiu al ideilor”, spaţiu al cuvântului, spaţiu al sufletului „spaţiu sonor care acţionează  asupra spectatorului la toate nivelurile- intelectual, spiritual, afectiv, senzorial.” Cătălina Buzoianu a „scris cu imagini” , dar scrie şi cu cuvinte, astfel născându-se caldele portrete- omagiu dedicate unor mari oameni de teatru precum Octavian Cotescu, Mihai Dimiu, Valeria Seciu, Miriam Răducanu, Valentin Silvestru, Mihai Mădescu, Lia Manţoc, Radu Penciulescu ( în Novele teatrale)  sau Giorgio Strehler ( în Mnemosina, bunica lui Orfeu-Miscellanea) , a treia parte a volumului, ori eseuri asupra unor piese şi dramaturgi care au chinuit-o pe regizoare „spre a-i însemna viaţa”. Citim astfel însemnate studii de antropologie teatrală  prilejuite de opera unor  scriitori asemenea lui  Cehov, Cervantes, Strindberg, Lorca, reunite în Mnemosina, bunica lui Orfeu. Dar alături de lucrări de cercetare ştiinţifică şi-au aflat locul în această carte poveşti spuse cu pasiune, cu dragoste, cu implicare, poveşti despre sine precum Casa copilăriei ori Îmi amintesc de mama, ori poveşti despre alţii, istorisite cu discreţie, fără cerneala telenovelei (Poveşti de dragoste). Nu doar la Ve­neţia „ajunge caravela încărcată cu mătasea mitologiilor străbătute”, cum afirmă regizoarea în textul Turandot şi structurile sale profunde. I se mai întâmplă să ajungă şi pe la Brăila, punct –terminus al  minunatei expediţii – spectacol Odiseea 2001 ce s-a dorit o „pledoarie pentru o Mediterană fără violenţe, fără război, o adevărată fraternitate”. Dar cum numai politicienilor şi doctorilor în retorică le e la îndemână să ţină pledoarii făcute doar din simple cuvinte, Odiseea 2001 a cărei istorie e împărtăşită în cartea Vaporul interior,  celor ce în 2001 s-au încumetat să facă această expediţie la „marginea vieţii, dincolo de hotarele nebuniei” le-a fost dat să lupte nu doar cu capriciile naturii pe care frecvent le-au îmblânzit prin minunea spectacolelor cu geometrie variabilă, ci şi cu mărunte orgolii umane. Şi totuşi… Cătălina Buzoianu e convinsă că alături de cei ce au creat Odiseea a îndeplinit o misiune sacră. „Putem mulţumi pentru crâmpeiul de viaţă ce ni s-a dat. O oglindă vastă şi nu un ciob, în care am citit universul întreg şi am înţeles drumul omului prin el însuşi, pe harta Mediteranei noastre interioare.”

Aşa după cum spuneam, am navigat pe această Mediterană interioară despre care dă seama Mnemosina, bunica lui Orfeu în zilele Crăciunului 2005. În zile de vacanţă petrecute într-un orăşel în care nu există teatru. În zilele în care, de câţiva ani încoace, în România, teatrele intră, paradoxal, în vacanţă. În zilele în care eu însumi doream să mă vindec de supradoza de teatru administrată conştient prin specificul participării la un juriu de nominalizări la premiile UNITER. Dar m-am vindecat de respectiva supradoză graţie teatrului orânduit prin cuvinte de o mare doamnă  a sce­nei româneşti, un spirit de excepţie, o fiinţă cu totul specială, deopotrivă generoasă şi orgolioasă, dar cu un orgoliu justificat de temeinicia a ceea ce a construit o viaţă „lovind percepţia spectatorului prin toate porţile simţurilor”.