Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Fişele unui memorialist

(55)

Copilăria mea a fost atît de profundă, de acaparantă, încît nădăjduisem să nu se termine vreodată. Mi-era ruşine să spun că am împlinit 15 ani…

*

Din fragedă copilărie (6-7 ani), am fost pasionat de istorie. Nu mă interesau cărţile ,,pentru copii şi tineret” în schimb îmi imploram părinţii să-mi cumpere cărţi de istorie, a căror dobîndire reprezenta o dorinţă dogorîtoare. Chiar în timpul liceului citeam multă istorie, mereu nemulţumit de ce-mi ofereau manualele şi orele de clasă, voind să-mi ,,completez” cunoştinţele cu ajutorul a zeci şi zeci de cărţi pe care le procuram cu greutate. Nu-mi erau străini N. Iorga, Const.C. Giurescu, V. Pârvan, D. Onciul, I.Lupaş, P.P. Panaitescu, C. Gane, Const. Kiriţescu, Gh. Brătianu, pe deasupra mă delectam cu scrierile străine în domeniu pe care puteam pune mîna, de la Istoria Revoluţiei franceze a lui Carlyle la biografiile editate de Scrisul Românesc Craiova. Explicaţia? Încerc a o da acum ca fiind o încercare instinctivă de-a mă apăra împotriva chemării introspective care sta să mă invadeze, a­pelînd la eposul impozant al trecutului omenirii precum la o pavăză. O pavăză a celei mai masive obiectivităţi, zadarnic înălţate împotriva acutului, dizolvantului subiect liric…

*

Miezul durerii să-l constituie oare o candoare sălbatică?

*

În ajunul unor zile de Paşti, dau peste următoarele cuvinte ale Monicăi Lovinescu, atît de actuale: ,,Am fost o turmă şi am acceptat să paştem. Din nefericire, acest lucru nu ne-a salvat: mieii nu sînt numai tunşi, ei mai sînt şi înjunghiaţi”.

*

,,De la 23 August 1944, Marin Preda se plimba de la Capşa la Mogoşoaia, de la Pelişor la Paris. A dormit, timp de două decenii, în patul prinţesei Martha Bibescu, al reginei Carmen Sylva şi al Duduii Elena Lupescu. Talentul său a amorţit. Creierul şi inima au pus său de oaie ţurcană. N-a mai trecut pe la Vlaşca decît în automobil şi în documentare, ca un turist american. N-a mai mirosit pişat de vită şi balegă, zambila, busuiocul sacerdotal şi pămîntul reavăn. Aceste elemente primordiale din Moromeţii I s-au răzbunat în Moromeţii II. Viziunea lui despre lumea rurală fusese o minciună. Marin Preda nu mai este un costoboc, ci un xenofil, o unealtă oarbă, de două decenii, în mîinile dibace ale următoarelor condeie din confreria şablonardă: N. Tertulian (un elegant sibarit sfertodoct, cu pseudo-idei, şi un Petronius pe dulcea noastră Dâmboviţă), Georgeta Horodincă (eleva istoricului josnic Barbu Câmpina şi a lui Mihail Roller). Horodincioaia făcu de praf pe bietul Titu Maiorescu şi pe Jean-Paul Sartre (ce titluri a avut sau are această savantă cocoţată?); Mihai Beniuc şi privighetoarea tălmăcitoare fără limbă Ema Beniuc; contesa lirismului contemporan, nimfa exasperată şi crudelă, Nina Cassian; inima tăiată în săbii felurite a elegiacului başbuzuc şi mareşaloid Eugen Jebeleanu (năuc ideo­logic al istoriei contemporane). Cercul nu se închide aici. Dar nu trece de duzină. I-aş fixa cu ace subţiri în Insectar literar şi aş scrie pe deasupra: Ubi bene ibi Marin Preda & Co. Lipsa de sinceritate în artă şi ideologie se răzbună imediat. Poţi co­mite erori de bună credinţă şi lipsă de orientare de moment efemer politicastru. Tes­timoniul scriptic sau oratoric rămîne sacru prin autenticitate, elan, lirism. Marin Preda pune în gura lui Ilie Moromete fraze şi alocuţiuni interzise pînă la cotitura PCR din aprilie 1964. La ce folos? Un romancier poate avea viziuni. Ilie Moromete nu putea anticipa terminologia din 1945-1947 în anul 1938. Minciuni gogonate şi incartade de limbaj” (Petre Pandrea).

*

Interersant, Petre Pandrea care are numai vorbe de laudă la adresa oltenilor din rîndul cărora provine (,,Sînt înmărmurit de hărnicia oltenească”; ,,Oltenii nu cunosc felonia” etc), schimbă foaia în contextul unui comentariu acid consacrat lui M. Sadoveanu, ale cărui rădăcini paterne erau alutane: ,,Este drept că Sadoveanu poartă o cobiliţă de uvete pe umăr. Este cobiliţa ereditară a gorjenilor, care sînt capabili să taie un  gît de cal pentru un clopoţel cu sunet argintiu”. Ca să vezi!

*

N-avea oare dreptate bătrînul Dobrogeanu-Gherea cînd afirma că singura revoluţie reală în România ar fi respectarea Constituţiei şi a legilor?

*

Ni se recomandă ca din două rele să-l alegem pe cel mai mic. Dar Răul, ca şi Binele, n-are dimensiuni, pierzîndu-se ca un fum sau ca un gaz în atmosfera sufletului.

*

Indecizie înseamnă totuşi libertate.

*

Suferinţa trebuie să se individualizeze. O suferinţă prea generală, care e a tuturor şi a nimănui, îşi toceşte semnificaţia.

*

Tot ce e prea încăpător devine într-o anume măsură frivol. Numai individualizarea conservă cu eficacitate factorii spiritului, dramatizîndu-i într-un chip irepetabil.

*

Inteligenţa: jubilaţia îndoielii.

*

Fără ignoranţă n-ar exista surpriză. Iar fără surpriză, viaţa spiritului s-ar atrofia. Deci trăiască ignoranţa!

*

,,Dacă nu poţi fi om de geniu, fii înţelept. De altfel nu e mai comod?” (Jules Renard).

*

E drept că apa trece, pietrele rămîn. Dar cum rămîn? Şlefuite, cu înfăţişarea schimbată cîteodată pînă la nerecunoaştere.

*

Imperfecţiunile de expresie din scrisul unui mare autor sînt precum scamele de pe haină. Le poţi înlătura cu uşurinţă.

*

,,Stagnarea asta mă otrăveşte. Mă sufoc într-o apă stătută. Ca păstrăvului, îmi place şi mie să urc ămpotriva curentului” (Gide).

*

,,Săptămîna trecută, pe OTV, în timp ce Alex Mihai Stoenescu (într-un pulover anchior cu logo Lacoste neblurat) dădea din mîini şi le explica lui Vartan Arachelian şi unui istoric pe nume «Marian» cum & de ce niciodată, în România, n-a existat democraţie (nu, nici măcar în perioada interbelică), cum a fost cu Cuza, Carol (I & II), Iorga, Tătărăscu, reformele agrare, «funciare» ş.c.l., pe burtiera de dedesubtul  acestor importantissime discuţiuni a curs următorul «panseu»: «Nu mai vorbi de eşec. Nu e eşec, e o lecţie de viaţă». Semnat: Oprah Winfrey. Marile spirite, nu-i aşa, se întîlnesc. Pe OTV” (Dilema, 2005).

*

Trecutul e mai primejdios decît viitorul pentru că e o realitate devenită ficţiune, pe cînd viitorul e o ficţiune care încă n-a devenit realitate şi nu există nici o garanţie că va deveni.

*

Uneori te simţi mai sărac prin ceea ce ştii şi mai bogat prin ceea ce nu ştii.

*

După cum un bărbat şi o femeie într-un cuplu nu pot vorbi mereu despre dragoste, nici un artist nu poate vorbi mereu despre arta sa. Uneori preferă să nu vorbească deloc.

*

Dacă pretinzi prea multe fapte pentru a omologa principiile, umileşti principiile. Dacă te mulţumeşti cu prea puţine, umileşti faptele.

*

,,Inspirat de buna tradiţie augustiniană, retractez ce-am scris în 1996 despre – sau mai curînd împotriva lui – Emil Cioran. Publicasem atunci un text unde, străduindu-mă cioranian către o expresie impecabilă, arătam de ce nu l-am vizitat pe filosof cîtă vreme am studiat în oraşul adoptiv. Pe scurt, Cioran – taxat drept «Iuda cochet» –  nu era iertat pentru «blasfemiile» sale. Se poate să nu crezi, preferînd etica paradoxală a «neantului». Dar de ce să-i rănesc pe cei care cred? Cît venin a putut acumula acest detractor al creştinismului dacă a încredinţat hîrtiei orori în faţa cărora Nietzsche însuşi ar fi ezitat? Şi încheiam (amărîndu-l, din păcate, pe fratele său Aurel) cu sugestia că Dumnezeu, pe care-l înjurase necontenit, l-ar fi pedepsit pe Cioran printr-o simbolică  degenerescenţă finală. Eram sinistru. (…) Conci­li­erea cu pseudo-nihilistul din Cartierul Latin a fost posibilă şi pentru că eu însumi m-am schimbat. Înţeleg astăzi că un destin religios sucombă în previzibil; dialogul cu Das Ganz Andere este pulsatil şi intermitent, asemenea luminii. (…) Creştinul cu etichetă îmi pare suspect de fraudă. Mă deranjează oportunismul eschatologic al celor care, rostindu-se într-un veşnic acord ortodox, forţează verdictul dreptului Judecător. Nici chiar marii duhovnici nu-ţi spun ceea ce aştepţi să auzi de la ei. Te surprind, aşa cum te surprinde Cioran care, ocupat cu demonia lui  insomniacă, i-a invidiat mereu pe mistici. Deşi flamboaiantă (ca un salon infernal), apostazia lui Cioran ţinteşte în fond fariseismul pe care Mîntuitorul l-a tratat cu biciul. Budist eşuat, autor care-şi dispreţuieşte sincer «opera», histrion care continuă să scrie (deşi e inutil) şi care continuă să trăiască (doar pentru că s-ar putea sinucide), Cioran a fost un om adevărat, plin de compasiune şi de o rară onestitate. Regret acum că, din cauza unui orgoliu meschin, n-am urcat niciodată scările pînă la chilia unde s-a ostenit” (Teodor Baconsky).

*

Pastişa: un clasicism devalorizat precum o bancnotă scoasă din circulaţie.

*

Donjuanismul lecturii. Cu fiecare carte iubită, treci de la o fantasmă la alta, erotizîndu-le în succesiunea lor. Mariajul cu o singură carte e, după cum se ştie, teribil.

*

Imiţi ceea ce nu reuşeşti să faci tu însuţi. Dar neputinţa se maschează printr-o iluzorie uşurinţă. Dacă a imita înseamnă într-un fel a ucide modelul, n-am putea vorbi oare, la pastişori, de acel ,,sînge rece” pe care şi-l declară adesea asasinii profesionişti?

*

Contrar aparenţelor, a imita reprezintă a atenta la unicitatea obiectului imitaţiei. Nu a-l conserva printr-o copie imposibilă, ci a unelti la distrugerea lui. În acest caz veneraţia declarată e un sacrilegiu.

*

,,Peste 250 de oameni de cultură din ţară şi străinătate adresează autorităţilor un nou protest faţă de ridicarea unei săli de sport în apropierea cimitirului din Lancrăm unde este înmormîntat Lucian Blaga, cerînd demontarea construcţiei. Protestul este adresat preşedintelui Traian Băsescu, premierului Călin Popescu Tăriceanu, ministrului Culturii şi Cultelor, Mona Muscă, şi ministrului delegat pentru Lucrări Publice şi Amenajarea Teritoriului, Laszlo Borbely. Sala de sport amplasată în imediata apropiere a mormîntului lui Blaga a stîrnit controverse încă de anul trecut, cînd o serie de intelectuali şi rude ale poetului s-au exprimat împotriva «desfigurării» şi «profanării» cimitirului din Lancrăm. Semnatarii – printre care se numără Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Emil Hurezeanu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Octavian Paler, Mihai Mănuţiu, Nicolae Breban, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Victor Rebengiuc – denunţă «ilegalitatea» consfinţită prin comisii interministeriale şi cer de­montarea construcţiei şi mutarea ei pe un alt amplasament” (Mediafax).

*

Întîlnesc cîteodată pe străzile Amarului Tîrg pe cîte un bătrînel care poartă la reverul hainei sale ponosite o decoraţie. Bătrînelul, veteran de război sau cavaler al stahanovismului, e mizer ca şi veşmîntul său, dar doreşte cu încăpăţînare o recuperare, o relansare sublimă prin mijlocirea acestui însemn al tinereţii sale. Desigur, îmi inspiră milă. Însă o milă care transcede sărmana-i persoană îndreptîndu-se şi spre societatea care, măcar în subconştient, suferă şi ea, dacă-şi îngăduie a trimite ca mesageri ai mîndriei sale devenite tragi-comice asemenea jalnici figuranţi.

*

Să fie norocul un  talent al vieţii ca atare? ,,Talent, spune Novalis, pentru istorie sau soartă”.

*

Imperfecta asimetrie a viselor în raport cu realităţile nesatisfăcătoare pe care au aerul a le corija. Veşnica lor ţinută în răspăr.