Nr. 9 (478) septembrie 2005

Blazonul revistei Familia:

eseul şi critica de întîmpinare

Citită de-a lungul apariţiilor ei, orice publicaţie, împotriva instabilităţilor inerente, scoate la lumină, unei priviri atente, anumite tendinţe definitorii, forţe de coeziune sau anumiţi factori de coagulare. Două personalităţi deţin acest rol în istoria noii serii a revistei Familia, aceea care începe în septembrie 1965: Gheorghe Grigurcu şi Dumitru Chirilă. Pentru sectoarele criticii literare şi cri­ti­cii de teatru, ei sunt factorii de stabilitate; deţin per­formanţa unei colaborări per­ma­nente din 1965 şi până în 2005, nelipsiţi din nici un nu­măr al Familiei. S-au adunat 40 de ani, cu care intră, indubitabil, fără rivali, în cartea recordurilor revistei Familia: recordul de fidelitate. Dumitru Chirilă, răpus de boală, a abandonat cursa în mai 2005. Gh. Grigurcu a rămas fără concurent. Misiunea critică de tea­tru a fost preluată de Mircea Morariu, al cărui prestigiu a crescut constant, sprijinit generos de peste 20 de ani de Dumitru Chirilă.

Deschidem un scurt tu­nel al timpului, la capătul căruia pâlpâie ademenitor-nostalgic fumuseţea stinsă a luminiţei unui an – 1965 – sau a mai multora. 1965 e un an de graţie nu numai pentru noua serie a revistei Familia, ci şi pentru scriitorii care se pot aduna în jurul ei şi se pot exprima aici. Ovidiu Cotruş şi Nicolae Balotă se alătură, ca redactori, forţelor locale. Cercul literar de la Sibiu se regrupează aici, după altă tentativă din anii ’55-’60 de a se aduna la Bucureşti în jurul revistei Teatrul, tentativă a cărei iniţiativă a avut-o I. D. Sârbu (a se vedea una din scrisorile sale către Deliu Petroiu, în România literară, nr. 17 din 1998). Vor apărea frecvent în revista Familia din aceşti primi ani ai noii serii: Ştefan Augustin Doinaş (ca traducător, iar de la nr. 5 din 1970 timp de aproape un deceniu va fi titularul rubricii de Poşta redacţiei, spre care s-au îndreptat multe din speranţele de debut ale tinerilor poeţi de atunci), I. Negoiţescu (stâr­nind în 1968 o adevărată furtună cu proiectul de istorie a literaturii române), Cornel Regman; vor fi introduse în sumar poeme reluate postum din creaţia lui Radu Stanca; fostul lor profesor, Henri Jacquier, figurează în numărul 2 din 1965 cu studiul critic Osmoza poeziei, urmat de alte colaborări. Colectivul cerchist şi-l adaugă la Familia pe Radu Enescu, din mai 1966, venit ca redactor şef adjunct de la Stea­ua, unde evadase pentru scurtă vreme din viesparul Tribunei clujene. Re­gru­pa­rea unei bune părţi din scriitorii Cercului literar de la Sibiu în jurul revistei Familia consti­tuie cel mai important titlu de nobleţe al etapei de început. Intervalul 1965-1971 este perioada cea mai fastă, de adevărată glorie, pentru critica de la Familia, ca de­alt­fel pentru în­trea­ga revistă şi, dacă extindem câmpul de aplicaţie al aprecierii, pentru întreaga literatură con­temporană.

În sectorul criticii literare, revista îşi câştigă de la început succesive colaborări de pres­tigiu. Re­ţinem numai din primele numere din 1965: Şerban Cioculescu e prezent în nu­mărul 1 cu un articol de istorie literară, Răsfoind o co­lecţie a revistei „Familia”; tot în pri­mul număr Perpessicius scrie despre Mateiu Caragiale; în al doilea, Vladimir Streinu se a­flă printre cei care salută apariţia revistei, alături de alţii, dar adaugă şi colaborarea sa cu ar­ticolul Coincidenţe şi anticipări e­minesciene; în acelaşi număr 2, Alexandru Paleologu răs­punde la întrebarea Cum se joacă teatrul antic?; în numărul 3, Mircea Zaciu scrie des­pre Mihail Sadoveanu. În anii următori se vor alătura Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Edgar Papu, Marcel Petrişor, Marin Bucur, Eugen Luca şi mulţi alţii; din 1971, Virgil Nemoianu sus­ţine rubrica Morala şi stilul. În anii '80, N. Steinhardt a colaborat stator­nic.

Fă­când un salt în timp, îmi amintesc cu plăcere de publicarea în două părţi a capitolului din Istoria critică... despre Ţiganiada, în vara lui 1989, pe care Nicolae Manolescu a avut amabilitatea să ni-l ofere; studiul a stârnit suspiciuni la cenzură şi era să fie oprit la jumătate. De altfel, revista Familia a pus în nenumărate rânduri probleme mari cenzurii. Am să dau numai două exemple, din două epoci diferite. În numărul 1 din 1965, M.N. Rusu prefaţa publicarea unor fragmente din eseul filosofic al lui Camil Petrescu, Substanţialism (ce va fi publicat integral în două volume abia în 1988, sub titlul Doctrina substanţei); în numărul 2 apare un eşantion generos de text, dar continuarea e curmată sub în­vinuirea de filosofie nemarxistă; însă fusese fă­cut un gest important de istorie literară, a­trăgând atenţia asupra unui text inedit de an­vergură. În numerele 7, 8 şi 9 din vara lui 1988, am iniţiat o anchetă despre cele mai importante 10 cărţi din toată literatura contem­porană, la care au răspuns mulţi cri­tici activi ai momentului: Cornel Moraru, Al.Cistelecan, Radu Călin Cristea, Ra­du Enescu, Gheorghe Grigurcu, Dan C. Mihăilescu (toţi în nr. 8), apoi Marian Papahagi, Constantin Trandafir, Mircea Mihăieş, Dumitru Chirilă (în nr. 9), dar de la numărul următor şansele continuării au fost curmate, de alarma cenzurii şi de alergia la impunerea unei adevărate ierarhii a valorilor.

Făcând un bilanţ patetic, trebuie să spunem că a apărut în Familia din 1965 şi până azi toată floarea cea vestită a criticii româneşti, de la Cluj şi Bucureşti, Târgu Mureş şi Braşov, Timişoara şi Rohia, uneori şi de la Iaşi, Craiova sau din alte părţi ale ţării.

*^**

Două aspecte, prezente fluctuant prin forţa împrejurărilor, de-a lungul a patru de­ce­nii, merită a fi remarcate prioritar şi subliniate. Critica de la Familia s-a ori­­en­tat pe linii­le de forţă a două tendinţe: eseistica şi critica de întâmpinare.

O bogată critică eseistică e ilustrată memorabil de O­vidiu Cotruş, Nicolae Balotă şi Radu Enescu, a­vând o mare deschidere culturală şi filosofică, a că­rei perioadă fertilă a fost, cum spuneam, intervalul 1965-1971, urmată de încercări disperate de a ţine steagul e­seului sus până astăzi şi de a-l arbora în permanenţă ca un blazon al revistei. Nu-i putem uita, la acest capitol, pe Virgil Nemoianu şi N. Steinhardt, care au colaborat statornic: pri­mul, în anii '70, al doilea, în anii '80. Nu pu­tem ignora nici vecinătatea cu filosofia culturii, domeniu în care au activat semni­fi­cativ în paginile revistei Petre Ţuţea, Mihai Şora, Mir­cea Maliţa, Crăciun Bejan, Cor­neliu Mircea; mai aproape de noi au întreţinut şi în­treţin spaţiul publicistic al fi­lo­sofiei sau politologiei Traian Ştef, Florin Ardelean, Tiberiu Ciorba (între timp plecat dintre noi), din cadrul re­dac­ţiei, iar din afara ei, Dorin Ştefănescu, Alexandru Pop, Ionel Necula. Dar am ie­şit din sfera criticii eseistice, îndepărtându-ne de litera­tură, păstrându-ne în pe­ri­me­trul atât de generos al eseului.

În al doilea rând, e de remarcat critica de întâmpi­nare, întotdeauna pregnantă, demnă, incisivă la Fa­milia, situată pe creasta valului actualităţii. E me­ritul esenţial şi constant al lui Gheorghe Grigurcu, care a ştiut să păstreze azimutul maiorescian şi lovinescian al opţiunilor estetice. O critică strict estetică în re­ceptarea prezentului literar a fost spriji­nită la început, în deceniul şapte, de cerchişti. Ni­colae Balotă i se alătura din când în când lui Gheorghe Grigurcu la cronica litera­ră. Radu Enescu vine cu forţe proaspete îndeosebi du­pă 1970, după plecarea lui Ni­co­lae Balotă din redacţie. Cornel Regman colaborează spo­radic, dar colaborează. I Ne­goiţescu e prezent la început, în anii ’65-’68 cu articole despre clasici, dar are un im­pact extraordinar la publicarea planului Istoriei literaturii ro­mâne (în nr. 2 din fe­bru­arie 1968). Din ianuarie 1971, I. Negoiţescu deţine rubrica de criti­că literară Lam­pa lui Aladin, animată de intenţia valorizării unor tendinţe semnificative ale ac­tu­­alităţii. Evident că echipa s-a înnoit pe traseu cu forţe proaspete şi sunt de relevat câ­­teva predări de ştafetă. Gheorghe Grigurcu face cursa de la un capăt la altul, fără odihnă timp de 25 de ani, din 1965 până în 1990, la cronica literară a revistei, în anii de după revo­luţie mu­tân­du-se la alte publicaţii, păstrând la noi însemnările mai uşoare de la rubrica Asterisc. Sunt câteva modificări de aplicaţie din 1965 până în 1990: la început scrie despre po­ezie-pro­ză-critică, fiind unicul cronicar literar, apoi numai despre poezie şi criti­că, mai târziu nu­mai despre poezie, când i se alătură alţi semnatari, iar în anii din urmă numai despre cri­tică. În finalul lui 1975 este ispitit la cronica literară Marin So­rescu, pentru scurtă vre­me, dar la Ramuri îşi va continua aventura. Este cooptat, în ’74-’75, Valentin Taşcu la pagi­na de recenzii, trecând în 1976, experimental, la cro­nica de proză.

Cea mai inspirată strategie redacţională s-a dovedit, după 1975, atragerea tinerilor echi­noxişti, aflaţi în că­utarea unui „rol” de jucat după absolvirea fa­cul­tăţii clujene. Echinoxist temperat, după ce re-debutase anul anterior în Familia, în 1976 Al. Cistelecan este în­rolat la cronica literară, mai întâi pentru cartea de proză, scri­ind incisiv despre Grigore Zanc (în nr. 5 din 1976), despre Fănuş Neagu (în nr. 6) şi, mai generos, despre Galeria... lui Constantin Ţoiu (în nr. 7); de la nr. 9 din 1976, preia cronica de poezie, scriind despre Dan Rotaru, apoi despre Cezar Baltag şi aşa mai departe timp de zece ani, până se va muta la revista Vatra. Estimp, Gheor­ghe Grigurcu se instalează la cronica  de critică, iar cartea de proză se află în atenţia lui Valentin Taşcu, scriind cu intemitenţă, până ce îşi va asuma mi­siunea Virgil Po­doa­bă. În anii ’75-’76, când era şi redactor, Mircea Constantin, alt echinoxist, se o­cu­pă de cartea de debut. Nu trebuie să uităm că primul redactor echinoxist al re­vistei a fost criticul Mircea Constantin, nu pentru multă vreme, căci s-a retras apoi treptat din viaţa literară, întâi la aşa-zisul comitet pentru cultură, iar apoi la Biblioteca ju­de­ţeană, fiind în cele din urmă nevoit să intre într-o nedorită umbră, din motive de boa­lă. Du­pă retragerea lui Al. Cistelecan de la cronica literară, Marius Lazăr a bene­ficiat de şansa a­precierii sistematice a cărţilor de poezie, dar după 1990 s-a refugiat în domeniul universitar clujean al sociologiei. După 1990, Ioan Moldovan a preluat cronica de poezie. Infuzia e­chinoxistă a dinamizat critica de întâmpinare din revistă. De trei ani, foarte tânărul Mari­us Miheţ s-a alăturat echipei de cronicari literari, pentru partea de proză.

Anii '80 au însemnat a doua perioadă fastă pentru critica de la Familia, de astă dată în sectorul întâmpinării sau al receptării imediate. Gheorghe Grigurcu – Alexandru Ciste­lecan – Virgil Podoabă au făcut cel mai puternic trium­vi­rat la cronica literară, din toată is­toria recentă a revistei, coaliţie ruptă din păcate spre 1990 şi mai mult după aceea, de învăl­măşeala schimbărilor. În 1990, au fost re­dac­t­ori, pentru câteva luni, Virgil Podoabă şi Gheorghe Perian. Infuzia echinoxistă, în doze progresive, a dat sectorului critic al Familiei o altfel de vitalitate. Chiar dacă ac­centul s-a schimbat de pe eseistic pe axiologic, opţiunile s-au păstrat în acelaşi ma­re vad care a îngăduit o continuare în spirit a lovinescianismului cerchist, într-un con­text nou, de către intransigenţa critică echinoxistă, care nu şi-a pierdut  niciodată ca­pul, nici busola, în vârtejul politic, oricât de derutant şi de agresiv.