Despre exemplaritate*
Poate că tot ceea ce a
făcut omul a făcut după ce s-a aigurat prima dată și apoi s-a apucat să facă
ceea ce a făcut. Asigurarea cea mai mare pe care el și-a căutat-o a fost
divinitatea care a devenit pentru el o realitate în asemenea măsură încît s-a
așezat pe sine în ea pentru a se păstra sau pentru a se distruge, a se dizolva.
Dar în acest fel, el a pus totul în afara sa și a stabilit astfel bazele unui
sistem de creație în care totul se face pentru om, dar așezat undeva în afara
acestuia. Numai așa se putea desface omul de natură și numai în acest fel, a
putut lua ființă proiectul său de construire a existenței, de construcție a sa.
Dar el a avut grijă totdeauna să se asigure pe sine cu ceva ca să nu rămînă
descoperit în ceea ce face. Cum s-a realizat acest lucru?
Ființa cred că este
lumea ca experiență personală. Ea e pe punctul de a fi trăită de către individ,
de fapt lumea în genere este ceva ce este tot timpul pe punctul de a fi trăită
de către individ. Prezentul imediat de care vorbea Hegel nu este de fapt un
prezent imediat, ci un neant imediat și acest neant imediat era considerat de el
ființă. Un lucru pe care nu-l putem atinge niciodată, dar care este tot timpul
prezent în mintea și în voința și dorința noastră. Aceasta este o lume în fața
căreia individul se află în mod permanent dar pe care nu o poate descoperi
niciodată pentru că ea este cu totul altceva și rămîne totuși ca prezent imediat
permanent de care individul nu se poate atinge pentru că el tot timpul
construiește un asemenea prezent imediat care este însă intangibil. Dar această
lume este construită pe ceea ce omul are în el, pe ce el s-a obișnuit să
construiască. Ea nu este ceva nou, ceva ce nu se poate atinge. Rareori
construiește omul această lume pe ceva care nu ar putea intra în sistul său de
armonii prestabilite. La Dostoievschi este cel mai pregnant acest lucru, în
sensul că el nu poate să fixeze individul într-o normă așa cum de altfel nu se
poate face acest lucru de către nimeni pentru că individul este tot timpul pradă
celor mai contradictorii lucruri. Și numai prin constrîngere, unul în
detrimentul altuia, și al plăcerii sale pot primi în interioritatea acestuia un
statut de stabilitate care se poate exterioriza acțiunile sale, care-i permite
să se exteriorizeze în aceste acțiuni.
Relația fundamentală
pe care o are omul mistic nu se plasează între semeni, ci are în vedere elemente
ale permanenței. Atitudinea lui Nietzsche este mistică față de propria sa
creație, în sensul că totul la el a apărut apoteoteic, s-a pregătit după moarte,
și-a pregătit în timpul vieții parte cu parte apoteoza pe care a primit-o după
moarte. Asta ține foarte mult de disciplina mistică a individului, numai sensul
pe care viitorul îl descoperă fiind în stare să reveleze adevărata față a
omului, a operei sale. Chiar și modul în care se transmite opera de artă este un
mod mistic în sensul arătat mai sus și el are în vedere numai ceea ce i se va
întîmpla omului adică sensului în viitor. De fapt, numai un sfînt poate să facă
ceea ce el a făcut. Se vede la el dorința de a șterge totul pentru a putea să
facă altceva, de a rupe continuitatea proiectului individual și de a-l plasa pe
acesta din urmă în alt proiect. Pentru a realiza acest lucru, el, adică
individul trebuie să vadă ceea ce el a făcut și că ceea ce el a făcut de regulă
a fost prost idee reluată de Ortega atunci cînd vorbește despre pierderea
credinței care se observă atunci cînd apar primele semne ale filozofiei
grecești. Nietzsche este în ceea ce el face un apostol care vorbește tot timpul
despre această pierdere a credinței. Căci acesta este motivul său fundamental
despre care vorbește mereu și pe care se străduiește să-l dezvolte mai ales în
urmările pe care el le va avea asupra individului și asupra proiectelor sale.
Toți ideologii au
părăsit lumea și s-au întors la realitatea de la care vor să construiască o
nouă lume. Dar deocamdată ei se află toți în limitele realității pe care nu au
putut-o părăsi și în care încearcă să introducă sufletul omului, în așa fel
încît el să poată fi supus în orice moment probelor pentru că realitatea
obiectivă asta îi învață pe oameni să supună probelor tot ceea ce fac. Acum
asistăm, de fapt, nu la judecata de pe urmă, ci la judecata dinainte, în sensul
că aceasta este pronunțată înainte de act și se încearcă prin ea operația,
ideologică de-a dreptul, de a controla dinainte orice gest al individului de a
intreprinde operația diabolică de a te uita tot timpul la rădăcina pomului să
vezi dacă el s-a prins și atunci pomul nu se mai prinde niciodată. Omul este în
conștiința oamenilor, dar el nu este în lume. A fi în lume nu este egal cu a fi
în conștiință, pentru că din momentul în care omul este în conștiință el are
deja senzația că pierde ceva, că pierde lumea în care se află din moment ce
aceasta se află deja în conștiința lui. Toate lucrurile care ajung în conștiința
omului sînt trecătoare și acesta este primul semn că el se va desbăra de ele
foarte repede dacă nu intră în credința lui, adică în sfera în care judecata
care însoțește stările de conștiință nu are nici un fel de influiență.
În această judecată nu
este postulată altceva decît crima în sensul că individul nu poate fi supus la
acest supliciu decît în momentul în care el este desființat. Pentru că este o
crimă să ai pretenția să cunoști dinainte totalitatea gesturilor individului,
adică totalitatea clipelor sale. Deci de la început se pornește cu o crimă în
spate și aceasta se vede mai mult atunci cînd vine timpul legitimărilor, căci
individul nu mai poate legitima nimic din ceea ce el a făcut. De aceea toate
actele sale nu au nici un trecut în sensul că ele nu au nici un fel de
continuitate căci continuitatea nu o dă actul chiar dacă ai făcut același lucru,
ci legitimarea sa. Legitimarea nu se poate face tocmai pentru că individul nu
se află într-o lume, ci într-o realitate obiectivă care-i oferă tot timpul
probe pentru ceea ce el caută și drept urmare el nu mai are nevoie de lume.
Judecata dinainte nu judecă viii ci doar morții, adică ceea ce individul a
făcut trebuie să primească ultima semnificație. Judecata de dinainte judecă viii
dar ca pe niște morți, de fapt, ca pe niște elemente ale realității obiective
care nu au nimic comun cu lumea. Lumea este ceva în care individul poate
construi ceva fără să-i spună nimeni că nu-i așa. Acest așa este de fapt foarte
important în configurația individului în momentul în care el a început să
trăiască în limitele realității obiective căci acest așa nu face altceva decît
să ceară tot timpul probe care nu fac altceva decît să distrugă credința, deci
lumea individului. Probele nu pot ști dinainte ce se va întîmpla cu omul, dar
ele pretind acest lucru. Tot ceea ce acesta face nu se prezintă altfel decît ca
o modalitate în care Omul este nefericit cînd în limitele acestei lumi pe care
o construiește el trebuie să facă mai multe lucruri care nu se pot legitima
unele cu altele și care nu se pot prinde la continuitatea sa individuală, la
continuitatea în care el trebuie să înscrie actele sale. Această continuitate
este tulburată în momentul în care individul trebuie să raporteze la ea lucruri
care nu intră în unitatea lumii sale, chiar dacă ele intră în realitatea
obiectivă. Căci toate lucrurile fac parte din realitatea obiectivă. Numai din
lume nu fac toate parte și acest fapt creează elementul de clandestinitate, de
care am vorbit cu alte ocazii, ce apare în sfera lumii individuale. Dar acest
element are ceva esențial în el despre care nu am vorbit încă și anume el aduce
cu sine crima de care individul este pîndit. Pentru că acest element de
clandestinitate face cu neputință legitimarea și el dă tot timpul iluzia că se
poate trăi și dincolo de limitele legitimării, sau că legitimarea se poate amîna
de către individ. În acest mod, ea poate fi eludată, uitată, de către acesta,
dar de fiecare dată ea îi amintește că el nu a făcut ceea ce trebuie făcut
pentru că, amînănd la infinit legitimarea, ea devine o piedică în calea altor
acte ala individului. Spre a putea face ceea ce el trebuie să facă, acesta
trebuie să legitimeze fiecare alt act al său pe terenul continuității, căci
numai în acest fel poate să introducă noi acte în existența sa, în proiectul său
individual.
Dar cum ideologia care
însoțește cel mai infim gest de schimbare a condiției individului cere tot
timpul probe, cum ea nu este în siguranță ca instrument al acestei schimbări
decît în momentul în care individul dă tot timpul noi probe în favoarea sa. Iar
spre a căpăta aceste probe ea are nevoie dinainte de siguranță spre a se
întemeia pe sine, și atunci ea cere toate probele sale înaintea actelor pe care
individul le face. Dar în momentul acesta actul este eliberat de legitimarea de
care are nevoie orice trecut pentru moment și în acest fel individul nu mai
poate aștepta nimic de la legitimare și nici de la nostalgie. Înainte
instrumentul schimbării omului era credința, dar acum acest instrument este
ideologia. Diferențele sînt foarte mari. Ideologia vrea să fondeze
continuitatea în contingență și legitimarea înaintea actului și toate acestea cu
probe.
Dacă nu îndrăznești să
te prezinți în fața unui om, oricine ar fi el, însemnează că îl socoți un
dumnezeu sau mai presus de un dumnezeu și ai față de el aceeași atitudine, sau
de respect nemărginit sau teamă nemărginită. A trăi în temeiul realității
obiective însemnează a trăi în mod catastrofic, în sensul că realitatea
obiectivă este aceea care se schimbă și deci orice schimbare în concepția
individului este catastrofică. Ea nu poate fi admisă de acesta din urmă fără
pentru sine și pentru proiectul existenței sale. De aceea tot ce face individul
se degradează în crimă pentru că el trăiește în mitul realității obiective.
Acesta este singurul lucru care există, dar care se schimbă tot timpul și care,
deci, nu poate constitui fundament decît pentru o concepție catastrofică a
individului. Chiar dacă concepția care se întemeiază pe interioritate, și deci
nu pe realitatea exterioară, nu are nici un fel de putere asupra lumii
exterioare, ea este mult mai puternică pentru individ, în sensul că ea dă
continuitate acestuia din urmă, dă continuitate proiectului său care nu este
astfel scuturat de cutremure periodice din care el nu poate să iasă niciodată.
Această concepție catastrofică este exprimată de modul de existență
contemporan, de clădirile care se fac, de legile ce apar și așa mai departe.
Concepția catastrofică ce unește individul la realitatea obiectivă este prezentă
mai ales în faptul că acesta este tot mai mult silit să abandoneze proiectul
său.
Din acest motiv nici
nu se poate fonda în zilele noastre o tipologie a eroului pentru că acesta din
urmă are nevoie de o fondare care să fie în afara realului obiectiv, care să fie
în lume, și acest lucru nu se poate construi în concepția catastrofică a
realității obiective. De aceea lumea noastră nu mai are nici un fel de fantasme
cu privire la eroi și la alte închipuiri pe care le avea lumea trecută tocmai
pentru faptul că postarea întregului proiect pe realitatea obiectivă nu poate
duce la permanentizarea niciunei fantasme decît a aceleia că nu este posibil
nici un gen de fantasme în epoca noastră. Nici un fel de interioritate nu poate
înlocui exteriorul după care se conduce viața individului.
Excepția, care este
paradoxul, și care aparține persoanei este ceva caracteristic pentru individ și
paradoxul este însuși subiectul. Aici este noutatea filosofiei și gîndirii lui
Kierkegaard. Judecata de apoi nu este altceva decît această judecată care se
face asupra individului care este judecat. Sînt judecați viii și morții, nu
sînt judecate instituțiile, nici adevărurile, ci ceea ce individul a făcut. Ea
este o judecată care se va face asupra personalității, căci adevărul este ceva
ce ține de personalitate și nu de relație, așa cum se crede mai nou. Judecata
de apoi nu este altceva decît acest lucru care i se întîmplă omului în general
și personalității în special, care trebuie să fie judecat pentru ceea ce el a
făcut. De altfel, faptul că se dă vina, atunci cînd se judecă omul, pe
condițiile în care acesta trăiește, nu este altceva decît semnul că rolul
omului a scăzut, că omul a dispărut ca și cum nu el ar fi acela care pune la
punct aceste condiții. Acesta nu este altceva decît un semn că omul nu mai are
nici un fel de curaj și că în cele mai neînsemnate lucruri el caută să nu facă
nici să-și asume vreo responsabilitate. Acesta este terenul în care eroii devin
toți criminali. Locul eroilor este luat de criminali pentru că nimeni nu mai
răspunde de ceea ce face. Dar nici măcar criminali, ci lași, neoameni, pentru
că nimeni nu mai răspunde pentru nimic din ceea ce face. Lucrurile se petrec ca
și cum ele nu s-ar întîmpla între oameni, ci între copaci care nu au cunoștință
de ceea ce se întîmplă.
Teama că în momentul
în care se va recunoaște că individul a greșit se va reduce autoritatea legii
nu face altceva decît să pună individul sub semnul unei abstracțiuni totale și
în același timp să facă din lege un instrument pentru anularea acestuia. Faptul
că individul nu este acuzat de către lege de teamă ca aceasta să nu-și piardă
din puritate nu însemnează altceva decît că legea a trecut pe un teren care nu
mai este cel social, adică nu mai este cel al judecății, ci se află sub domnia
naturii, adică a individului ca timp, clipă, care nu este altceva decît prezent.
De aceea în loc să avem eroi avem criminali pentru că individul nu mai se află
prins de continuitatea legii, ci numai de clipa sa.
Din moment ce
individul nu există pentru prezent, el nici nu poate să facă ceva pentru acest
prezent. De aceea el nici nu face nimic care să se adreseze prezentului, pentru
că el nu poate suporta realitatea. Pentru el, prezentul este compus din lucruri
cu care nu are nici un fel de contingență. Prezentul nu face altceva decît să
exercite asupra lui un fel de constrîngere adică să-l mențină tot timpul în
lumea necesității în lumea care o distruge cea a plăcerii. Ceea ce face
individul atunci cînd el se adresează esențialmente trecutului și viitorului nu
este altceva decît să răspundă propriei sale plăceri de a se sustrage
determinațiilor necesității pe care el suportă cel mai greu. Se pare că omul
are din acest punct de vedere tendința de a nu supune nici într-un fel
necesității, de a nu accepta această necesitate și de a face astfel încît
aceasta din urmă să fie convertită în plăcere. El face acest lucru pentru a
distruge tragicul care nu poate fi suportat în toate consecințele sale. Atunci
apar două situații cînd necesitatea este ceva care se poate menține în sfera
care nu are nimic comun cu lumea obiectelor, cu lumea obiectivă a realității
și celălalt cau cînd ea se poate menține în lumea transcendentă a formelor și
nu a obiectelor care sînt legate de probele pe care individul trebuie să le
furnizeze pentru ceea ce el face. Eroul a fost posibil numai în lumea în care
necesitatea nu avea prea multe lucruri comune cu contingența, în sensul că
acesta nu poate fi erou peste un prezent. Nimeni nu poate să domnească peste un
prezent, de aceea nici eroul și nici alte tipuri cu care este omul obișnuit și
care au populat toată literatura occidentală pînă la un moment dat nu au nimic
comun cu prezentul, în sensul că peste aceasta din urmă nu poate nimeni să
stăpînească. Toate exemplaritățile de care se poate vorbi nu au avut cu
prezentzul nici un fel de contingență și ele nu au domnit peste acest prezent,
ci peste sistemul de legitimare care însă este dincolo de prezent. Această
limită în care se mișcă individul este dată cel mai direct de faptul că tipul de
imaginație nu atinge niciodată nimic care se află în prezent și chiar dacă
atinge acest lucru o face ca și cum lumea pe care ar atinge-o ar fi lipsită de
contingență, de realitate. Acest fapt este cu atît mai evident cu cît omul din
toate timpurile nu a încercat altceva decît să facă în așa fel ca necesitatea să
nu-l domine, să nu simtă asupra sa nici un fel de presiune. Numai în acest
teren poate el să înscrie plăcerile sale, iar estetica este una dintre aceste
plăceri de care s-a folosit tot timpul în decursul istoriei sale. Tot ceea ce e
află despre alți oameni care au trăit în fața lui nu este altceva decît
proiecția acestora asupra neantului, adică asupra trecutului (de cele mai
multe ori) și asupra viitorului care însă nu putea fi despărțit în ochii
individului de anumite calamități. De aceea cel mai adesea el se referea la
trecut, care, chiar dacă era impregnat de toate suferințele, asupra lui omul
poate acționa ca asupra unui lucru care s-a petrecut. În mitologie chiar și
viitorul nu este altceva decît un trecut pe care omul nu poate să-l desfacă din
nostalgia sa. Viitorul nu este altceva decît o formă a nostalgiei pe care
individul o practică în detrimentul realității obiective, adică nesocotind
această realitate, nesocotind lumea obiectelor de care el nu se poate lega.
La Dostoievschi
asistăm la lipsa totală de armonie în ceea ce fac așa zișii săi eroi tocmai din
acest punct de vedere. Ei încearcă să se desprindă total de lumea nostalgiei și
să domine lumea prezentului, dar nu pot face acest lucru, pentru motivul că nu
se poate ieși din prezent pentru a-l domina apoi. De aceea omul nu-și poate crea
despre acesta din urmă nici un fel de iluzie în care să poată trăi, pentru că
prezentul anulează acest sistemul de plăceri și dorințe prin lipsa lui de
stabilitate. Numai într-o lume stabilită se poate construi o exemplaritate. Ea
nu este de fapt altceva decît un mod de a certifica iluzia, de a accepta să nu
căutăm pentru aceasta din urmă nici un fel de probe și în acest fel să ne putem
menține în sistemul nostru de plăcere. Iar plăcerea cea mai mare pe care
individul se construiește pe sine nu este altceva decît iluzia în care el își
este sieși suficient.
Exemparitatea, care nu
era altceva decît construcția unui proiect pentru existența individuală conform
cu anumite norme care erau legiferate de către o anumită instanță ce se exprima
în totalitate, se fonda tocmai pe această eludare a necesității. Dostoievschi
vrea să construiască exemplaritate pornind de la prezent și aceasta să rămînă în
prezent, ceea ce nu este posibil. Pentru simplul motiv că prezentul, deci
realitatea obiectivă cu alte cuvinte, nu oferă nici un fel de armonie
individului în care acesta din urmă să poată trăi, adică să poată arunca iluzia
sa peste întreg proiectul existenței, numai în acel moment el poate să
îmbrățișeze acel proiect. Lucrul acesta nu se poate face în prezent pentru că nu
are acea desfășurare armonică pe care individul și spiritul său o revendică.
Diferența între Don Quijote și Raskolnikov se află în faptul că în timp ce
Iscusitul hidalg nu vrea să aducă nici un fel de schimbare pe lume, ci doar să
facă în așa fel ca exeplaritatea de la care se revendică proiectul existenței
să primească prin el o nouă strălucire-fără însă ca ea să fie mișcată de la
locul său, Raskolnikov vrea ceva nou, ceva de care se teme și el. Pentru faptul
acesta el se pregătește, așa cum deopotrivă se pregătește și hidalgul, pentru
ceea ce el vrea să facă dar fără să vrea, fără a avea pretenția că el aduce ceva
nou în acest loc, în această exemplaritate. Din acest punct de vedere el este
bun credincios. El vrea să se supună întru totul credinței care nu însemnează
altceva decît această supunere și care nu are altfel nici un fel de semnificație
pentru individ. El nu are nici un fel de ideologie, așa cum are Raskolnikov,
tocmai pentru că el nu vrea să schimbe nimic din ceea ce există în proiectul
existenței, din ceea ce în acesta din urmă îi este dat individului de
exemplaritatea în care s-a născut. El vrea doar să dea strălucire și
autenticitate acestei exemplarități, s-o scoată din starea de
smiclandestinitate în care a fost plasată de către individ, s-o scoată de sub
dominația necesității imediate. S-a scoată de sub dominația probelor care nu fac
altceva decît să omoare exemplaritatea. Ideologia lui Raskolnikov constă în
voința de a schimba ceea ce aparține altui individ și apoi de a încerca să
introducă această schimbare în propria sa biografie, spre a o legitima, spre a
o introduce în propria biografie, în propriul său proiect. El nu reușește să
facă acest lucru pentru simplul motiv că individul nu poate să creeze
exemplaritate, el nu poate să iasă din clandestinitatea în care se plasează pe
sine ca eu. Ca eu, el nu mai are nici un fel de clandestinitate pentru că el
este nu un eu, ci o individualitate. Nimic din ceea ce Raskolnikov face nu
poate fi dus în această agoră pentru simplul motiv că eul nu face altceva decît
să distrugă exemplaritatea, crezînd că poate instaura o altă exemplaritate.
Ceea ce devine imposibil tocmai pentru că orice exemplaritate nu este altceva
decît un mod de supunere pe care eul nu vrea să-l mai urmneze și din care cauză
nu face altceva decît să se plaseze pe sine în clandestinitate. Eul are drept
coordonată esențială excluderea celuilalt, atît ca libertate cît și ca
supunere. Tocmai din această cauză el nu poate construi decît în clandestinitate
pentru că îl exclude pe celălalt. El nu mai are nici un fel de conciliere cu
cineva, decît cu sine, și de aceea nu are nevoie să se înfățișeze în fața
nimănui și nu are nevoie de formă pentru proiectul său. Forma fiind în cazul de
față modul în care vede proiectul său pînă la finalitatea sa definitivă, în
fiecare clipă. Finalitatea aceasta spre care se îndreaptă proiectul este
prezentă în clipă și acest lucru nu e mai poate avea eul pentru că el nu mai
admite nici un fel armonie prestabilită despre sine. De aceea el pierde
controlul, se pierde pe sine în clipă, deci se pierde în natură în neant. Spre
această determinare îl împinge lumea reală, adică realitatea obiectivă care
nu-i permite individului să iasă din contingență și care în același timp îi
aduce acestuia totul, încît el nu mai are nevoie de nimic spre a se putea
mulțumi în proiectul său. Realitatea obiectivă este aceea care face posibilă
această poziție a eului, adică înțelegerea lumii în termeni de realitate
obiectivă face posibil acest lucru. El nu poate așeza nici unde actul său pentru
că el este făcut după legile aceste realități și nu după legile lumii care le
face loc tuturor în ea. Numai realitatea exclude omul din ea, numai natura și
clipa produc această excludere a omului în afara existenței.
___________________
*)
Fragment inedit din
manuscrisul cu titlul Forma. |