Nr. 9 (478) septembrie 2005

George

– O fi existând Dumnezeu? George urmări gângăvind silueta lui Nix, care-şi purta um­bra patrupedă de-a lungul gardului, străbătută când de o rază de lumină dintre şipci, când vărgată, de lemnele apropiate. – O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix? Câinele îl pri­vi pe George cu ochi ceacâri şi un reflex de înţelegere păru a fi o rază de soare care stră­luci pentru o secundă sub urechi, în o chiul căprui. Umbrele lor se intersectau cu umbrele cas­tanilor într-o împletitură de unduiri şi forme drepte, alungându-se spre apus, de parcă ei înşişi le-ar fi urmărit, şi Nix scheună uşor privind cu ochiul verde soarele portocaliu care toc­mai dispărea. Întâlnirea cu Tatiana fusese cam ceea ce-şi dorea George, care-şi legăna pro­miţător sticla brumată de citronadă „ALOHA” şi îi propuse să o bea „tihnit” la unchiul colegului său de cameră, Radu, undeva în Militari. Tatiana, simpatică şi dezinvoltă, căreia pentru disponibilitatea ei fermecătoare colegii îi spuneau „Toate pânzele sus”, urcă fără sfială pe scara îngustă şi se pomeniră în faţa unui îngrozitor crocodil împăiat, aşezat chiar pe biroul omului de ştiinţă. Când George se prăbuşi pe canapea, ocupat cu desfacerea com­pli­cată a sticlei de băutură exotică, luminile de la blocul învecinat se aprindeau şi se stin­geau într-o stranie claviatură. Şi pe bună dreptate – Tania se sprijinea goală şi visătoare de ba­lustrada balconului, aşa că mulţi doreau să o vadă în toată „splendoarea” ei de douăzeci şi ceva de ani, ascunzându-se sau eclerând ferestrele camerelor camerelor după o mai bu­nă vizibilitate. Noaptea de iulie fusese lungă şi toridă, bâzâiturile aparatelor de aer con­diţionat sau  muzica asurzitoare neoprindu-i pe cei doi să se cunoască cu pielea lor lacomă, centimetru cu centimetru. Pilonii fuseseră bătuţi deja la marginea pajiştei şi terenul fusese cu­răţat pentru ca pichetele de pază să poată  radia cu eficacitate în fiecare colţ al viitoarei construcţii. Traversele fuseseră aduse întâi într-un morman, apoi împărţite pe vrafuri, du­pă care fuseseră ţintuite spre o direcţie numai de ele ştiută, la distanţe egale. Parii cu sârmă ghim­pată sosiseră ca nişte mingi uriaşe din care se desfăşura peisajul viitorului gard de îm­prej­muire, iar tâmplari pricepuţi făceau scări pentru gheretele santinelelor.  – O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix? Câinele dădu vesel din coadă la descoperirea unui os de pui ne­descărnat cu totul, la intersecţia unei străzi cu nume de capitală europeană cu alta purtând nu­mele unui domnitor. Nix privi cu ochi mijiţi spre apusul de soare şi se aşeză colac pe ză­duful care se diminua în umbra lui George, ridicat pe vârfuri pentru a culege o floare de salcâm. Nix se răsuci pe asfaltul curat trosnindu-şi vertebrele şi-şi puse capul sub şipotul învolburat al unei pompe de apă situată chiar înaintea semnului giratoriu şi la care George îşi răcori faţa. Umbrele deveneau totuna cu seara, răcoarea începuse să se simtă în aer, George sări după o vişină rătăcită pe-o creangă, iar Nix căscă pradă acelui soim de leşin şi amorţeală pe care le au animalele atunci când îşi trosnesc fălcile. – O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix? Roşcata aceea era obsesia lui George, cu mersul ei sacadat, aproape mi­lităros, şi cu ochii clari, de parcă nu ar fi clipit niciodată, atât de distincţi de parcă s-ar fi departajat în faţa privirii în iris, cornee şi cristalin. Luminozitatea lor era atât de mare, încât observarea acestui luciu punea parcă o pată pe văzul privitorului. Radu o urmărea de multă vreme şi simpatia arătată lui George de către fata roşcată îi mobiliza toate disponi­bi­lităţile materiale şi de voinţă. Roşcata i-a trimis un bilet în care îi scria că-l aşteaptă la o fe­reastră lângă pavilionul unde efectuau practica agricolă, şi îl sfătuia să se aburce pe oberlichtul ferestrei unde îi promitea că va aştepta. În complicitate cu George dădură drumul a­pei tuturor chiuvetelor spre care dădea fereastra, astfel că Radu se prăbuşi în apa caldă scursă în cuve. Da’ spectaculoşi mai sunteţi! spuse ca pentru sine Radu, care a doua zi pri­mi un nou bilet în care i se promitea întâlnirea aşteptată în spatele unei uşi cafenii din ca­pă­tul unei clădiri prelungi. La ora 11 el se căţără pe pragul înalt al holului şi, în momentul în care o strigă, se aprinse lumina şi un şir somnoros şi violent de soldaţi îl luară la re­fec, aruncându-l cu geantă cu tot de-a lungul unei râpe situate la capătul dormitorului. – Da’ spectaculoşi mai sunteţi! mormăi Radu, nemaiobosindu-se nici măcar să-şi scuture pra­ful de pe haine. Deja peste traverse apăru primul vagon grena cu oameni care se în­şi­ruiră pentru a primi uniformele de paznici în vârful unei coline. Sârmele ghimpate erau de­ja întinse, iar fundaţia lăsa să se întrevadă cărămizile refractare lângă care oameni vlă­guiţi cărau panouri mari de fier. Un sistem de conducte de gaze fusese instalat în clădirea proas­păt ridicată, iar pământul era răzuit cu lemne în formă de T, lângă cabinele pregătite pen­tru soldaţi. – O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix? îl întrebă George pe drumul care ie­şea din oraş, aproape de liziera unei păduri, pe patrupedul care se zbenguia în voie. In­tra­rea lor în hangar trecuse neobservată – un tânăr şi câinele lui acolo, două suflete zbânţuitoare care măsurau cu pasul lungimea clădirii tencuite recent. În spatele chepengu­lui prin care intrară în hală curăţenia era desăvârşită. Linii albe şi late de var delimitau cu­loarul de trecere, panouri pe care scria mare „ATENŢIE!”, după care urmau măruntele li­tere ale interdicţiilor de tot felul, iar în capătul hangarului se simţea o căldură neobişnuită. Un personaj masiv, îmbrăcat într-o salopetă neagră, asemenea unui luptător ninja sau u­nui agent de pază, îl mângâie pe cap pe Nix, după care brusc deschise o poartă metalică şi-l aruncă în flăcările instalaţiei proaspăt construite.

– O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix?

Roşcata se vedea la cokteilurile şi recepţiile ambasadelor şi firmelor destul de des şi a­proape întâmplător cu un tânăr mulatru căruia nu-i acorda importanţă, în ciuda toastu­rilor simbolice pe care el le făcea cu paharul în aer şi a fotografiilor cu aparatul „Polaroid” pe care i le oferea la câteva minute după declanşare. El începuse un dialog povestindu-i despre copilăria în Antilele Olandeze şi ceea ce o cucerise la el era faptul că avea tricourile de jucător de tenis ale tuturor firmelor aflate în circuit. Fata roşcată nu vedea un punct co­mun în care destinele lor să se lege, dată fiind educaţia iudaică pe care ea o primise, până când află că mama lui era evreică şi se putea căsători aşadar cu fiul la sinagogă, în mi­rosul tare de lumânări lângă care George se simţea ca acasă, iar chiar în timpul ceremo­niei nişte uriaşi ochi ciacâri luminară pereţii afumaţi şi drepţi, cu o sclipire jucăuşă, în ochiul cafeniu. – o fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix?

Tata

Prietenului Vladimir Deteşanu

 Ziua începuse sub un cer alb învolburat ca un amestec de răsad dintre „rochiţa rân­du­nicii” şi uriaşe cearceafuri imaculate.

Ca într-o spirală, norii făceau fuselaje spre o boltă mai înaltă, ceva ca o amintire ca­re se desfuiora în dimineaţa rece printre florile de apartament între care ochii tatei priveau că­prui şi unghiular spre înălţimile catedralei din apropiere a cărei cruce sfâşia briza debutului de mai ca o giruetă sacrificială între cele patru zări.

Turbionul de vise din care se desfăşurau gândurile tatei semăna cu orizonturile suprapuse – un văl de simţire ca un nor de alabastru, unul de înfruntare a clădirii sacerdo­tale care se impunea şi smerea fiorul interior al zilei în întregul ei cu miile de culori şi scli­piciuri înşelătoare precum coroana de staniol a celor mici jucând Irodul în misterurile de Crăciun.

Îşi amintea de curtea cu antenă radio a lui Papŕ, preot la Chiţinău, de zgomotul ar­mei cu care bătrânul Gheorghe împrăştia vrăbiile, de prietenii evrei cu care se juca de-a lun­gul străzii şi de sinagoga în care intra împreună cu unii despre care auzea după oficieri stra­nii că au fost luaţi de la joacă şi deodată împuşcaţi. Tata se sprijinea de balconul povârnit, fuma ţigară de la ţigară şi în anul de graţie 2004 nu mai vedea nimic dincolo de pun­gile de plastic sclipitoare mai pline sau mai deşerte ale celor care se întorceau de la piaţă. Toa­tă ziua aştepta telejurnalul de seară. Îşi făcea o cafea, răsfoia ziarele cu anunţuri imobili­are, povestea despre curţile întinse şi pline de flori, pe care le văzuse la dusul şi întorsul de la sanatoriul de plămâni.

Sub paginile foşnitoare degetele subţiri, palide, descărnate păstrau parcă ceva din a­min­tirea puterii manşei avionului şi a rotirii încete a volanului de automobil.

Arunca o privire spre catedrală parcă studiind cărămizile, cornişele, turla şi printre jar­diniere, gardeniile îi aduceau aminte de ochii uimiţi, consternaţi, surprinşi ai colegilor de joacă luaţi de pe marginea trotuarului şi împuşcaţi câteva sute de metri mai încolo.

Se făcuse după-amiază şi se apropia telejurnalul, îşi mai puse o ceaşcă de cafea şi gusta la sfârşit din gemul de gutui după amăreala ţigărilor ieftine. Ieşi pe balcon şi privi ma­şinile argintii care în mintea lui se intersectau cu aleile pavate pline de regina nopţii şi myozotis din curtea vilelor care înconjurau preventoriul.

Avea pe perete o hartă a Greciei la care privea adesea cu interes şi nostalgie ur­mărind distanţele între oraşe, depărtările insulelor şi alternanţa de plaje şi munţi. Era o hartă veche, decolorată pe care o scosese dintr-un album pe când era instructor de zbor la Clin­ceni sau Câmpia Turzii. Se făcuse aproape şase seara, televizorul era deschis şi mult aş­teptatul telejurnal începuse cu o „revistă a presei” în care o anumită „parte a ziarelor” su­blinia că suma cheltuită în deplasări şi vizite ale tovarăşului Iliescu cu toată suita depăşise cifra de un miliard de dolari.

Urma un scurt interviu a unei jucătoare de volei de plajă îmbrăcată sumar, cu bentiţele portocalii ale costumului de baie strălucind în aerul amiezei. Trei minute au fost în­şi­ruite premizele succeselor din agricultură, urmate de şedinţa unui partid care îşi mai zi­cea şi PUR după care Vadim văitându-se că sunt un partid sărac, anunţa donaţia a şapte mi­liarde Mitzurei Arghezi pentru restaurarea casei părinteşti. Cele zece minute se în­che­iară cu un rezumat din Orient unde vajnica rasă caucaziană apărea ca aparţinând unor i­doli care se fac că nu observă dictatura, corupţia şi fraudele.

Tata îmbrăcă un costum bej care se asorta foarte bine cu cel verde din stânga şi cu cel maro din dreapta garderobei şi se spânzură liniştit de stinghia dulapului.