Nr. 9 (478) septembrie 2005

Parfumul discret de odinioară

Dacă în ceruri există vreun Ordin al Cavalerilor Cuvîntului, Kosztolányi Dezső cu siguranţă ocupă unul dintre fotoliile marilor maeştri ai Lojei. Poet, prozator, romancier, eseist, traducător – în cei 51 de ani ce i-au fost conferţi de soartă să trăiască, a creat o operă de o amploare de invidiat. La 25 de ani îşi cîştigă adevăratul renume cu al doilea volum de poezii, Tînguielile unui sărman copil, un ciclu de reflecţii lirice în care evocă – cu tehnica simbolistă-impresionistă – copilăria petrecută la Subotica, familia, oamenii oraşului provincial, dar în primul rînd gîndurile şi sentimentele copilului despre lumea pe care abia începe s-o cunoască.

Povestirile şi nuvelele sale oferă o vastă panoramă despre omul de rînd, care nu-şi găseşte locul în viaţa cotidiană, şi se confruntă continuu cu mai puternicii banului şi mai totdeauna se lasă bătut. Vremurile tulburi de după primul război mondial, revoluţiile din Ungaria şi comportamentul scriitorilor în timpul acelor evenimente îl bulversează şi pe Kosztolányi, ajungînd să se definească „homo aestheticus”, adică erudit care nu ar avea voie să se implice în politica de zi cu zi.

În anii 2o începe seria romanelor: Nero, poetul sîngeros (care îi aduce recunoştinţa şi prietenia lui Thomas Mann), Zmeul de aur (drama unui profesor de liceu), Ciocîrlia (relaţia tragică între o fată bătrînă şi părinţii ei) şi Édes Anna (reflexia freudiană despre bine şi rău, despre minte şi inimă, despre călău şi victimă). În seria de povestiri Esti Kornél scriitorul şi bărbatul matur, ajuns şi recunoscut, se confruntă cu idealurile sale din tinereţe, personajul Esti Kornél fiind sinea sa la douăzeci de ani.

Atacat de boala necruţătoare a cancerului, Kosztolányi începe lupta finală: în poeziile sale din ultima perioadă. Destăinuie secretele cele mai adînci ale existenţei umane, ajungînd la concluzia că omul în acelaşi timp este nu numai o cantitate neglijabilă în marele univers, dar şi însăşi Creaţia.

*^**

Sub titlul Diamante neşlefuite editura Magyar Könyvklub a încercat să culeagă din scrierile lui Kosztolányi încă nepublicate în nenumăratele volume editate de-a lungul anilor: poezii, traduceri, publicistică, prelegeri, reportaje. Volumul conţine şi două relatări foarte interesante pentru noi despre cum a văzut scriitorul Bucureştiul şi Oradea în vremea primului război mondial. Sunt impresii strict personale, fără intenţii sociografice sau verdicte istorice, dar care emană parfumul discret de odinioară. Acest parfum cuprinde şi a treia scriere prezentată  mai jos, în care apare relaţia femei-bărbaţi în situaţia extremă a războiului – situaţie de acum nouăzeci de ani, care are o actualitate ciudată, ba chiar înfiorătoare azi, în situaţii destul de asemănătoare.

Colorit bucureştean

Cer arid, de un galben pal.

Birja, care mă duce de la gară pînă-n oraş, seamănă cu o caleaşcă regală, deşi e doar birjă, iar birjarul e frumos coafat, păru-i lins cu unguentul de rigoare, mustaţa-i aranjată cu migală. Poartă o haină de mătase. Duce spre costumaţia regilor din operete.

Pesemne birjarii bucureşteni poartă grija eleganţei oraşului.

La hotel mi se cer 15 lei pe cameră. Încep să mă tocmesc. Preţul coboară imediat la 1o lei, eu ofer 5, ca hangiul să-mi spună 7. Mă gîndesc că aş fi putut obţine şi cu 2 lei.

Pe alocuri oraşul pare o metropolă. Fiecare stradă îşi are propriul miros. Acest morman de parfumuri necunoscute şi stridente se revarsă în arşiţa înnebunitoare. Damfurile prăvăliilor de brînzeturi parcă se ceartă între ele. Mirosul de gudron, petrol şi de ghimber îmi gîdilă nasul. Într-un colţ pe Calea Victoriei un băieţandru împarte fluturaşe cu reclame de film. Foile albe plutesc în căldura îmbăcsită ca nişte pescăruşi.

Se aude grai franţuzesc. Toată lumea vorbeşte în franceză. La noi, pe vremuri, în „cercul denaţionalizat” a fost astfel la modă vorba nemţească. Umblă pe ici-colo şi ţărani în opinci, dar ei sunt tăcuţi. Cei care se opresc în faţa teatrelor şi coboară din birje sau automobile, toţi îşi etalează accentul parizian. Nicăieri într-o ţară străină nu se vorbeşte atît de bine şi atît de trist franceza. Rudele sărace se laudă cu rudenia bogată.

Acest oraş parcă nu e întru totul sincer. Străinul are senzaţia că aici s-a construit în treacăt, ca un chioşc în bîlci, din hîrtie şi lemn, oricînd fiind pasibil de demolare. Bogăţia oraşului  e parcă mai deprimantă decît sărăcia ei.

n mahalale căsuţe, colibe, bordeie, boşdeuci albastre, verzi, rozalii. Tu care intri lasă-ţi în urmă orice speranţă!

Stridenţă balcanică, mizerie, prostie, ţuică, lăutari, gîndaci, plînsete de copil. Ţăranul stă pe podea, se uită în gol ore-n şir. Cu faţa gălbuie, buhăită.

În poartă muierea, cu un cojoc veştejit pe ea, pantofi bărbăteşti, plînge.

Acest cartier, care nu s-a construit pentru străini, mi se pare mai sincer.

Reportaj capricios despre oraşul-lumină, despre

literatură şi despre anumite dispute ale secolului douăzeci

Oradea-Mare, martie 1917

 „O, tu, Oradea, oraş-lumină” – cităm deseori cuvintele unui poet nobil local, drag nouă, cînd păşim pe străzile asfaltate şi aruncăm o privire prin ferestrele imense ale cafenelelor inundate de lumina binecuvîntată. Oradea nu este un oraş provincial. În primul rînd fiindcă-i place lumina. Pe omul oraşelor mari îl poţi identifica prin faptul că nu face economii nici cu lumina, nici cu săpunul. Chiar şi în vreme de pace existau oraşe maghiare care s-au privat în primul rînd de lumină. Deasupra mesei din sufrageria familiilor bogate pîlpîia cîte un bec roşiatic, nenorocit. În acest oraş chiar şi acum e mai multă lumină. Oamenii mai bine n-ar mînca decît să stingă lumina.

Şi nicăieri nu vezi pantaloni roşi. Ritmul vieţii e alert, asemenea rîuleţului care, îmboldit de podul de fier, împarte oraşul în două. Distanţele sunt destul de mici, totuşi orădenii umblă la fel de repede ca şi cei din Budapesta sau Viena. Chiar şi tramvaiul fuge cu exces de zel dintr-o stradă într-alta. Şi în ziua de azi piaţa Bémer este Forum Romanum al oraşului. Românce îşi oferă la vînzare gîşte şi pui, dar aici se află şi piaţa ideilor culturale, literare, artistice şi ştiinţifice. Între două cafenele se duce lupta ideologiilor. Cîndva, înainte de război, Orăzii i se spunea Parisul de pe Criş. În orice caz are şi un cartier ca Montmartre-ul. La „bodegă” a chefuit cîndva tînăra literatură budapestană de azi. De oricare colţ al localului se leagă cîte o amintire livrescă. La această masă, pe aceste scări a stat într-o dimineaţă de demult tînărul Ady Endre. Un bărbat cu ochelari negri cîntă în mijlocul localului, cu vioara în mînă, dar parcă ar fi violoncel. Cîntă poezii de Ady, în stil semipopular-semidivertisment: „Deasupra oraşul s-adună-n nori sîngele fostei mele tinereţi...” Mai încolo Pisica albastră, cuibuşorul de nebunii al lui Juhász Gyula, Somlyó Zoltán, Emőd Tamás.De aici a pornit şi Biró Lajos şi Nagy Endre, colaborator neplătit, volonteur al unui ziar local. Orădenii vorbesc cu drag despre articolele sale de începător. Dutka Ákos trăieşte şi azi aici, poetul fin al acestui oraş şi al acestei epoci, dealtminteri conţopist la inspectoratul şcolar.

Vremurile revoluţionare ale antologiei Holnap au trecut de mult. Acum, în al treilea an al războiului mondial, fiorii unei febre noi trec prin acest oraş, care niciodată nu se astîmpără , tot timpul parcă ar fi un leagăn fierbinte, tot timpul vrea cîte ceva. Momentan ne face impresia evului mediu. Cam de o lună profesorul academiei de drept, Dr.Ágoston Péter, a publicat o carte voluminoasă, editată de societatea de ştiinţe sociale, sub titlul  Drumul evreilor. Atacă pe un ton vehement evreimea, ajungînd la concluzia finală că evreii maghiari trebuie să dispară ca entitate separată, deoarece nu are altă sarcină decît să-şi piardă specificul nedovedit în mod ştiinţific şi să se asimileze. Mulţi au considerat cartea drept un atac antisemit. În profesorul liber cugetător au regăsit un fel de urmaş întîrziat al lui Verhovay, Istóczy şi Ónody. În primele zile după apariţie, acest mic oraş mare de-a dreptul fierbea. Se formau grupuri pe stradă şi citeau cartea. În cafenele tonul disputelor a fost atît de ridicat încît nu s-a auzit nici muzica ţiganilor. În fiecare zi apăreau atacuri în ziarele locale. „Ceva de groază” strigau. Peste o săptămînă a apărut şi primul pamflet, cu copertă albastră: Ágoston cel rătăcit. După care: Dezvoltarea maghiară şi evreimea, de Székely János. În curînd s-a epuizat caieţelul ieftin, care combătea lucrarea profesorului pe bază marxistă. Urma un alt pamflet, cu coperţică movulie: Viitorul evreimii maghiare sau Răspuns lui dr.Ágoston Péter, profesor de drept din Oradea, de Antal Sándor.( Primele două mii de exemplare, în ediţia autorului, preţul două coroane.) Acest pamflet, care este agăţat în vitrina fiecărei tutungerii, dezbate problema mai pe larg, dar pe un ton la fel de pasionat. Învelit în hîrtie roşie pe care se pot citi subtitluri, semne de întrebare şi exclamaţie, precum În ce constă greşeala lui Ágoston? etc, etc ( „Sfîntul Augustin” i-au dat poreclă adversarii.) În ziua cînd apare, autorul nu poate trece piaţa Bémer, lumea îl înconjoară, îl ovaţionează, necunoscuţi îi ridică osanale. De fapt agitaţia începe să se stingă. Doar că seara, la teatru se joacă o operetă de autori locali. Actorii încep să facă referiri la cartea lui Ágoston Péter. „Eşti izraelit; Ai citit Ágoston? Asimilează-te!” În sală rîsete, aplauze, huiduieli. Doar evul mediu putea fi asemănător, sau epoca reformaţiei, cînd organizau dispute predicatorii renumiţi, sau mai degrabă vremurile recatolicizării, cînd apăreau fel de fel de pamflete usturătoare şi se-ncăierau iezuiţii, calviniştii, luteranii, unitarienii.

Dr. Ágoston Péter poate fi văzut des pe stradă, cu fruntea sa înaltă, umerii bărbăteşti, cu ochii vioi şi strălucitori şi barba roşie tip Boulanger. Ascultă zîmbind acuzaţiile aduse. E drept, a luptat decenii întregi la extrema stîngă a radicalilor. Ba chiar aparţinea ultramontanilor. Purta cu plăcere şepcuţa frigiană a revoluţionarilor. Să ne aducem aminte cînd s-a produs ruptura între sociologii din Budapesta: progresiştii şi moderaţii, internaţionaliştii şi naţionaliştii s-au despărţit, ca apa de foc. În sală a izbucnit uraganul. Dar vocea lui Ágoston Péter s-a dovedit mai tare ca uraganul, cînd, înroşit foc, enervat, a strigat spre moderaţii, care vorbeau de naţionalismul lor: „oameni suntem”. S-a tot ridicat şi s-a aşezat, bătea în masă. Cu scrierile sale apărute mai toate în Világ a bătut la poarta vremurilor noi. Aristocraţii din vîrful ţării l-au apreciat şi l-au iubit. Care o fi cauza părerii sale actuale, nu ştim. Deocamdată cartea lui  este chiar un mister şi aşteptăm clarificarea ştiinţifică.

Unora le-a plăcut să vorbească despre Oradea ca despre un fel de dependinţă modestă a Budapestei. N-au dreptate. Acest oraş îşi are propria sa viaţă, e drept, ciudată. Tot timpul o frămîntă curiozitatea febrilă. Chiar şi acum se citeşte pe stradă şi în cafenele Corriere della Sera, La Stampa, Le Matin, L’Illustration, Illustrated Lond News, Times. Numărul locuitorilor s-a dublat în timpul războiului. În pace oraşul număra 6o ooo de suflete, azi are 11o ooo, refugiaţii din Ardeal, care s-au adăpostit în capitala Bihorului, n-au mai putut merge mai departe, aici au rămas. Mica nobilime, care a stat retrasă în vechiul cuib de vulturi, vrînd-nevrînd a fost nevoită să se amestece în viata clocotită a oraşului. Oare disputa amintită încotro o să se-ndrepte mîine sau poimîine? Nu ştim. Fiindcă Oradea se schimbă din oră în oră. Societatea Szigligeti, această asociaţie a literaturii conservatoare a primit între rîndurile sale scriitorii literaturii noi. Fiecare orădean seamănă puţin cu eroul dramaturgului local, Szigligeti Ede, cu Liliomfi, care îşi schimbă cu uşurinţă hainele, peruca sau masca. Aici totul fierbe, clocoteşte, trăieşte şi această trăire a vieţii este simpatică.

Doar atunci mă trezesc brusc la realitate cînd pe stradă apar soldaţii cu baionete, cu puşti, soldaţii cehi, în uniforma lor cu revere galbene.

Steaua prea îndepărtată

Ochii omului se-ndreaptă acum spre stelele îndepărtate. De acolo aşteaptă ideea salvatoare care ar putea lipi din nou cioburile culturii sparte. Tot visăm că într-o noapte – printr-un miracol – din steaua îndepărtată coboară nişte fiinţe încă necunoscute, dar înţelepte, curate, bune, care dintr-odată fac ordine şi încheagă din nou omenirea. Ce idee fantastică şi imposibilă. Pesemne nu ne uităm decît departe. În jurul nostru nu observăm nimic. Nu vrem să observăm, nici chiar în această clipă hotărîtoare pentru soarta omenirii, că există lîngă noi fiinţe, cealaltă parte a omenirii, care pînă acum a trăit pe pămînt de parcă ar trăi pe o stea îndepărtată. Mîna lor n-a ajuns pînă acum la rezolvarea treburilor pămînteşti, să ne ridicăm deci privirea spre femei, avem toate motivele să le privim, acum, cînd înţelepciunea bărbaţilor e pe terminate şi lumea este zguduită de una dintre cele mai grave crize ale sale.

Ar trebui să avem încredere în ele, pentru că au fost excluse cu totul din drepturi şi nu au contribuit cu nimic la stigmatizarea tragediei omului. Ele nu au luat parte la şedinţe şi conferinţe, la intrigile entente-ului care au provocat războiul. Femeile reprezintă adevărata democraţie a omenirii. Nu ştim ce părere au gînditorii serioşi ai lumii despre politica actuală a entente-ului, dar suntem siguri că nu o consideră nici prea tinerească, nici prea binefăcătoare, şi nici prea viabilă.

Acum, în timpul războiului, atunci cînd toţi bărbaţii s-au făcut gînditori, atunci cînd s-au ridicat cele mai mari probleme ale vieţii şi ale politicii, acum, cînd am dezbătut scopul omenirii şi al moralei pe pămînt, ne-am dat seama că bărbaţii adevăraţi şi-au găsit adevăraţii camarazi în femei. E uimitor cît de clar, cît de simplu, cît de apostolic văd femeile scopul final, nobil al omenirii. Femeia de rînd este mai aproape de natură, prin urmare şi de adevăr, decît bărbatul de rînd. Femeia nu trăieşte prin sloganuri. Noroc că nu şi-a făcut efectul educaţia învechită şi imorală a şcolilor, care cu un simplu gest înlătură natura şi expune nişte scopuri metafizice. Femeia ştie foarte bine – că doar ea însăşi este viaţa, natura, adevărul ancestral – că nu există nimic afară de natură. Poate să zîmbească şi să rîdă. Totdeauna am considerat un semn bun că s-a îndepărtat de doctrinari şi în timpul prelegerilor bombastice, pline de fraze goale ale pseudobărbaţilor, a chicotit doar. Se spune despre ea că sărăcuţa nu înţelege. Slavă domnului, întradevăr n-a înţeles. Precum nu înţelege bunătatea, răutatea, importanţa, banalităţile, conţinutul, vidarea. Şi acesta este semnul inteligenţei şi menirii sale. Fiindcă timp de milenii femeia, femeia păgînă nu putea fi înstrăinată de natură.

E foarte puternică ideea că această naturaleţe, această raţiune purtată de femei îşi va găsi locul în politica viitorului. Ne întrebăm: oare ar fi vreun blestem pentru această lume bolnavă şi tristă dacă femeia ar avea acelaşi cuvînt ca şi bărbatul? Dacă această logică, care bate ritmul inimii naturii, dacă această fecunditate, care este egală cu viaţa însăşi, cu suflul cîmpurilor înflorite şi al lanurilor aurite, ar avea graiul propriu? Putem afirma liniştit, că femeile sunt pe puţin atît de înţelepte ca diplomaţii englezi, ca şi capitaliştii francezi sau prinţii ruşi, care se declară „bărbaţi” şi care au împins omenirea suferindă într-un război sîngeros şi laş. Aceşti diplomaţi stîngaci au în capul lor o mulţime de „idei”, „sisteme”, „ştiinţă”, din care lipseşte femeia, sunt multe minciuni, multe invidii, multe dorinţe camuflate de răzbunare, dar prea puţine instincte, prea puţin curaj hotărîtor, prea puţină iubire, ceea ce poartă în sine orice femeie. Lumea a fost deja trecută de fiori. Chiar şi bărbaţii se uită nedumeriţi unii la ceilalţi. Pe vremuri, în timpul dictaturii bărbaţilor, femeile mai puteau fi alungate, cu pretextul că ar cauza „o harababură colosală” în soarta lumii. De acum înainte probabil vor vorbi mai modest şi mai binevoitor. Nu există o idee mai naturală decît invitaţia lumii bulversate lansată femeilor de a decide, de a conduce, de a trăi. Luînd în considerare doar calculele probabilităţilor: ţările conduse de bărbaţi şi femei împreună nu se vor lansa în lupte atît de cumplite. Dacă familiile aristocrate se atrofiază, atunci se relansează prin sîngele sănătos al ţăranilor. Politica muribundă a vechiului ordin aşteaptă o astfel de relansare de la cele care nu au grăit încă de la facerea lumii încoace, de la femei.

De acum înainte va fi interesul – nu nobleţea! – bărbaţilor să invite femeile ca parteneri în formarea istoriei, în cursul căreia suferă împreună, şi pentru a protesta contra nebuniei că o jumătate din omenire este exclusă din drepturile vieţii. Femeia, mama noastră şi sora noastră şi nevasta noastră, trebuie salvată din jugul bucătăriei. Fiindcă pînă acum zăcea acolo. Încrederea pierită a lumii doar prin ele se poate restabili. Trebuie să ne dăm seama, în sfîrşit, că steaua prea îndepărtată, despre care visează utopicii este aici, este însuşi Pămîntul.