Nr. 9 (478) septembrie 2005

Bulevardul Ero(r)ilor

Andrei Bodiu, Bulevardul Eroilor,

Editura Paralela 45, Piteşti, 2004

 Recenta carte a lui Andrei Bodiu — de­butul său în roman, de fapt — pune din start, o mică problemă: who’s who? Mai pe româneşte, dacă-i roman cu cheie, să ştim şi noi! Mărturisesc că, deşi expert (nerecunoscut) în acest tip de lectură referenţială, îmi declin competenţa. Nu pentru că n-aş putea face cercetări detectivistice (o cheie pentru amatorii de astfel de investigaţii: majoritatea nu­melor personajelor se află într-una din ur­mătoarele relaţii cu numele ‘adevărate’: acelaşi număr de litere, originea onomastică comună, să zicem, latină, sonorităţi comune etc.), ci pentru că mi se par irelevante. Să mă explic: raporturile romanului cu întîmplările «reale» e, cumva, similar aceluia dintre filmul lui Passolini, Decameronul, şi colecţia de po­ves­tiri a lui Boccaccio. Adică, acolo, un pictor so­seşte într-o mahala din Napoli pentru a picta o biserică, şi acestea sînt poveştile care circulă la momentul respectiv prin cartier, poveşti din care cîteva personaje se regăsesc în frescele finale. Cu alte cuvinte, povestea e tratată drept ‘realitate’ şi încorporată ulterior în altceva, într-o altă operă de artă, al cărei punct de plecare e. La fel, la Bodiu, poveştile, în­tîmplările, micile (sau marile) bîrfe sînt doar punctul de plecare, materialul. Cine vrea să găsească picanterii despre cutare sau cu­tare persoană, ascunsă (discutabil, cum am mai spus) în spatele cutărui sau cutărui personaj, ar face mai bine să le caute în altă parte. Cartea, după cum ne atrage atenţia autorul însuşi, în prefaţă, e mai puţin fabula, cît morala acesteia. O morală, însă, pe care se fereşte să o ofere mură-n gură, ca pe nişte posmagi gata muiaţi, şi care cere un anumit efort din par­tea cititorului

Sînt trei poveşti (lăsate) deschise, grupate în jurul celor trei personaje în jurul cărora gravitează acţiunea. Prima e cea a lui Mircea Bănceu, narată la persoana I; acesta e şef de catedră la filologia braşoveană, prins în politica universitară (şi aici se găsesc, probabil, u­nele dintre cele mai izbutite pagini ale cărţii, în descrierea, ca la Malcolm Bradbury şi la David Lodge, în Meserie!, a presiunilor economice cărora trebuie să le facă faţă învăţămîntul universitar românesc în momentul de faţă, şi combinate cu o galerie de figuri remarca­bile, chiar dacă mai curînd schiţate decît portretizate în detaliu, cu vanităţile şi arivismele lor academice, cu interese inavuabile, într-un tablou de moravuri, care dacă nu e adevărat, în sens factual, e în schimb verosimil).

Această naraţiune, preponderent la persoana I, le pune cumva în umbră pe celelalte două, la persoana a III-a, cea a lui Liviu Tudose, coleg cu Bănceu, cu o viaţă de fami­lie făcută praf, cu o teză de doctorat veşnic amînată, «emigrat» / «azilant» în Braşov, în schimb, cu probleme existenţiale, convertite în probleme erotice, şi cea a studentei Alina (Po­­povici), bovarică, nu foarte preocupată de şcoală, deloc interesată să devină profesoară, şi, excedată de mizeria lungii noastre tranziţii, visînd să emigreze. Fata ia contact cu viaţa «reală», adică, în căutarea unei slujbe care să mai uşureze povara de pe umerii părinţilor care o întreţin la facultate, şi pentru a face faţă competiţiei sociale (manifestate în îm­brăcăminte, cosmeticale şi accesorii), ajunge secretara unui fost securist, convertit în om de afaceri – şi aici putem constata interferenţe cu recenta carte a lui Marius Oprea, Moş­te­nitorii Securităţii (s-ar putea spune chiar: orice asemănare cu persoane reale…).

Lipsa numărului din titlu (bunăoară, Bulevardul Eroilor 29, cum poate s-ar fi aşteptat unii) e un semn. Să zicem, al renunţării la referinţele concrete şi al plonjării într-o ficţiu­ne care-şi construieşte propriile referinţe. Şi care e mai interesantă din acest punct de ve­dere; nu deranjează alternanţa între naraţiunea la persoana I şi cea la persoana a III-a (nici mă­car cînd e vorba de Bănceu, un presupus alter ego al autorului, care, firesc, poate că vrea să iasă în prim-plan), şi nici, de fapt, absenţa vieţii studenţeşti (cei interesaţi de aceasta, o pot găsi, caricatural, în Filo, meserie!, debutul Oanei Tănase).

Miza cărţii mi se pare a sta în tribulaţiile erotice ale lui Tudose (încă o dată, e nevoie şi de celelalte două poveşti principale, plus cele cîteva secundare – cea a lui Cici sau idila din­tre Ramona şi Şandor, de pildă, extrem de reuşite – pentru a crea contextul). În acest punct, poate că ar fi folositor să recurgem la o lucrare de referinţă, şi anume, Maeştri şi dis­cipoli a lui George Steiner; un argument ar fi acesta: “Erosul şi educaţia sînt inseparabi­le”.

Sînt trei instanţe ale acestei poveşti: “fata cu pixul”, studenta din Republica Moldova, Nadejda, care-şi plăteşte în natură intervenţia lui Tudose pentru a scăpa de repetenţie («pă­cat împotriva Sfîntului Duh» în magisterium, după Steiner, indiferent de condiţii), şi Li­gia, care face o teză de licenţă cu Tudose, despre erotism în literatură (Miller, Kundera, Houellebecq) – aici ar interveni “tema Maestrului mai în etate şi a discipolei tinere”, iar sin­tagma pe care o foloseşte personajul pentru a caracteriza situaţia, ambiguitate fertilă, e cît se poate de adecvată – “Erosul intelectului, mai crud decît oricare altul, se poate trans­for­ma în poftă carnală”, zice acelaşi Steiner.

Mai mult, parcă pentru a ilustra comentariul lui Boccaccio la adresa lui Brunetto La­tini, paedagogus ergo sodomiticus, Liviu se trezeşte implicat pînă şi într-o aventură ho­mosexuală – îi cade cu tronc unui student aparţinînd minorităţii gay, care îi trimite e-mai­l­u­ri, ascunzîndu-şi identitatea sub iniţiala T., reminiscenţă / aluzie literară, îi tot dă întîlnire ş.a.m.d., de-abia reuşind să scape din toată această poveste.

Povestea / poveştile (nu spunem povestea poveştilor, că ar fi excesiv) se termină în coa­dă de peşte – la facultate rămîne cum s-a stabilit, Liviu nu vrea să se angajeze (prea tare) în relaţia cu Ligia şi hotărăşte să se mute din cămin, să-şi găsească o garsonieră în oraş, “Da­că Ligia îl va descoperi, bine, dacă nu, iar bine”.

În armată cîntam, printre altele, un cîntec ce avea, ca al doilea vers al refrenului, “Ur­­maşii marilor eroi” şi care, inevitabil, din cauza desincronizării vocilor, se transforma în “urmaşii marilor erori”. Poate că despre această ambiguitate fertilă între erori şi eroi e vor­­ba în roman.