Nr. 9 (478) septembrie 2005

Erotism şi fantezie.

În singurătate

Ioana Bradea, Băgău,

Editura EST, Bucureşti, 2004

„Să sară-n aer toate ştiinţele din lume, să explodeze pur şi simplu lingvistica, matematica, literatura şi mai ales ghiceala în cărţi sau în alte semne rătăcite din greşeală pe străzi – numa’ dragostea noastră să nu cadă, să rămână ţeapănă să încremenească aiurea-n tramvai şi să se împlinească atunci şi ultimul cerc de vrajă maaarius să vezi că alternativă de-adevăratelea nu mai există să socoteşti atunci că efectiv te surpi fără fiinţa lui fiinţa ta fiinţa mea absenţa asta să te despice-n două să mă rupă-n figuri geometrice pricepi tu Ma­rius cum ar fi să te plimbi pe stradă aşa ciuntit şi spart în două şi oamenii să se uite la tine ca la o jumătate de om călare pe jumătate de ie­pure şchiop care toate le suferă toate le crede şi le nădăjduieşte şi le rabdă îndelung şi este binevoitor şi nu pizmuieşte nu se laudă nu se trufeşte nu se poartă cu necuviinţă nu se aprinde de mânie nu gândeşte strâmb şi se bu­cură de adevăr”.

Deşi unii ar crede că Băgău este aproape un roman-cult care vorbeşte despre ex­perienţele erotice virtuale ori ba ale unei fete de la liniile erotice, romanul Ioanei Bradea e înainte de toate confesiunea unei singuratice care are, ce-i drept, simţul umorului şi o bună dispoziţie autoironică molipsitoare.

O fată nu prea atrăgătoare, studentă la literele bucureştene, îşi tunde părul, ascultă mai mereu muzică şi fumează. Pentru a-şi plăti chiria lucrează la o linie erotică. Răspunde la numele de Andreea sau Andros. E o femeie sinceră şi pasională, bovarică şi nubilă. Fără noroc în dragoste. Locuieşte cu fratele ei în chirie într-un oraş care face Bistriţa natală un soi de topos proustian, ceţos şi moralmente justiţiar. Eroina Ioanei Bradea îşi descrie cu ta­lent şi autenticitate o realitate deloc nouă dar nelipsită din oferta societăţii de consum. Un roman contemporan, în care o fire teatrală, pasionată de ludicul limbajului se joacă la locul de muncă de-a experienţa pe care, altminteri, n-o va fi trăit nicicând. La început, pare aterizată într-o lume diferită fundamental de ceea ce este ea cu adevărat; un fel de purgato­riu social. Că-i vorba de Vasile, Costel, etc. clienţii, formând un soi de categorie reprezentând naivii, dezaxaţii, disperaţii, perverşii ori blazaţii alcătuiesc o tagmă diformă, subjugată căr­nii şi limbajului vulgar. În redarea acestui aspect social stă avantajul Ioanei Bradea faţă de colegii de generaţie: faptul cum plasticizează şi ornamentează o realitate actuală distinctă. Un subiect inedit, pentru unii datat dar atât de promiţător artistic. 

Citatul de mai sus confirmă trăirile unei femei derutate erotic, aproape-frustate, care trăieşte mereu amintirea unei foste-ipotetic-viitoare-imposibile iubiri. Legătura cu Ma­rius, iubitul pasionat de Caţavenci, bonom şi glacial, mai mult o prezenţă a memoriei, e o farsă bovarică. Melancolică, dă senzaţia că ar putea flirta cu clienţii, ispitită de propriul corp. Se lasă, de aceea, deseori, pradă stărilor onirice şi poetice. Cartea e povestea de şape zile a unei femei lipsită de încredere în feminitate, posibil victimă amoroasă: „pe mine o­ricum nu mă ţine nimeni mai mult de nouă luni”. Marius, realitate ori proiecţie ideală e­ro­tic, e leit-motivul stărilor depresive care uneori trece în irealitate: „un fel de infrastructură mi-e Marius ca un embrion ca un blestem parcă ar trăi în mine”.

Nu încape îndoială că cititoarele se vor fi identificat cu imaginarul acestei simpati­ce deznădăjduite. Vor înţelege distorsiunile muncii cu intimitatea, vor ofta languros la întâlnirile cu poezia imaginii şi se vor ruşina când revelaţia unei „teologii a pornografiei” le va părea proba­bilă. Ce să obiecteze o femeie când totul  va putea fi cumpărat cu cuvinte şi poezii?

Între atâtea himere social-artistice apar şi neajunsurile: stări de veghe onirică („iar nu văd limpede printre lucruri”) ori pronunţat poetic-bovarice („ne privim doar şi printre pi­cioarele noastre se scurg pe cearşaf cuvintele nerostite”), promiscuitatea singurătăţii („u­neori am impresia că dac-aş muri, o săptămână întreagă aş putea să zac în casa asta fără să ştie nimeni de mine” spune Marius alături de ea), procese de culpabilitate (interferenţele cu cei dragi, familia). Existenţa ei o plictiseşte, şcoala nu îndeamnă la nimic concret, plafonată, plictisită, fără prieteni, părinţi şi perspective, discuţiile de la telefonul erotic constituie un caleidoscop al verificării efervescenţei trăirii. Tratează universul virtual cu umor crud, redând printr-un limbaj fidel, taxonomia acestui sistem. Unii clienţi îi cântă ori re­cită poezii, alţii fac farse sau speră la întâlniri. Nu lipsesc schizofrenicii, viitori sinucigaşi, pu­berii şi infidelii. Ce se ascunde în spatele fetei care vorbeşte calmă despre pornografia vir­tuală? Cine e fetiţa asta care vorbeşte urât pentru bani? Aceeaşi singuratică-îndrăgostită-me­lancolică cu gândul când la familie („am murdărit fragmente întregi de suflet, zice ma­ma, am stricat deja cuvintele şi am făcut de ruşine multe lucruri sfinte”), când la iubitul-ca­valerul-himera Marius („atunci când iubitul nu poate să-ţi vorbească sau când pur şi simplu nu are voie sau când nişte împrejurări nedrepte îl împiedică – atunci e cazul să te uiţi cu atenţie în jur, fiindcă străzile şi copacii şi  clădirile o să-ţi vorbească ele toate în locul lui, o să-ţi facă vreun semn într-o limbă ascunsă de îngeri şi prin ea o să vezi ca printr-un e­vantai de cărţi de ghicit ca printr-o oglindă şi după aia o să vină şi vremea când o să stăm fa­ţă-n faţă şi atunci o să ştim totul pe toate părţile…”).

Alături de transcrierile convorbirilor cu clienţii, la fel de fidel e surprinsă şi lumea „fe­telor” de la liniile erotice. Nu întotdeauna decăzute, unele studente, altele pozând în i­postaze naive, „colegele” o iniţiază în tehnica disimulării verbale. „Suntem într-o realitate vir­tuală oricum”, spune undeva naratoarea. Acesta e şi mesajul către cititor, grăbit să plonjeze în tabuurile cele mai la-ndemână. Spre deosebire de colegele sale, Andreea, eroina, su­feră de sinceritate şi când ajunge la un nivel al experienţei care-i conferă autoritate în a­pă­rarea imaginii de grup, transmite mesaje de reabilitare lumii preconceptelor: „tot noi ne a­gităm uneori ore întregi să demonstrăm câte unuia că nu-i adevărat, nu suntem curve, noi vorbim doar, folosim cuvinte într-o slujbă ca oricare alta, una chiar elegantă, dacă stai să te gândeşti că nu ne murdărim trupul ca fraierele alea de pe Mătăsari (…) cel mai tare mă crizez atunci când îşi imaginează cineva că mint, că nuu-i adevărat, nu te cheamă Andreea, n-ai ochi căprui, n-ai părul scurt şi şaten, minţiţi toate la greu şi vă doare-n cur de labagiii care sună şi îşi pun sufletul pe tavă în faţa voastră…”. Mai mult, această familiarizare con­cu­rată cu predilecţia spre literatură îi dă ideea unui „debut anormal în literatura ro­mâ­nească suburbană”, conştientă de talentul nou descoperit. Cartea abundă de apelative şi des­crieri din care nu lipsesc înjurăturile de tot soiul pe care eroina şi le apropie pentru că a­ceastă nouă identitate îi permite o procesare artistică a limbajului altfel niciodată utilizat moral. Şi merge atât de departe cu limbajul underground dar atât de viu oriunde încât frazele dau senzaţia unei redundanţe, ca o uscăciune a expresivităţii. Astfel că şi proiectarea sis­tematică de imagini se aneantizează de reperele aproape-impuse ale limbajului suburban. Nici măcar sondările unui posibil registru artistic de transcriere a viselor - asamblat căr­tărescian – nu mai funcţionează. Iar când, de la mijlocul penultimului capitol până la sfâr­şitul cărţii, se încearcă o suscitare prin monologul epistolar şi excursuri  legate de distincţia masculin-feminin, textul se înăbuşă într-un prea-plin care nu-şi avea rostul. Dacă ţi­nem la o comparaţie, capitolul „joi” (ultimul) e un fel de „confesiunile vaginului”, care şi-ar fi avut o misiune undeva la începutul cărţii, or în acest punct deja forţa narativă scade în construcţie şi se deformează în excursuri.

Ioana Bradea are ambiţia să îmbogăţească imaginarul nostru erotic: „puţină imagi­na­ţie băi doamnelor, băi domnişoarelor”. Se plânge de „sărăcia fanteziei noastre erotice”, de aceea vorbeşte captivată despre înjurături, ca o primă cale spre activarea fanteziei. Editorul, pe de-o parte, a riscat publicarea unui necunoscut dar a susţinut proiectul printr-o pu­blicitate agresivă. Nu e nevoie să amintesc decât prima propoziţie, reluată şi pe pre­zentarea de pe coperta a patra: „Sunt o doamnă, ce …. mea”.  Pe de altă parte, cititorii se pare că au perceput pozitiv mesajele Ioanei Bradea. Reţeta, iată, e de succes. Nu m-ar surprinde să văd o a doua ediţie.

În romanul Ioanei Bradea trebuie remarcate mai ales capacităţile autoarei de-a administra un imaginar alunecos şi hipnotizant, instrumentând cu talent aspecte poetice, u­moristice, (auto)ironice şi teatrale. Băgău nu e doar o expresie între „fetele” de la liniile e­rotice, cât un stigmat literar pentru Ioana Bradea. Romanul său vorbeşte despre o realitate cotidiană, nevăzută şi tabuizată, despre un underground virtual - la fel ca în romanele co­legilor de generaţie despre internet, droguri etc. Ce o deosebeşte de ceilalţi tineri prozatori e extravaganţa erotică, frazarea lungă brebaniană dar funciar veselă, autoironia care ce­re compasiune şi asumarea, chiar dacă parţială, a mesajului cărtărescian, ignorat de toţi cei­lalţi prozatori. Deocamdată Ioana Bradea pierde când e vorba de construcţia altor per­so­naje, căci în afară de eroina naratoare, nici un alt personaj nu convinge.

Şocant pentru unii, simpatic pentru alţii, Băgău este un roman de care literatura tâ­nără avea nevoie. Şi nu numai tânără.