Nr. 9 (478) septembrie 2005

Celălalt K

Ioan Moldovan, Celălalt peşte,

Editura Paralela 45, Piteşti, 2005

Optzecist pur-sânge, Ioan Moldovan este, poate, unicul reprezentant al generaţiei sale care nu a abdicat cu nici o carte de la misia sa de poet, publicând în perioada 1980-2002 nu mai puţin de opt cărţi de poezie, fără derapaje în eseu, jurnal, publicistică, roman, critică literară, precum majoritatea colegilor săi deşi, cu siguranţă, peste ani va publica în volum pertinentele sale cronici literare din Familia.

De fapt Ioan Moldovan este nu nu­mai optzecist pur-sânge, ci şi poet pur-sânge, albastru aş zice, din stirpea celor aleşi, aristocraţi ai cuvântului, metaforei şi ideii, ai acelora pentru care poezia este o stare de spirit, de vis, de revoltă, de veghe, materializate în su­perbe poeme ce fac deliciul rarilor cititori de poezie bună, rafinată, elegantă.

De la Viaţa fără nume (1980) la recenta sa carte Celălalt peşte, Ioan Mol­dovan ră­mâne acelaşi poet constant cu sine şi lumea sa, adică tocmai cu acele „interioare nebune” pe care le cultivă şi le exhibă cu  fervoare şi candoare într-o veritabilă artă a oboselii fizice, a răbdării metafizice şi a insomniilor mai mult uraniene decât saturniene, ce bulver­sează un eu saturat până la greaţă de acel ”mai­nimic”, de care se zice şi se dezice atent la detaliile cotidiene, onirice, orfice, trans­cendentale, deşi, parcă tocmai pentru a deruta cititorul, în Argumentul ce ţine loc de prefaţă ne avertizează suav-contemplativ „ în detalii, cum ştiţi, se ascunde diavolul”.

Diavolul (sau diavolii !) din detaliile poemelor sale este unul domesticit cu abilă mă­ies­trie în captivitatea imediată, sau poate nu este altceva decât îngerul său păzitor de reverie, abulie şi semitrezie, a propriilor sale viziuni despre ceea ce i se întâmplă şi îl încântă în curtea blocului, într-o livadă cu vişini, în redacţie, pe stradă, la Lunca Vişagului, în preajma unei pubele ( poetul face o adevărată obsesie din acest aspirator de reziduri  ), şi totul într-o lehamite conştientizată şi silă asumată de un ins aflat „într-o ticăloşie fără margini / bân­tuit şi descreierat / într-o conversaţie cu scaunul”, pe un fundal negru pe negru, cum ar spune Aurel Pantea, al umilinţelor resemnate şi revelaţiilor stilizate, „în zeama sărată a/ mainimicului”.

Imersiunile în nimicnicia / bicisnicia zilnică sunt făcute nu cu obstinaţia ratatului, ci cu amărăciunea celui care ratează ceea ce nu trebuie ratat, adică clipa cea repede ( „hăitu­iala nu se mai termină”), şi doar în acest peisaj arid, de pustă interioară şi stupizenie exterioară, bântuit de obscuritatea mediocrităţii şi a indiferenţei, pare a găsi adevăratele stări de graţie şi elevaţie, dar şi de dizgraţie şi repulsie, mici şi rare refugii ale (ne)mulţumirii de sine şi ale (in)satisfacţiei artistice, profesionale, familiale etc.

Dezolat de ceea ce vede, aude, bălteşte în jurul său, poetul îşi măsoară / analizează stă­rile existenţiale cu o luciditate blândă, molcomă, în gesturi mai mult sesizate decât schi­ţate, fotografiate cu încetinitorul şi developate cu o bonomie „rea”, crudă, lipsite de redundantele ceremonii şi solemnităţi gratuite, căci pentru Ioan Moldovan, nu de puţine ori, an­cadramentul este mai semnificativ decât imaginea însăşi, târârea mai importantă decât cel care se târăşte, anonimatul prin urbe mai înălţător decât o fericire absurdă.

Pentru el a sosit „vremea moţăielii”, metamorfozat în Oblomov-ul  zilelor noastre, în care odaia este înlocuită cu apartamentul de bloc, divanul, fotoliul, strada Gorohovaia cu bulevardul, subterana cu underground-ul, locu(i)tor aparent al clipei, al efemeridei, precum insecta captivă în magma pietrificată din chilimbar, eternizându-şi revoltele (dar şi du­ioşiile ) într-un pseudo-stil „dulce”, precum în poemul intitulat chiar Locu(i)tor: „ Mi-e u­rât cu mine m-am urât cu mine de mine şi acum cu graţie un / fluturaş de molie zboară prin ultimă bucătăria noastră se va / termina gelul cum am spus şi alte plăţi voi avea de plătit dar acum / plesnesc în aer moliuţa aceea fără inimioară (…), N-aş vrea decât să stau îm­brăţişat pentru totdeauna de / Ei, Realii, Eternii, Zeii şi Nimicitorii mei”.

Avatarurile unei existenţe bulversate răvăşesc eu-l ultragiat, refugiul în poezie fiind de fapt nevoia sa de a se mărturisi şi mântui de propriile himere şi plăsmuiri, în faţa unei rea­lităţi hidoase, asumate de nevoie şi nu de voie, autorul „artei răbdării” dând impresia că nu mai are răbdarea necesară („alienarea mea a început după alinierea planetelor”, su­perb vers !), dar nici vremurile părând a nu mai avea răbdare cu el („sunt uitat / sunt / fă­ră de mamă şi fără de tată”), autorul „tratatului de oboseală” dând la fel impresia că se simte vlăguit ( „nu-i aşa că ai obosit să tot fii faustic?”), împovărat de interogaţii thanatice („tu­mulii” bântuie noile poezii cu o fervoare lipsită de transparenţă ), vise buimace, ne­vroze, obsesii, dar şi de grijile zilei de mâine ce nu sunt tocmai de evitat: „Acum trebuie să intrăm în arenă cu blocnotesul umflat de / sarcini. / Cui îi mai pasă de visul de azi-noap­te / Ori de vreun oricare alt vis”.

În acest veritabil jurnal al nefericirii, angoasele cotidiene sunt cizelate cu fineţuri chi­rurgicale, asemenea unui orfervru care-şi migăleşte chinezăria până la a se confunda cu ea ( creaţie vs. suferinţă ), în poeme de o profunzime indubitabilă, ale căror mesaje nu fac de­cât să emoţioneze cititorul, să-l răvăşească, să-l provoace, dar mai ales să-l mire de con­diţia ingrată a artistului la început de secol şi mileniu ( căci ce este marea poezie dacă nu o perpetuă stare de mirare şi de minunare !), cartea reflectându-l fidel pe autor aşa cum îl ştim, sau cum ar trebui să-l ştim, în viaţa de zi cu zi: contemplativ, inteligent, bonom, suav, i­ronic, seducător, bun, iscoditor.

Ioan Moldovan, acest K al Oradiei postmoderne,  este un adevărat maestru al teh­nicii poemului, puţini fiind aceia care îi pot egala rafinamentul şi eleganţa scriiturii, iar a­ceastă nouă carte de tip mittel-european, veritabilă „lucrare de doctorat despre lehamite”, cum singur o recunoaşte într-un poem, relevă încă o dată faptul că poetul este unul dintre liderii generaţiei sale.