Nr. 9 (478) septembrie 2005

Teluricul şi solaritatea

Dora Bunta, Această femeie trebuie omorâtă cu pietre,

Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2003

Subiectul liric al poetei Dora Bunta, în dezgoliri atroce de sine,  se propune a fi ţinta tuturor agresiunilor. Cartea ei de debut, Această femeie trebuie omorâtă cu pietre, ed. Casa Cărţii de ştiinţă, 2003, anunţă încă din titlu o situare existenţială şi morală excesivă. Poeta, prin vîrstă biologică şi spirituală, se înscrie într-o formă de poezie ce a renunţat la lim­bajele parodicironice ale postmoder­nis­mului, optînd pentru confesiunea totală a u­nui subiect  traumatizat în exerciţul celor existenţiale. Lirismul cărţii sale e expresie a­cută a unei drame a limitelor feminităţii. Paradigma pe care şi-o asumă pînă la ma­sochism subiectul poetic al Dorei Bunta este tîrfa. Identificîndu-se cu modelul, fiinţa liri­că, lucidă pînă la despuiere de sine, are conştiinţa scandalului. Tocmai ilicitul condiţiei, din perspectiva celor morale, şi teroarea asu­mării ei constituie nucleul genetic al poemelor. Poezia ajunge astfel la un  lirism produs de o mare neruşinare. Fireşte, neruşinarea numeşte, aici, toate modurile decomplexării şi ale unei libertăţi ce se nutreşte din oprobriu. Intrînd cu trup şi suflet în regimul femintăţii delabrate,  Dora Bunta exclude orizontul mîntuirii. Subiectul ei liric e livrat fără şansă, dincolo de masochismul asumat, tu­tu­ror torţiunilor: Nu m-am zbătut deloc şi nu am ţipat/ când au venit oamenii aceia cu feţe a­coperite/ şi m-au târât de pletele negre  pe caldarâm/ până în piaţă/ aici m-au legat de un stâlp/ şi mi-au pus deasupra capului o pancartă:/ „ACEASTĂ FEMEIE TREBUIE O­MORÂTĂ CU PIETRE”/ îmi sfâşiaseră hainele ca pielea mea albă/ să ispitească pietrele/ sau privirile grosolane ale beţivilor/ piaţa era deocamdată pustie,/ doar nşte câini îmi dau târ­coale înfometaţi/ şi eu ştiam că atunci când oamenii vor veni/ nu va nimeni acolo sa le spună/ cel fără păcat să arunce primul cu piatra. Ştiindu-se că e însuşi locul progresiei ge­nerice a răului,  acest tip de conştiinţă lirică nu caută justificări. Ea explorează răul lăuntric şi  al celor lumeşti cu pasiune de preoteasă atinsă de negre retorici. Elanurile autodevo­ratoare nimeresc, totuşi, uneori, după ce dezvoltă serii de imagini violente, în  explicite lo­curi comune:Mestec în continuare cartilajul – trompa uterină, esofagul,/ traheile,/ ar­terele mi se pare că au acelaşi gust/ os crud/ Cordonul e foarte lung/ Mănânc din el de ani de zile şi nu se mai termină/ Mergând aşa la nesfîrşit prin moarte undeva tot ajung îmi/ spuneam/ hârş-hârş-hârş-hârş/ zgomotul se aude tot mai slab/ deşi în jurul meu e noap­te de sânge/ când încep să-mi mestec/ propria inimă mă pufneşte râsul// Eu ma­nânc din mine (subl. n.). Fireşte, ultimul vers al poemului e cu totul inutil esteticeşte. Spec­tacolul crud al autodevorării se diluează, chiar dispare într-un topos poetic. Astfel de si­tuaţii poetice  nu reprezintă, totuşi, lirismul acestei cărţi. O afectivitate  a serialelor nega­tivităţi, venite în poeme cu real potenţial destructiv, întreţine, pe alocuri retoric, regimul e­moţional al cărţii. Limitele imaginarului cărţii, între care se  desfăşoară procesul unor violente şi violentate senzualităţi, sînt reprezentate de solaritate şi ofidian. Solaritatea (De trei zile soarele s-a-nmormântat la mine în pântec) e numele unei negre fecundităţi, iar ofidia­nul e semnul feroce al erotismului, purtînd stigmatele morţii: Şi ce dacă soarele din pânte­cul meu e negru/ şi mirosul ce-l emană trupul eu e de pucioasă arzândă/.../Beată stau şi privesc cum lumea s strânge în jurul sexului/ tău mare.  Alte poeme evocă frisoanele, chiar extazele  fără sfîrşit ale feminităţii nesăţioase, doritoare să consume cu totul virilitatea, să fie lăcaşul ei de veci: Chiar dacă ştiu că pe urmă/ n-aş mai avea scăpare îmi doresc/ ca-ntr-o zi să mă pătrundă un şarpe/ Să intre tot în mine şi să se-ncolăcească/ la căldura uterului meu/ vânăt de durere abrutizat la culme/ de recea lighioană divină/ Şi de-acolo să-mi urle în creieri:/ Femeie, eu niciodată nu te-am ispitit/ Eu am rostit adevărul/ Eu am ales a­cum pântecele-ţi de lut/ ca lăcaş de veci.  „Feminitatea cu toate senzaţiile şiroind”, prinsă în deliruri erotice exasperate de propriul lor nesaţiu, demonizată/divinizată de teribile a­petituri se vede, adesea, în cartea Dorei Bunta: Vreau să mă lingă taurii sănătoşi/ din care aburesc toate poftele pământului./ Ttaurii negri şi mari cu ochii roşii/ plini de aripi albe/ Vreau să-mi pună copita pe sân/ şi să râdă umed cu spume la gură/ să citesc în carnea lor adevărul/ da, eu sunt femeia diavol -/ divinul izvor al vieţii organice. Teluricul, purtînd pu­ternice sugestii ale organicităţii stihiale şi solaritatea impregantă de fecunde terestrităţi ha­lucinează imaginaţia Dorei Bunta.