Nr. 9 (478) septembrie 2005

Poezia ca "desprindere clară de obiectele calde"

Nicolae Popa, Careul cu raci, Editura Cartier, Colecţia Rotonda, Chişinău, 2003

Poetul Em. Galaicu-Păun, care e şi lectorul Careului cu raci, scrie (pe coperta a patra): ,,Privită din perspectiva «văzului ultim», toată poezia lui Nicolae Popa se află în căutarea locului pierdut (îl găseşte, pitoresc, în Timpul probabil; rătăceşte, cosmic, în Ghid pentru cometa Halley; i se revelează, metafizic, în Lunaticul nopţii scitice), o căutare de negăsire, alimentată de goana poetului după li­nia de orizont al versului deschizător de ce­ru­ri («De ce n-ar fi acesta capătul pământului?/ Sub tălpile tale s-a făcut senin»), acolo un­de «marginile dispar lărgite de prăbuşiri». O poezie a profunzimilor, o poezie care scoa­te cercuri la suprafaţă...“

În Careu cu raci un soi de ,,blajinăta­te” – atât de moldovenească – îndulceşte mâ­nii­le poetului, înmuindu-i cuvintele şi întorcându-le faţa de la cruzimile vieţii din preajmă. Observaţia realului e exactă şi netă, conclu­ziile vorbirii devin însă propoziţii de înţelepciune. Timpul cu ale sale ,,Laude, smalţuri, ni­mi­curi/ Călăi în rezervă. Blocaje” e adus în trasee pansiv-melancolice şi poetul n-ar putea practica meditaţia atroce, precum o face o chinezoaică într-un poem: ,,În meditaţie sunt ca o fiară”.  Despre sine poetul spune: ,,Port în piept un surâs/ iar pe chip câteva surâzătoa­re cearcăne. Am pe frunte o cicatrice/ întretăiată de câteva surâzătoare cute —/ cam pe a­co­­lo se întretaie/ imaginea mea interioară/ cu cea exterioară.”

Umorul e şi el amărui (ca în Pix), aducerile aminte sunt tratate cu o ceremonioasă e­­vocare din rumoarea căreia poetul extrage mesaje fără cifru pentru un ochi străin (Cu­loarea albă ca viermele), timpul e perceput ca massă  în care mişcările sufletului omenesc îşi pierd adresa imediată (O mie de ani cu faţa la soare) şi mereu imagini surprinzătoare, vii, derutante, memorabile,  tulburând cu un vertij brusc suprafaţa lină a poemelor: ,,Zăn­gă­nitul broaştelor sub apă/ nu mai distrează copilaşii la marginea norului”, ,,Flăcări mici îm­­prăştiate pe drum/ distrăgeau atenţia celor săraci”, “Tu sari şi strigi îmbătrânit de frig/ cu glasul pieirii în tine”, ,,Arşiţa, praful şi fulgerele/ ţi-au strămutat plăcerile pe altă stra­dă”, ,,Apele au lustruit solzi/ Aerul a lustruit şoimi” etc.

Nicolae Popa este o natură lirică gravă al cărei substrat elegiac se eliberează în vizi­u­ni neoexpresioniste, disciplinate acestea de un simţ al măsurii care face ca flamele imagi­na­ru­lui să fie strunite în aria restrânsă a poemului construit cu o admirabilă artă a suges­tiei şi metaforei. Loc al tensiunilor controlate, poemul e mai mereu spaţiu de exorcizare a ma­le­ficiilor existenţei. ,,Careul cu raci” al poemului pare un stand al expoziţiilor demoniace din care privirea poetului selectează zonele cele mai expresive şi mai dense în sensuri. Lu­mina sub care se dezvăluie totul este rece, insomniacă, oricât, cum spuneam, poetul o re­glea­ză pentru a catifela hidoşenia (O vijelie) şi pentru ,,a reabilita calmul” (Im­plo­zia).

Un poem precum Moarte bună! dă măsura puterilor lirismului lui Nicolae Popa şi în­­vederează formula şi direcţia procesării poetice de care uzează el: ,,Acum totul devine a­pă­­sător ca în literatură/ Golul se rupe-n bucăţi/ şi-ţi cade cu zgomot din trup/ în braţele pro­­priei umbre,/ care tot mai crede că de fapt tu ai fi umbra ei.// Avansezi spre o mai clară desprindere/ de obiectele calde./ Te desprinzi până la ultima celulă de malul vărgat/ unde ai cunoscut blândeţea păcatului,/ unde furia binelui asupra răului/ făcea bunătatea să spumege.// Din ce în ce mai ocolit de soare,/ cerul te scoate la suprafaţă./ Eşti la discre­ţia stelelor mute,/ a stelelor vinete răşchirate pe sus ca racii./ Păşeşti spre adâncul lumii/ şi-ţi zici: Moarte bună, om bun! Moarte bună!/ Apoi îţi năvăleşte soarele-n gură/ şi nu-ţi mai dai seama încotro te împrăştie razele.”

Nicolae Popa a ajuns la o înţelegere deplină cu propria-i poezie, în punctul esenţial în care ea nu mai simte nevoia să se înstrăineze, nici prin joc, nici prin excese ori artificii ale discursului de substanţa matură a viziunii şi conştiinţei autorului, realizându-se astfel conjuncţia fericită între profunzime şi valoare estetică.