Nr. 9 (478) septembrie 2005

Daneliuc: fictograme

Între „«bătrânii» furioşi”, ţinuţi, ca tineri, sub presiune, într-un regim totalitar extins până la deplina anemiere, Mircea Daneliuc (n. 1943) face figură aparte. Faptul îi reu­şeşte, mai cu seamă, prin cazul său, singular, acela al unui regizor venit neaşteptat printre scriitori. Cenzura politică, urmată de cenzura economică, a asprit cariera excepţională a re­gizorului. „Mă simt ca o femeie paştună, cu chestia aia pe faţă, prin care văd lumea zăbrelită”, se dezvăluie el într-un interviu (Mă simt ca o femeie paştună, în „Orizont”, 2, 2002). Ar­tistul complex este dotat cu hărnicie. Regizorul trece (şi) la literatura eliberată de cenzu­ra politică. Nu s-ar spune că nu se descurcă şi cu cenzura economică. Volumele lui apar la edituri notorii. Dar piesele de teatru îi sunt ţinute, de coaliţia anticulturală, imorală şi ne­pro­fesională, în afara scenei. Iar romanele nu i se vând suficient. Supus, aici, de cenzura fi­nanciară a cititorului sărac şi devenit pradă mass media, romancierul câştigă umilitor de de­rizoriu, aproximativ un salariu minim pe economie. Atât a primit, de exemplu, pe ro­manul din 2001. Nici regizorul de film nu este răsplătit. Sau este „răsplătit”, în fapt fiind pe­depsit pe măsura insurgenţei sale, care strică establishment-ul patronal al domeniului. Daneliuc ilustrează azi condiţia nedreaptă, întunecată şi ingrată a artistului excepţional, „i­lu­minat”, într-o societate (privită şi în componenta ei culturală) a solidarităţii imorale şi ne­profesionale: şomer după primii ani postceauşişti, declară că i se pare neplăcut să spună din ce trăieşte (cf. interviul din „Orizont”, 2, 2002). Refuzat şi jefuit, cum se dezvăluie (vezi în acest sens şi interviul din „Lumea Magazin”, nr. 5, 2002), jeluindu-se în van, îşi reacti­vează fără limită frustrarea, încredinţată deopotrivă filmului şi literaturii.

Cu studii superioare de filolog şi regizor de film, autor de texte, scenarist al filmelor sale proeminente (14 la număr, până în 2005), prozator şi dramaturg, Mircea Daneliuc măr­turiseşte în interviuri un program explicit insuficient. L-aş numi mai degrabă „peri-es­tetic”. M. Daneliuc este autor de scrieri, din raţiuni psihologice şi etice: „Nu se poate scrie de­cât din frustrare.” (cf. „Orizont”, 2, 2002) Desigur, o estetică implicită trebuie dedusă din amplele proze ale sale.  Scriitorul nu se referă nici  la „est-etică”, pe care e de presupus că o cunoaşte, dacă nu de la Havel, atunci de la M. Lovinescu. Dar mizele sale prozastice în această direcţie converg. Ca şi M. Sin, M. Daneliuc crede că „marea miză” ar fi tragedia o­mului supus comunizării în canon sovietic, „exemplară” istoric şi cu ipotetice şanse nara­tive. Din nefericire, aceste şanse au ajuns tot mai puţin aşteptate, chiar din interiorul lite­raturii române. Echilibrat, totuşi, în condiţiile unei imagini subexpuse a României, ori a con­diţiei de „român”, fără pusee etnocentriste, xenofile ori xenofobe, Daneliuc (re)edifică (şi) literar tragedia românească (chiar de la baza ei alienată, cea basarabeană, în romanul din 2001). Dacă îi descoperim un program literar, acesta este unul al unui realism complex şi, cu termenul cândva în mare vogă al lui R. Garaudy, „neţărmurit”, în toată subli­mitatea sordidului său. Discursul său acut referenţial, de un sarcasm devastator, este răsfrânt între diarism, memorialism şi ficţionalitate. Să urmă(ri)m, acum, înfăţişările scrii­torului, amânând deocamdată fixarea nuanţată a unor concluzii.

Într-un timp al ofensivei nonficţiunii, memorialul său, prea puţin deformat înspre ro­man, Pisica ruptă,1997, comunică un şir de fotograme (şi, aici, mai puţin fictograme) cu impact de arhivă secretă, din chiar lumea cinematografiei, artă pe care naţional-comunismul şi-a aservit-o din plin şi unde rezistenţa, când, cât şi cum s-a produs, capătă un accent în plus de onorabilitate. Regizorul scrie o necesară carte a neuitării, a disidenţei şi exilului intern, propunând un filtru memorialistic regenerator pentru o lume sucombată în u­topie. Pisica ruptă este cartea unui spirit etic şi artistic cu reactivitate persuasivă şi expresivă. Deloc dogmatică şi simplificatoare, dimpotrivă, afişat nuanţată, este această reglare a con­turilor şi, mai ales, a contururilor vieţii în cinematograful aflat sub patronajul comu­nis­mului naţionalist. Vocaţia autorului este frumuseţea sincerităţii, deci a adevărului. Car­tea este într-adevăr un „roman-invectivă”, cum o numeşte Daniel Cristea-Enache (Un nou Go­ma, în „Adevărul literar şi artistic”, 10 febr. 1998). Dar într-un sens nerecunoscut de tâ­nărul critic literar, apărător, la începuturile sale, al sistemului de întunecată referinţă. A­şadar, nu cu înţelesul de neverosimil, dimpotrivă, aş spune, cu sensul de tot mai creditabil. Dar, precizez, pentru atitudinea autorului şi nu (cuno)ştiinţa sa literară. Proza de debut a re­gizorului Daneliuc are substanţialitatea documentului viu, abia uşor potenţat de ro­manesc şi ficţionalitate. Prin urmare, arta literară este acum, în mod intenţional, de su­prafaţă. Ca roman, avem aici un fel de exerciţiu ambiguu, aşadar, în esenţă, modern.  Dar acest autor aspiră la romanesc, se vrea autor ficţional. E, deocamdată, un temperament discursiv cu apetit narativ, un observator umoral, sarcastic, inteligent şi, ca urmare, expresiv.

Marilena şi câteva voluptăţi,1999, roman revăzut şi adăugit, cu titlul modificat  (Marilene, 2005), ecranizat de scriitorul-regizor în acelaşi an (Sistemul nervos), se autentifică printr-un viu şi memorabil bio-psihologism al erosului social şi moral, centrat asupra fe­mininităţii integrale, dintr-un unghi inconsecvent falocratic. În contextul literar interna­ţionalizat, marcat de maeştri ai dezinhibiţiei onto-retorice, Daneliuc preia şi o notă in­ter­nă, „abisală”, de la N. Breban. Numai că Daneliuc problematizează adesea erosul cu o stân­je­nitoare lipsă de subtilitate şi nuanţă analitică. El ar fi aici un Breban puternic metamor­fozat, conciliat cu naturalismul şi ambiguizând, aşadar neierarhizând, mental şi sexual, forţele vitale. Dar M. Daneliuc este un prozator neonaturalist, un exponent al deprimis­mu­lui autohton, un „fictograf” al vieţii proteic mutilate. În acest roman bio-psihologic, vârstele sunt echivalate cu tot atâtea vieţi ale feminităţii. Primul roman propriu-zis al regizo­rului Daneliuc este unul al puterii genuine şi ingenioase, spontane ori involuntare, a femi­nităţii, într-o lume a maleficiilor virilităţii. Perspectiva falocratică este echilibrată de o perspectivă, măcar implicit, feministă. Ne interesează traiectul propriu-zis literar al autorului. Într-un balans retoric, parţial aflat sub control, între exces şi eschivă, expresivitatea este obţinută din observaţia analitică reductivă şi notaţia directă. Putem deja recunoaşte în M. Da­neliuc un romancier al unei caricaturale, inumane şi, în fond, diabolice subterane a istoriei, cu un impresionant relief referenţial şi stilistic.

În Apa în cizme, roman, 2000, nu-i reuşeşte suficient farsa gravă, extrasă din a­mes­tecul utopiei suspicioase despre culisele şi subteranele istoriei prezentului şi o realitate com­pusă subiectiv, umoral. Ficţiunea este activată de un cvasi-maniheism psihologic şi com­portamental. Prozatorul preia într-un fel simplist, fără seducţia himericului din bas­me, locuri comune, „populare”, ca acelea despre vitalismul interlop chinezesc aflat în agresivă expansiune şi îndreptarea ori aprop[r]ierea revoluţiei anticomuniste. Nou şi memorabil este aici importul în scrisul literar românesc al nonconformismului mimetic al tineri­lor bătrâni, ca Iustin Raeţchi, rocker „demascat” de slăbiciunile unei masculinităţi imature şi tarate. Consumate, literar, rămân formele de gelozie mazochistă ale „noii” generaţii occi­den­talizate.

Roman politic, farsă tragică a absurdului (ne)verosimil, care nu aparţine unui context al post-politicului (dacă el este posibil), Strigoi fără ţară, 2001, este mai convingător, pentru că este mai autentic, decât romanele politice, de la noi. Mă refer la cele mai „incon­for­miste” cu realitatea comunistă. M. Daneliuc are, din nou, într-un fel şi mai pronunţat, conştiinţa de adaptor tipologic şi tematic în roman: Strigoi fără ţară „este un lucru absolut deosebit în peisajul cultural românesc. Port cu mine subiectul acesta de 20 de ani. (…) Este vorba despre românii fără patrie. Nu numai despre cei din afara României.” („Orizont”, 2, 2002)  Daneliuc vine, totuşi, după Goma, cu al cărui sarcasm autenticist se în­vecinează. Goma este, însă, mult mai marcat autoficţional. Autoficţiune indirectă, ca să spun astfel, întrucât ficţiunea porneşte de la biografia unui unchi, căruia autorul îi dedică scrierea, este şi acest roman al lui Daneliuc. Dar să notez că, tematic, problematic, îl în­soţeşte, dacă nu cumva îl precedă ca redactare, cu o înţelegere mult mai restrictivă a exilului şi îndepărtării definitive de patrie, sentimentalizantul Ion Lazu, în romanul său masiv şi (evenimenţial şi stilistic) inegal, Veneticii. În ficţiunea lui Daneliuc, Rusia, Basarabia şi Ro­mânia sunt ţările desţărării, ale  exilului proliferant. Daneliuc este aici un Goma inconcesiv (începând de la Ostinato), dar şi „oniric”. Victimă a ideologiilor de extrema stângă, Ilie Hnat, ins de rând din Mirăuţi, Basarabia, lipsit de libertate în Siberia şi România, nu este purtător de noutate epică, pentru literatura penitenciară ocazionată de sovietism. El ră­mâne acelaşi „bandit”, reeducat în subterana utopiei produsă de comunism, revenit într-o lume apropiată, care s-a îndepărtat, dement şi diabolic, de la rădăcina familiei. Dar, pă­răsit de soţie şi fiică, basarabeanul este urmat himeric de mama-iubită, într-o relaţie ambiguă, spiritual-incestuoasă. Ajuns clovn într-un spectacol lipsit de ludic, bătut la propriu şi în public (după ce fusese pedepsit în închisoare), el aminteşte, prin această latură de­terminantă a sa, izbitor de multe personaje onirice din proza lui D. Ţepeneag, V. Ivăn­ceanu, Sorin Titel, Virgil Tănase. E adevărat, Ilie Hnat, victimă mai cu seamă a epocii stali­niste postbelice vreme 17 ani, este un (indirect) „om nou”, transformat, alterat,  de forţele răului ideologic, care îi exploatează slăbiciunile omeneşti. Supravieţuitor aproape octogenar al prigoanei politice, el, păţitul priceput, a ajuns scindat între alienare şi sapienţialitate. Excesivă, ratată estetic este, însă, situarea protagonistului în proximitatea tipologiei bi­blice. Roman de adevărată substanţă istorică şi umană, complexitate psihologică şi spiri­tuală, Strigoi fără ţară are, el, mai cu seamă, o compoziţia filmică, este o alcătuire de fictograme, în loc de fotograme. Relatare discursivă, „poetică”, de o mai redusă consistenţă na­rativă, romanul îşi dezvăluie structură necanonică: realist naturalist (Ilie Hnat este un senzual patologic) şi fantast, poetic, ironic, „oniric”.

Miza scriiturii ca existenţă autentică este prezentă şi în Petru şi Pavel, 2003, un ro­man biografic, politic şi erotic, al unui scriitor din infernala „Epoca de aur” ceauşistă, Petru (numit Pavel în dosarele Securităţii) Şesan, protagonist şi martor al (auto)strivirii o­mului transformat de ideologia comunistă. Pe Daneliuc nu-l preocupă metaromanescul, în acest roman al scriitorului. Petru Şesan este un autor de proză politică prea aluzivă şi de tea­tru, de asemenea esopic (resemantizare a unui sincretism între mitul manolic şi cel la­birintic, centrat pe constructorul ajuns prizonier al propriului edificiu), ilustrat abuziv în e­conomia acestui roman substanţial şi autentic, din păcate cu o structură şi mai puţin fer­mă. Naraţiunea este, totodată, o parţială, subiectivă, dar vie radiografie instituţională a re­gimului totalitar de stânga, în principal a Uniunii Scriitorilor faţă cu Securitatea. Erosul a­pare fie păcătos, cvasi-incestuos, în relaţia, favorizată dintr-un cumul de complexe „a­bisale” de soţia sa Jeni, dintre Petru şi minora fiica vitregă. Fie dur: tânăra femeie este violată de nişte oameni ai pădurilor în Iugoslavia, unde, după deschiderea graniţelor, caută un loc de muncă. M. Daneliuc reia aici episoade literare de succes, are forţă de observaţie so­cială şi nu invenţie de subiect, de episoade narative ori de stil cu adevărat îndrăzneţ în e­pica senzitivă. Roman neo-politic, istoric, mitic (mitul descensus ad inferos, al labirintului infernal), erotic, etic, Petru şi Pavel este ficţiunea unei lumi complexe şi vii, mai cu sea­mă pentru că este o furioasă, necruţător moralistă, exhibare a frustrării existenţiale, într-un context istoric dezumanizant. Problematica păcatului şi a eliberării morale de un infern pă­mântesc, prin credinţa într-un justiţiarism imanent, este bine servită expresiv de virulenţa şi truculenţa verbală proprie acestui „fictograf”, un întârziat neorealist şi „bătrân” tâ­năr furios.

Două piese de teatru ale lui Daneliuc se află în proximitatea prozei autorului. Doi pin­guini, 2000, este o neliniştitoare dramă (cu note tragice de fatalitate solitară, înstrăinată), existenţială, morală, politică, psihologică, a eşecului individual şi social. Carlo Carlini – Iluzionism, 2003, este o piesă a carnavalescului tragic, de vis omenesc, prea omenesc… Pe o linie diferită, atât de teatrul cât şi de proza lui, era prima sa piesă, Şchiopul bi­nemirositor, 1999. Daneliuc face aici un teatru al travestiurilor religioase şi istorice, conver­sa­ţional, animat de o expresivitate deopotrivă de precisă şi de proprie, într-o piesă „getică”, de substrat etnic şi antropologic, demitizantă, subintitulată Antichităţi în două părţi.

Revenind la „romancier”, voi nota că, în totul, avem în Daneliuc practicantul unei pro­ze a mimesisului, deopotrivă de larg şi extrem, a unui realism autenticist integral, condus în cotidian şi în imaginar. Mi se pare, de aceea, nepotrivit ceea ce scria, abia la a doua carte a autorului, Marin Mincu (Un romancier autentic – Mircea Daneliuc, în „Lu­ceafărul”, 17, 2000): „e un prozator artist întrucât pasta densă a acestei descrieri divulgă o conştiinţă artistică antimimetică regăsibilă doar în paginile lui Radu Petrescu”. Proza sa este, în fapt, opusă metaficţiunii. Estetic este la Daneliuc hedonismul elementar al scrisului, indiferent că devine scenaristic, dramatic sau epic. Am mai putea lua în considerare şi complementaritatea ori diferenţa dintre arta imaginii cinematografice şi arta scrisului lite­rar. „Nu din cauza îndepărtării mele de cinematograf m-am apucat eu de scris. Adică nu este o recluziune. Nu este un refugiu. Dimpotrivă, este o bucurie enormă, pe care nu poţi să o simţi în momentul când faci un film.” („Orizont”, 2, 2002) Moralist, până la o inadecvată şi inocentă subversivitate a artei literaturii, Daneliuc se află în război cu toată lumea a­flată în diverse imposturi. Critic direct şi acut, el rămâne inconcesiv şi fără iluzii, în ciuda re­cursului la aluzii, satisfăcătoare pentru iniţiaţii care îl urmează sau îi vin în întâmpinare. Spon­tan, temperamental, pasional, a(ni)mator de sincerităţi în răspăr cu o cultură estetică a genului şi a speciilor literaturii, el este într-o măsură favorizat de contextul receptării (chiar şi de acela critic), oricât de neaşezat şi deplorabil l-am considera. M. Daneliuc nu are nici complexe, dar nici scrupule, de gen ori de specie literară. Factorii psihologici, exibitivi, favorizanţi pentru temperamentul său, nu-i acoperă, ba dimpotrivă, îi fac evidentă „amoralitatea” artistică.