Nr. 9 (478) septembrie 2005

Liviu Mircea

Rar lucru o carte de versuri citită pe nerăsuflate, fără dorinţa unui respiro meditativ al reconsiderării, cu o apetenţă reluată la fiecare poem, fără senzaţia alunecării în gratuitate. Fiindcă tocmai aceasta este calitatea supremă a acestei cărţi: o asumare deplină a celor spuse, fără nici o urmă de gratuitate, ori de balast liric cu rol de coreografie poematică. Un limbaj răspicat pentru care nu există arie se­mantică interzisă, ci doar tentaţia redării unei nudităţi înfrigurate a rostirii, indiferent de domeniul de sorginte al cuvintelor: dincolo de orice sentiment altoit social, de culpă, păcat ori vină. O întîmpinare a lumii prin reluarea zi de zi a depăşirii matinale a unei angoase concentrice şi de nestăvilit. O lume de ale cărei influenţe şi aluviuni nu poţi scăpa decît graţie unei vehemenţe şi dîrzenii, capabile să înfrîngă această aură demonică a angoasei cotidiene şi să impună astfel o însingurare vulnerabilă, însă care-şi acceptă acum cu un anume orgoliu condiţia.

Receptarea lumii devine astfel un act dulce-amar, dureros-jubilator, nostalgi-dîrz, stări polare din care se naşte sinteza limpede a rostirii. Retorta în care se contopesc aceste stări, este ignorată acum, lăsată de-o parte, ca o unealtă după utilizare. Lăuntrul combustiv apare ca text epurat înscriindu-şi linia vectorială printr-un epic cu abia sesizabile elansări lirice. Textul se impune structurat şi limpede, nu fără o anume tentaţie finală a unui ludens tragic, deseori ironic ori de-a dreptul sarcastic, o elipsă de descătuşare printr-o recurenţă a revelării sensului incipient al impactului cu lumea. Aici transpare şi influenţa unor modele ce „impun” o regizare textuală, deseori paradoxală, proprie unei anume poezii tranzitive din lirica contemporană, care însă în faţa structurii solide a conţinutului puteau prea bine lipsi ca şi rostire finală a recurenţei, dat fiind tocmai forţa anterioară a celor expuse. Aceeaşi scădere o manifestă părăsirea epicului tensionat poematic în linii pure, radicale şi răspicate, prin implementarea, „intruziunea” reflecţiilor socio-politice şi filozofice, din nou, tocmai prin faptul ca ele se desprind prea bine din substanţa concretă a celor relatate: adică tocmai particularitatea relatării devine simptom al socio-politicului, al redării unei stări existenţiale exemplare şi absolut semnificative în acest sens.

Un epic predominant, secvenţe trăite, experienţe personale redate după potolirea incandescenţei trăirii lor lăuntrice, expuse simplu, rareori în sinapsă cu un vers memorabil, inculcat cu mare parcimonie şi experinţă a regizării structurale ale epicului. Un epic tensionat liric, cum am mai notat, o lirică geometrizată de pudoarea trăirii absolute, o sinceritate aproape brutală, ca o incizie ce înlătură dintr-o dată coaja cuvîntului dezvelindu-i miezul. Interogări obsedante, fără de menajamente, oroare totală faţă de orice fals, oroare de rînduiri ale temerii, oroare faţă de faţadele ipocriziei în faţa iubirii, morţii, divinităţii, vieţii.

Această divinitate, pe care Liviu Mircea are curajul să-i dea un chip individual potrivit crezului său şi nu celui impus dinafară, revine aproape în fiecare poem. Omniprezenţa divinităţii vorbeşte mai limpede şi mai grăitor despre o obsesie individual-lăuntrică, decît orice încercare de comentariu ori de interpretare a variatelor sale aspecte de „intruziune” textuală, inerentă mai fiecărui poem. Ea dezvăluie o vie inter-relaţie, şi nu una a mortificării graţie „întelegerii” ori a arogării ei de o anume „iniţiere”. Cu mici excepţii înspre finalul cărţii, textele sunt atît de incitante, atît de departe de orice gratuitate (presupunînd nu numai o anterioară trăire dureroasă şi tragică în contextul unei „îndepărtări geografice” resimţite ca blestem şi binecuvîntare în însingurarea ce o presupune, ci şi o asumare lucidă şi fără de „menajamente lirice” a contextului conturat), atît de limpezite de orice balast, încît o relecturare este imperios cerută de foamea lăuntrică pe care a trezit-o lectura mereu proaspătă a textelor.  Ce dovadă mai clară a faptului că dincolo de anume locuri comune expuse şi „decantate” intelectual (politicul, socialul, ce duc în cadrul poematicii şi la apariţia „vulpii”, ca un raspuns avertizator al subconştientului, acolade textuale mai puţin relevante), experienţa personală totală este cea care, dincolo de ezitările interpretărilor, conferă adevărata substanţă şi valoare acestei cărţi. O experienţă asumată, fără de cruţare, cu o dîrzenie şi bărbăţie, poate uneori ostentative, însă de sorginte absolut transilvană. O derulare textuală decantată tocmai de intensitatea acestei experienţe nemijlocite, sub valenţele expuse mai sus: oroare faţă de fals, ipocrizie, dorul trăirii autentice, abia sesizabila tînjire natală, însă care tocmai astfel devine mai percutantă, setea dăruirii, dureros trecută prin sita unei anume încrîncenări, însă şi de o anume bucurie, o jubilare a clipei, toate beneficiind de o anterioară prelucrare şi asumare totală în forul lăuntric. De aici şi acuitatea de selectare aproape automată, recoltativă, a ariei semantice adecvate şi autonome, ignorînd deplin orice înfierare ipocrit-burgheză. Fiindcă tot ce-i este mai urît poetului este tocmai această proteză, acest fals, această încolonare a făţărniciei atît faţă de sine, cît şi faţă de lume. Apelul aproape duios la figurile satului natal, ale apropiaţilor, devine astfel cu atît mai grăitor în ceea ce priveşte un caracter şi un anume refuz.

Ne abţinem doar a circumscrie şi a semnala aspectele exenţiale ale acestei cărţi, dat fiind faptul că textele ei vorbesc de  la sine, simplu şi incitant. O carte aflată de pe acum în prima linie a liricii române contemporane.