Nr. 9 (478) septembrie 2005

Cum era să-mi pierd pâinea

aproape neîncepută

Doamne, cum s-au mai risipit cei opt luştri de viaţă de la acel septembrie când nouă, zece sau mai mulţi meşteri mari, calfe şi zidari, au pus „cărămizile” seriei noi a Revistei „Familia”. Anii n-au trecut, au zburat! De parcă nici n-au fost…

Plămada aluatului din care a fost făcută „Familia” – după ce a dospit vreme în­de­lungă în sufletul unor ctitori, în primul rând al lui Sandu Andriţoiu, apoi al unor oameni de înaltă ţinută morală şi talent, dintre care se cuvine să-i readucem în memorie pe Mircea Ma­liţa, Radu Enescu, Dumitru Chirilă,  Mircea Bradu, Emanoil Engel, Nicolae Balotă, O­vidiu Cotruş, Ionuţ Popovici,  Stelică Vasilescu, Ion Iuga, Crăciun Bejan, Vasile Spoiala, François Pamfil, precum şi mulţi alţii, poate mai din penumbră, dar care au pus umărul cu generozitate –, a început să fie frământat din primăvară până în toamnă. „Familia” a fost una dintre primele reviste postbelice din provincie, în format tabloid, după „Tribuna” clu­jeană, „Cronica” ieşeană, „Orizont”-ul bănăţean. Mai târziu au apărut „Ateneu” la Ga­laţi, „Ramuri” la Craiova, „Vatra” la Tg. Mureş… Pe vremea aceea, apariţia unei noi publi­caţii însemna cel puţin un mic seism la secţia de presă a „CC”-ului, desigur şi la „organele” din teritoriu. Oamenii din aceste instituţii se temeau să dea girul ca nu cumva, cineva să fa­că gafe ideologice care, fireşte, nu erau ieftin  plătite. Pentru apariţia „Familiei” au făcut un asiduu „lobby”, prietenii personali ai lui Sandu Andriţoiu, care aveau o poziţie social-po­litică importantă în acei ani ai relativului „dezgheţ” de după venirea lui Ceauşescu la pu­tere. Fireşte, „dezgheţul” nu a ţinut prea mult, pentru că în 1971, „marele cârmaci” a e­fec­tuat o vizită de lucru în China şi Coreea de Nord, fiind sedus de imensa dragoste a po­poa­relor respective faţă de conducătorii lor iubiţi, Mao Tze Dun şi, respectiv, Kim Ir Sen.

Aşa cum era obiceiul pe atunci, fiecare nouă ctitorie, trebuia legată de o dată aniver­sa­ră. Nu prea se putea lega „Familia” de Ziua de 1 Mai – „Zi de mare sărbătoare, pentru clasa muncitoare” şi nici de  23 August – „August şi poporul rus, libertate ne-au adus!”, că prea ar fi fost forţată nota. În schimb, s-a descoperit un moment prielnic – fericit, fără în­doială -, respectiv, împlinirea  a o sută de ani de la apariţia Revistei „Familia” ctitorită de Iosif Vulcan.

Vânzoleală mare la Oradea  în acea lungă vară fierbinte a anului de graţie 1965.  Chiar şi primul număr a fost cu năbădăi. Au fost tipărite, succesiv, trei variante.  Desigur, pe pagina I, nu putea lipsi, în nici una dintre variante, un articol semnat de primul secre­tar al regiunii de partid de atunci, pentru că în acea vreme, „partidul era în toate”. Secţia de propagandă a Comitetului Regional Crişana al PCR era în mare fierbere. „Direcţia presei” – care „în traducere” literală însemna cenzura muncea cu o asiduitate demnă de o cauză mai bună. Probleme erau cu nemiluita. Cele mai stringente se legau de faptul că Ni­colae Balotă şi Ovidiu Cotruş abia ieşiseră de la  puşcăriile politice, un fel de „universităţi” cum a zis marele scriitor ruso-sovietic Maxim Gorki, care a publicat chiar şi un roman au­to­biografic, intitulat „Universităţile mele”, referindu-se la perioada în care era  persecutat de Ohrana ţaristă, devenită apoi „Inkavede” şi mai apoi KGB, ilustre modele pentru Secu­ri­tatea din ţara noastră… Au mai fost şi alte neajunsuri… Însuşi  Iosif Vulcan nu a avut o o­rigine socială prea „sănătoasă” cum se cerea pe atunci. Aşa că tovarăşii trebuiau să fie foarte vigilenţi. Mentalităţile perioadei  dictaturii proletariatului încă nu se ogoiseră complet din mintea multor activişti de partid, deşi „cel mai iubit şi stimat fiu al poporului” dă­duse dezlegare „la dulce”.  Mai rămăseseră destui în „posturi cheie”, care după ce „mâncau rahat” din obligaţie profesională şi din profund spirit de partid, mai cereau şi supliment.

Dar hai să vedeţi cum era să-mi pierd „pita” aproape neîncepută încă. Pe 1 septem­brie 1965 am fost încadrat la ziarul „Crişana”, după aproape trei ani de tentative nereuşite întrucât nu eram membru de partid. Tot atunci, dar mai la sfârşit de septembrie, timp de vreo trei zile, a avut loc un Simpozion dedicat Centenarului Revistei „Familia”. Împreună cu colegii Aurora Pop, Florica Maştei şi Nicolae Damaschin, am fost însărcinaţi să consemnă în cotidianul nostru derularea evenimentelor. Mie mi-a revenit sarcina să realizez un interviu cu Vladimir Străinu – un alt corifeu al închisorilor politice comuniste –, abordându-l în camera sa de la Hotelul „Transilvania”. Eram foarte emoţionat în prezenţa acestui om legendar pe atunci, un cărturar de viţă nobilă, care şi-a „plătit” cumplit ideile esteti­ce şi politice cu ani grei de recluziune. „Citindu-mă” , Vladimir Streinu m-a ajutat să-mi rea­lizez interviul, sugerându-mi chiar şi unele întrebări.

Apoi a fost necesar  să preiau discursul prof.univ. dr. Iosif Pervain, pe atunci, rectorul Institutului Pedagogic de 3 ani din Oradea, citit la Sesiunea de comunicări ştiinţifice din data de 29 septembrie. Nu l-am putut aborda direct pentru a lua dactilograma discur­sului. Minutele treceau. Rotativa aştepta, iar domnul rector plecase deja la Cluj, unde îşi a­vea încă atribuţiile anterioare numirii sale ca rector la Oradea.  Ce era de făcut? Discursul său nu putea lipsi din paginile „Crişanei”. Sesiunea ştiinţifică s-a ţinut în sala studio a tea­trului, care pe atunci era cam în locul în care se află treptele de urcare în salonul din spate al hotelului-restaurant „Astoria”, undeva, în stânga ghişeului de recepţie de astăzi. În stra­dă, între cele două hoteluri, „Astoria” şi „Transilvania” se afla un car de reportaj, unde o echipă înregistra lucrările simpozionului, atât video cât şi audio. I-am rugat pe băieţi să-mi dea şi mie înregistrarea cu spiciul  lui Iosif Pervain. Foarte colegiali, ei mi-au tras pe o bandă discursul respectiv şi mi-au dat-o.  Am transcris de pe bandă discursul şi l-am publi­cat a doua zi în „Crişana”.  Era acolo un pasaj cu năbădăi, pe care îl citez: „În concordanţă cu afirmaţiile doctrinare incidentale, revista („Familia” lui Iosif Vulcan – n.n.) a desfăşurat o necurmată luptă împotriva exploatării sociale…” Aşa era în textul scris, după cum aveam să aflu ulterior… Dar după câteva zile, redactorul meu şef m-a chemat la el în birou, şi mi-a spus: „Tovule, ai făcut o mare greşeală. Vei fi sancţionat grav”. Şi mi-a întins o scrisoare tri­misă de rectorul IP 3, în care acesta protesta vehement împotriva faptului că în discursul domniei sale, publicat de „Crişana” , textul a fost mistificat de redactorul care s-a ocupat de problemă. Adică în „Crişana” a apărut „…împotriva exploatării sociale şi na­ţi­o­nale”. Acest lucru era grav, pentru că nu era voie să vorbeşti despre „exploatare naţională”, por­nind de la ideile de internaţionalism proletar. Era un subiect tabu, care scăpase şi cen­zu­rii. Redactorul eram eu. Fusesem numit în funcţie de câteva zile. Aveam vârsta de 29 de ani şi deşi fusesem primit în UTM cu vreo câteva luni înainte, la recomandarea secreta­rului cu propaganda de atunci, prof.univ. Dumitru Turcuş,  devenit ulterior ambasador al Ro­mâniei la Budapesta, căruia i-a plăcut cum scriu,  tocmai ca să pot fi încadrat la ziarul Co­mitetului Regional de Partid (alt ziar nici nu exista). Acolo nu puteam accede fără „apartenenţă politică”. Este drept că am mai rămas apoi chiar fără această „calitate”  încă trei ani în presa de partid şi abia în 1968 „am avut onoarea” să devin membru al PCR.  La apostrofarea făcută de redactorul şef Nicolae Bilţ, ca urmare a scrisorii trimise de Iosif Pervain, inima mi s-a făcut cât un purice şi-mi vedeam visul plăsmuit încă de pe băncile li­ceului, de a deveni gazetar, năruit din faşă. Mă şi vedeam dat afară… Am luat magnetofo­nul, un „Grundich” cât toate zilele – pe vremea aceea nu erau reportofoane cât un pachet de ţigări –, şi am căutat pasajul respectiv. Am răsuflat uşurat. Reproşul nu mi se cuvenea. În­suşi profesorul, luat de avântul retoric spusese – şi acest lucru era înregistrat pe banda mag­netică, „…împotriva exploatării sociale şi naţionale”. Am luat ditamai magnetofonul şi l-a cărat până la institut.  Acolo l-am găsit pe dl. rector în pavilionul din grădina unde as­tăzi este clădirea rectoratului, ceva mai în spate, înconjurat de câţiva asistenţi, lectori şi con­ferenţiari de la filologie. I-am spus că îl caut pentru a mă disculpa şi l-am rugat să as­culte banda ca să audă cu propriile lui urechi fragmentul de discurs încriminat chiar de dom­nia sa. Văzând cum stau lucrurile, Iosif Pervain mi-a zis s-o  lăsăm baltă, că totul este în regulă.

Domnia sa  nu a aflat niciodată prin ce am trecut eu atunci, cum era să-mi pierd „pi­ta”, întrucât era vorba de o greşeală ideologică gravă să vorbeşti de emancipare naţiona­lă, când esenţa era legată de problemele sociale.

Dincolo de toate, totuşi, m-am ales cu o sancţiune. Am fost mutat de la secţia cultu­ra­lă a ziarului, la secţia „Construcţii de stat” – un fel de secţie care se ocupa de primării, astfel încât îmi venea să cânt: „Vino, mamă, de mă vezi/ Cum lucrez la spaţii verzi!…”