Nr. 3 (473) Martie 2005

În urmă cu aproape un an înregistram o premieră în viaţa mea. Eu, care nu am nici un fel de preferinţă pentru vreun sport anume, care mă joc cu telecomanda enervat că prea multe canale sacrifică ore de emisie în favoarea spectacolului sportiv, care suport talk-show-ul cel mai insipid, dar nu mă uit nici măcar la meciurile echipei naţionale, care nu cumpăr nici un ziar de sport, scriam în paginile Familiei despre cartea lui Cristian Tudor Popescu, Sportul minţii. Am parcurs-o cu plăcere, cu încântare şi am simţit nevoia să pun mâna pe pix, spre a le împărtăşi cititorilor acele sentimente. Iar cum numai începutul e greu, iată că acum recidivez, trimiţând la tipar câteva gânduri despre volumul Fanionul roşu-Campioni de vis, gesturi de coşmar scris de Radu Paraschivescu şi apărut în 2005 în colecţia Arena a Editurii Humanitas. Între timp, vreau să vă asigur că nu s-a schimbat nimic în relaţia mea cu spor­tul, continuăm să ne ignorăm reciproc, conştient că lucrul acesta e în defavoarea mea. N-am devenit peste noapte microbist, nu am contribuit la sporirea tirajelor cotidianelor de sport. Dar câtă vreme despre sport scriu nu doar gazetari specializaţi, ci şi oameni de cultură dintre cei mai respectabili, de la Nicolae Manolescu şi Fănuş Neagu, la Cristian Tudor Popescu, Traian Ungureanu sau Adrian Cioroianu, acesta din urmă devenit de puţină vreme chiar senator (şi ce lefuri impresionate şi-au tras acum demnitarii!), nu văd de ce nu aş aşterne şi eu pe hârtie opinii despre o carte nu doar foarte bine scrisă ori extrem de necesară, ci care mi-a dezvăluit că, fără voia mea, ştiam despre sport mai mult decât crezusem.

Sigur, are dreptate Cristian Ţopescu atunci când doreşte să ne convingă că ceea ce contează cu adevărat în sport e fair-play-ul, că dincolo de muşchi, antrenamente, interese politice ori financiare tot mai apăsate, mai pernicioase şi mai hâde, există inteligenţă, caracter, imaginaţie, politeţe, eleganţă, grijă faţă de adversar. Că până la urmă un gest nesportiv costă mai mult decât o înfrângere. În Sportul minţii, Cristian Tudor Popescu a adunat mai cu seamă articole în care amenda atingerile grave aduse noţiunii de fair-play, dar admitea că „echipamentul sportiv pune parcă şi pe o brută o umbră de puritate”, motiv pentru care condamnă brutalităţile comise nu doar de competitori ori de aşa-zişi manageri, ci şi de suporteri. În Fanionul roşu, Radu Paraschivescu îşi asumă cu talent şi onestitate curajul de a deveni povestitorul unor întâmplări care, rememorate şi judecate, se dovedesc parcă încă mai absurde decât în momentul consumării lor. Deşi astăzi, mai mult decât oricând, eficienţa în sport se măsoară nu în frumuseţea competiţiei, ci în numărul victoriilor obţinute cu orice preţ, în consistenţa conturilor bancare ale sportivilor ori ale şefilor sportului mondial care la adăpostul costumelor Armani închid ochii ori chiar încurajează tot felul de malversaţiuni, ce semnează cu un Mont Blanc de aur pronunciamente de care uită instantaneu, convingerea lui Radu Paraschivescu e că „în absenţa fair-play-ului, sportul riscă să fie colonizat” de o armată de mutanţi pentru care victoria îşi pierde valenţele olimpice şi devine un simplu instrument de îngroşare a contului în bancă”. Spre a apăra fair-play-ul, autorul volumului Fanionul roşu şi-a asumat riscul de a rememora o seamă de evenimente dureroase, antologând atitudini nesportive ce au însemnat tot atâtea „derapaje de la poziţia bipedă.”

Am citit cartea cu implicare şi cu surprindere. Implicarea e datorată evenimentelor relatate, dar şi stilului povestitorului. Surprinderea se justifică prin faptul că, parcurgând volumul, nu mică mi-a fost mirarea să constat că rememorez nişte fapte ce îmi erau parţial cunoscute. Adică, oricât de străin am fost şi sunt de fenomenul sportiv, derapajele despre care scrie Radu Paraschivescu mi-au marcat conştiinţa şi existenţa. Îmi amintesc şi azi groaza cu care, copil fiind, am aflat de la Telejurnalul de prânz al Televiziunii române despre atacul terorist ce a însângerat Jocurile Olimpice de la Munchen, din septembrie 1972. (Fanionul negru). În perioada tinereţii îmi auzeam colegii cu care împărţeam binele şi răul dintr-un liceu unde predam franceza povestind despre henţurile lui Maradona. Capitolul Un henţ cu parfum de Malvine descrie cu lux de amănunte ce anume se află în spatele respectivului gest. Ca fidel ascultător al Europei libere, auzeam că există bănuiala că numeroasele performanţe ale sportivilor din RDG nu sunt tocmai „curate”, pe acolo făcându-şi simţită prezenţa şi chimia. E drept, azi J.O. au devenit, vorba lui Cristian Tudor Poepescu, „o olimpiadă internaţională de chimie.” La tertipuri şi steroizi au recurs şi recurg nu doar sportivi ce trebuiau să demonstreze superioritatea unui sistem politic falimentar, ci şi competitori, „marchizi”, medici ce au rostit un ipocrit jurământ al lui Hipocrate, „asistenţi tenebroşi şi tăcuţi, arhitecţi ai devierii, pastori ai cultului steroid.” („A fura” — familie de cuvinte — Astăzi farazobol). M-am plimbat şi eu prin Bucureştiul fals înveselit de Universiada din iulie 1981, auzeam seara la televizor ce bine stăm în clasamentul pe naţiuni, dar habar nu aveam că în spatele unor succese comandate de regim se află furturi grosolane, făcute fără pic de jenă ori originalitate (Să plivim şi în grădina noastră). Parcă văd lacrimile Tonyei Harding când pe patinoarul de la Lillehammer a văzut că întreg complotul urzit împotriva lui Nancy Kerrigan s-a întors contra ei (Gingaşă ca un levier). Despre „canibalismul” nesportiv al lui Mike Tyson, dar şi despre isprăvile lui ulterioare ştiam destul de multe însă felul în care spune „povestea” Radu Paraschivescu (Dar l-am prins cu zgârciu-n gură) e cum nu se poate mai captivant. Îmi era necunoscut tertipul la care a recurs Tom Gorman spre a-i „facilita” lui Stan Smith „şansa” de a fi bătut de Ilie Năstase la Masters-ul la Barcelona din 1972. Meritul cărţii lui Radu Paraschivescu e că faptele relatate sunt de aşa manieră prezentate încât nu sunt doar, ori chiar sunt deloc fapte diverse. Sigur că avem nevoie de mituri, de modele, de exemple pozitive. Sportul poate şi trebuie să ni le ofere. Dar nu trebuie să uităm că trăim într-o anume realitate, care are şi alb, şi negru, dar şi mult cenuşiu. Astfel de nuanţe se regăsesc ca atare şi în sport. Fanionul roşu nu aduce atingere acestui fenomen social de mare impact. Dimpotrivă. Dezvăluindu-i zonele urâte, schimonosite, autorul luptă, cu armele sale, ca spiritul de competiţie şi ierarhiile netrucate să fie, pe cât se poate, regulă şi nu excepţie.

Mircea MORARIU