Nr. 3 (473) Martie 2005

Căderea

Escaladaserăm deja muntele înalt de trei mii de picioare. Nu pentru a îngropa un mesaj pe piscurile sale şi nici pentru a înfige steagul alpiniştilor cutezători. După câteva minute am început coborârea. Cum se obişnuieşte în aceste cazuri, colegul mă urma legat de aceeaşi coardă care îmi încercuia brâul. Numărasem exact treizeci de metri de coborîş când colegul meu, lovi cu bocancii o piatră care sări făcându-l să-şi piardă echilibrul şi printr-o răsucire ajunse în faţa mea. Astfel, coarda încâlcită între picioarele mele mă trăgea cu violenţă obligându-mă să-mi încord spatele pentru a nu cădea în prăpastie. Decizia pe care o luă nu era confuză sau absurdă; dimpotrivă, era dovada unor cunoştinţe profunde asupra acestui gen de situaţii care încă nu sunt trecute în manuale. Ardoarea cu care a executat mişcarea a constituit cauza unei uşoare nelinişti; am remarcat instantaneu cum colegul meu trecea ca un bolid printre picioarele mele şi, ca urmare, zgâlţâirea provocată de coarda amarată, aşa cum am spus, de spatele său, m-a întors în poziţia primitivă de coborâre. El, supunându-se fără îndoială aceloraşi legi fizice, o dată ce parcurse distanţa permisă de coardă, fu întors cu spatele în direcţia urmată de corpul său, ceea ce, în mod logic, ne-a făcut sa ne întâlnim faţă în faţă. Nu ne-am spus un cuvânt, dar ştiam: căderea în prăpastie era inevitabilă. Într-adevăr, după o perioadă de timp nedefinită am început să ne rostogolim. Cum unica mea preocupare era să nu îmi pierd ochii, mi-am focalizat toată concentrarea asupra acestui fapt – să-i protejez de efectele îngrozitoare ale căderii. În ceea ce-l privea pe colegul meu, unicul său motiv de îngrijorare era ca barba sa frumoasă, de un argintiu admirabil de vitraliu gotic să nu ajungă cu nici măcar o urmă de praf la sol. Astfel, am încercat din răsputeri să-i apăr cu mâinile acea parte a feţei care era acoperită de barbă; el, la rândul său, îşi puse mâinile pe ochii mei. Viteza creştea cu fiecare moment, ceea ce era obligatoriu în cazurile în care corpurile cad în gol. Am privit prin spaţiul îngust pe care mi-l lăsau mâinile lui şi am observat că în acel moment un bolovan ascuţit îi smulse capul, dar imediat trebui să îl întorc pe al meu pentru a stabili că picioarele îmi erau separate de corp din cauza unei roci, posibil de origine calcaroasă, a cărei formă dinţoasă reteza tot ce-i ieşea în cale cu perfecţiunea unui ferestrău. Cu un anumit efort, trebuie să recunoaştem, aveam să ne salvăm, colegul meu, frumoasa sa barbă şi eu, ochii. E adevărat că cu fiecare etapă parcursă, etapă pe care eu o calculez la cinzeci de picioare, o parte a corpului nostru se separa de întreg; de exemplu, în cinci etape am pierdut: colegul meu, urechea stângă, cotul drept, un picior (nu-mi aduc aminte care), testiculele şi nasul; eu, partea superioară a toracelui, coloana vertebrală, sprânceana stângă, urechea stângă şi vena jugulară. Dar toate acestea nu sunt nimic în comparaţie cu ceea ce a urmat. Calculez că la o mie de picioare de sol nu avea să mai rămână decât ceea ce urmează, respectiv: colegului meu, cele două mâini (dar doar până la încheietură) şi frumoasa sa barbă argintie; mie, cele două mâini (de asemenea până la încheietură) şi ochii. O nelinişte uşoară a început să pună stăpânire pe noi. Şi dacă mâinile ne-ar fi fost smulse de vreun bolovan? Am continuat să coborâm. La aproximativ zece picioare de sol prăjina abandonată a unui muncitor agăţă graţios mâinile colegului meu, dar eu, văzându-mi ochii în afara oricărui adăpost, trebuie să mărturisesc întru ruşinea mea veşnică, că mi-am retras mâinile de pe barba sa argintie şi frumoasă cu scopul de a-i proteja de orice impact. N-am putut să-i acopăr, căci altă prăjină aşezată în sens contrar celei deja menţionate, mi-a agăţat de asemenea mâinile, motiv pentru care am fost pentru prima oară îndepărtaţi unul de celălalt pe parcursul coborârii. Dar nu mă puteam plânge, căci deja ochii îmi ajungeau bine şi sănătoşi pe iarba câmpiei şi puteau să vadă, puţin mai încolo, frumoasa barba argintie a colegului meu care strălucea în toată splendoarea sa.

Virgilio Pinera, homosexual declarat, om solitar, blestemat, ruinat, plăpând, n-a căutat niciodată afirmarea; a avut însă conştiinţa propriei valori. Moare in 1979. Numele său este deseori asociat cu cel al marelui Jose Lezama Lima.