BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (473) Martie 2005

TRADUCERI

 

Virgillio PINERA*

Căderea

Escaladaserăm deja muntele înalt de trei mii de picioare. Nu pentru a îngropa un mesaj pe piscurile sale și nici pentru a înfige steagul alpiniștilor cutezători. După câteva minute am început coborârea. Cum se obișnuiește în aceste cazuri, colegul mă urma legat de aceeași coardă care îmi încercuia brâul. Numărasem exact treizeci de metri de coborîș când colegul meu, lovi cu bocancii o piatră care sări făcându-l să-și piardă echilibrul și printr-o răsucire ajunse în fața mea. Astfel, coarda încâlcită între picioarele mele mă trăgea cu violență obligându-mă să-mi încord spatele pentru a nu cădea în prăpastie. Decizia pe care o luă nu era confuză sau absurdă; dimpotrivă, era dovada unor cunoștințe profunde asupra acestui gen de situații care încă nu sunt trecute în manuale. Ardoarea cu care a executat mișcarea a constituit cauza unei ușoare neliniști; am remarcat instantaneu cum colegul meu trecea ca un bolid printre picioarele mele și, ca urmare, zgâlțâirea provocată de coarda amarată, așa cum am spus, de spatele său, m-a întors în poziția primitivă de coborâre. El, supunându-se fără îndoială acelorași legi fizice, o dată ce parcurse distanța permisă de coardă, fu întors cu spatele în direcția urmată de corpul său, ceea ce, în mod logic, ne-a făcut sa ne întâlnim față în față. Nu ne-am spus un cuvânt, dar știam: căderea în prăpastie era inevitabilă. Într-adevăr, după o perioadă de timp nedefinită am început să ne rostogolim. Cum unica mea preocupare era să nu îmi pierd ochii, mi-am focalizat toată concentrarea asupra acestui fapt – să-i protejez de efectele îngrozitoare ale căderii. În ceea ce-l privea pe colegul meu, unicul său motiv de îngrijorare era ca barba sa frumoasă, de un argintiu admirabil de vitraliu gotic să nu ajungă cu nici măcar o urmă de praf la sol. Astfel, am încercat din răsputeri să-i apăr cu mâinile acea parte a feței care era acoperită de barbă; el, la rândul său, își puse mâinile pe ochii mei. Viteza creștea cu fiecare moment, ceea ce era obligatoriu în cazurile în care corpurile cad în gol. Am privit prin spațiul îngust pe care mi-l lăsau mâinile lui și am observat că în acel moment un bolovan ascuțit îi smulse capul, dar imediat trebui să îl întorc pe al meu pentru a stabili că picioarele îmi erau separate de corp din cauza unei roci, posibil de origine calcaroasă, a cărei formă dințoasă reteza tot ce-i ieșea în cale cu perfecțiunea unui ferestrău. Cu un anumit efort, trebuie să recunoaștem, aveam să ne salvăm, colegul meu, frumoasa sa barbă și eu, ochii. E adevărat că cu fiecare etapă parcursă, etapă pe care eu o calculez la cinzeci de picioare, o parte a corpului nostru se separa de întreg; de exemplu, în cinci etape am pierdut: colegul meu, urechea stângă, cotul drept, un picior (nu-mi aduc aminte care), testiculele și nasul; eu, partea superioară a toracelui, coloana vertebrală, sprânceana stângă, urechea stângă și vena jugulară. Dar toate acestea nu sunt nimic în comparație cu ceea ce a urmat. Calculez că la o mie de picioare de sol nu avea să mai rămână decât ceea ce urmează, respectiv: colegului meu, cele două mâini (dar doar până la încheietură) și frumoasa sa barbă argintie; mie, cele două mâini (de asemenea până la încheietură) și ochii. O neliniște ușoară a început să pună stăpânire pe noi. Și dacă mâinile ne-ar fi fost smulse de vreun bolovan? Am continuat să coborâm. La aproximativ zece picioare de sol prăjina abandonată a unui muncitor agăță grațios mâinile colegului meu, dar eu, văzându-mi ochii în afara oricărui adăpost, trebuie să mărturisesc întru rușinea mea veșnică, că mi-am retras mâinile de pe barba sa argintie și frumoasă cu scopul de a-i proteja de orice impact. N-am putut să-i acopăr, căci altă prăjină așezată în sens contrar celei deja menționate, mi-a agățat de asemenea mâinile, motiv pentru care am fost pentru prima oară îndepărtați unul de celălalt pe parcursul coborârii. Dar nu mă puteam plânge, căci deja ochii îmi ajungeau bine și sănătoși pe iarba câmpiei și puteau să vadă, puțin mai încolo, frumoasa barba argintie a colegului meu care strălucea în toată splendoarea sa.

Traducere de

Domnica ȘAITOȘ

 

* Virgilio Pinera se naște în 1912 în Cardenas, Cuba. În 1940 este licențiat în Filozofie și Litere, în 1942 fundează revista „Poeta”. Trăiește paisprezece ani ( din 1946 până în 1958) la Buenos Aires unde lucrează ca funcționar, corector, traducător. Se întoarce apoi definitiv la Havana unde trăiește o perioadă tensionată în timpul revoluției castriste.

Chemat și amintit de toți după numele mic, Virgilio este un autor care ascunde, poate din pudoare, poate din joacă. Cunoscut mai ales pentru opera sa dramatică (Electra Garrigo, 1948), fiind un predecesor al lui Ionescu și Beckett, Pinera a publicat și romane (La carne de Rene, 1952, Presiones y diamantes, 1967). A fost de asemenea si autorul unui mare număr de nuvele, povestiri și poezii. A avut activități de critic literar, jurnalist si editor.

Virgilio Pinera, homosexual declarat, om solitar, blestemat, ruinat, plăpând, n-a căutat niciodată afirmarea; a avut însă conștiința propriei valori. Moare in 1979. Numele său este deseori asociat cu cel al marelui Jose Lezama Lima.