Nr. 3 (473) Martie 2005

În ritm de jazz

sau

Despre frumoasa călătorie a lui Virgil Mihaiu prin Sighişoara, Suedia, Cluj, Lisabona, Madrid, Chişinău

„tinerii îşi imaginează

graţia divină e atît de aproape”

„femeia neagră îţi naşte acelaşi copil

doar altfel”

Citind poezia lui Virgil Mihaiu în contextul literaturii române, îţi dai seama că ceva nu se leagă: textele scriitorului clujean nu seamănă prea tare nici cu poeţii dinainte, nici cu poeţii „optzecişti”. În comparaţie cu cei din urmă, care-i sînt colegi de generaţie, Virgil Mihaiu chiar nu vrea să-şi construiască textele, forma poeziilor sale parcă neinteresîndu-l în nici un fel, în faţă ieşind, pe lîngă firescul şi naturaleţea omniprezentă în poezia scriitorilor „optzecişti”, o imensă libertate a scriiturii, poezia sa putînd fi numită poezia liberă, ca şi conceptul său de jazz. Iată că am ajuns şi la acel ceva care îl deosebeşte pe Virgil Mihaiu de ceilalţi: intelectualul Virgil Mihaiu este rezultatul întîlnirii pe „acelaşi teritoriu” a muzicii (jazzul) şi literaturii (poezia), şi această trăsătură nu poate fi neglijată, mai ales că şi scriitorul insistă, în ultima vreme, asupra ei: mai întîi prin motto-ul ales pentru antologia sa bilingvă Recesământ de epifanii/ Census of Epiphanies (Traducere în limba engleză de Adam J. Sorkin în colaborare cu autorul, Liviu Bleoca şi Sergiu Celac), Editura Paralela 45, Piteşti, 1999, Colecţia Gemini – „În general, poesia lui Virgil Mihaiu abundă în reminiscenţe muzicale insolite. Uneori jazzistice, judecînd după formulele ritmice, uneori dodecafonice, alteori descinse din partitura clavecinului bine temperat. Laconismul extrem şi aspectul aforistic al unor întinse segmente ale poesiei sale sunt comparabile cu micro-opusurile torsionate în arcuri intelectuale ale lui Anton von Webern. M-a sedus contopirea ideală, după părerea mea, dintre profesiile de poet şi critic muzical, care coincid fericit în destinul creator al lui Virgil Mihaiu.”(Efim Barban / BBC World Service, Departamentul Rus/ martie, 1994), apoi, şi mai personal – în titlul ultimei sale cărţi editate: JAZZografii pentru îmblînzit saxofoniste (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, Colecţia Poeţii Clujului). Celelalte cărţi de poezie ale lui Virgil Mihaiu sînt Legea conservării adolescenţei (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977), Sighişoara, Suedia şi alte stări de spirit (Editura Albatros, Bucureşti, 1980), Indicaţiuni pentru balerina din respiraţie (Editura Eminescu, Bucureşti, 1981), Poeme (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986) şi Paradis pierdut în memorie (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993). În afară de cărţile de poezie, Virgil Mihaiu este autorul a două cărţi excepţionale de eseuri despre jazz, Cutia de rezonanţă (Editura Albatros, Bucureşti, 1985) şi Jazzorelief (Editura Nemira, Bucureşti, 1993), activitatea sa muzicală mai însemnînd, printre altele, şi alte date importante: membru al colegiului editorial multinaţional al revistei Jazz Forum, editată de Federaţia Internaţională de Jazz la Varşovia, lector la Academia de Muzică G. Dima din Cluj, membru de onoare al Asociaţiei Criticilor de Jazz din Statele Unite (J.J.A.), membru al juriului mondial Down Beat Jazz Critics Poll, preşedinte de onoare al Asociaţiei Eco-Jazz Napocensis, realizator al emisiunii radiofonice Eseu Jazz, al emisiunii televizate Jazzorelief, coproducător/autor de texte de prezentare al unor discuri de jazz şi world music editate în România, Anglia, Lituania, Rusia, Germania, Franţa, Elveţia, co-fondator şi membru al grupului de jazz-poetry Jazzographics, care a susţinut recitaluri în Irlanda, Scoţia, Anglia, Iugoslavia, România, Irlanda de Nord, Germania, Portugalia. Etcetera. Toate aceste jazzographii l-au ajutat pe poetul Virgil Mihaiu, aşa cum poetul Virgil Mihaiu l-a influenţat enorm pe criticul de muzică Virgil Mihaiu. Această influenţă însă nu e atît de vizibilă, în poezie, precum ne-am aştepta, mai degrabă fiind vorba de-o atmosferă culturală comună, despre care Virgil Mihaiu vorbeşte în eseul Jazz poetic / poezie jazzificată: o tentativă de sistematizare din Cutia de rezonanţă, eseu la care poetul alege un motto din beatnicul Jack Kerouac: „Vreau să fiu considerat un poet de jazz cîntînd un lung blues într-un jam-session de duminică după-amiază” (să ne amintim şi de visul lui Mircea Cărtărescu în legătură cu muzica rock). Deci, poezia lui Virgil Mihaiu nu e nici pe departe „inconştient” jazzificată, pur şi simplu scriitorul cunoaşte atît de bine jazzul încît nu poate să pună semnul egalităţii între jazzul despre care scrie şi poezia pe care o trăieşte – asta fiind, pentru un profesionist, ceva asemănător cu întrebarea imbecilă a copilăriei fiecăruia dintre noi: „pe cine îl iubeşti mai tare – pa mama sau pe tata?” La Virgil Mihaiu aproape că lipseşte toposul jazzistic tradiţional: cluburile, barurile de noapte, concertele şi localurile, sălile de muzică de jazz, intertextul sau trimiterile la celebrităţile jazzistice etc. Aşadar, influenţa jazzului asupra lui Virgil Mihaiu a fost de substanţă, permiţîndu-i crearea unui „fabulos” propriu, stilistic asta văzîndu-se în libertatea din mişcările din interiorul poeziei sale, tocmai spre ceea ce tinde poezia, după cum zicea Hans Egon Holthusen într-un citat din excelentul eseu din Cutia de rezonanţă despre Lirica lui Gellu Naum privită din aerostatul jazzistic: „Orice poezie năzuieşte spre un joc liber, gratuit, un joc de figuri nemaiegalat de subiect al limbajului, şi este expresia lirică a tuturor formelor de artă poetice, dar se învecinează cel mai strîns cu fiinţarea ca formă pură a muzicii.” Poezia lui Virgil Mihaiu are un limbaj limpede, simplu şi direct, deloc pretenţios, pentru Virgil Mihaiu „sună bine cuvintele care se rup din respiraţie” (Geneză), iar viaţa e „cât un moment de contemplare”, firescul, naturalul fiind omniprezente în poezia clujeanului. Dăm în poezia lui de gesturi atît de fireşti, nevinovate, încît aproape că eşti şocat de ele („Lipicioasa supremă/ Îmi alege un pepene/ şi încă-l mai urcă pe scări/ Cinci etaje/ După care îl taie felii /Mâncăm împreună/ Iar ea îmi linge degetele/ Satisfăcută” – Mâncăm pepeni). Multe din poeziile lui Virgil Mihaiu sînt compuse exact din astfel de momente: fragmente de viaţă pe cît de fireşti pe atît de unice, cum e Video: „fragmentele s’au micşorat şi ele/ fericirea durează cîteva secunde/ moartea bătrînului mareşal chinez/ consumă două minute din/ telejurnal”. Pentru Virgil Mihaiu poezia e live, în direct, aşa cum spune în titlul primului poem din volumul Paradis pierdut în memorie, poezia e ca „o recompensă/ o stare de spirit/ un început şerpesc de litera / S” (Sighişoara, Suedia şi alte stări de spirit). Poezii ca nişte rafale de automat, cu cuvinte „de culoarea anotimpurilor”, piele „pigmentată în mod diferit”, etaje “urcate la o vîrstă/ apoi la altă vîrstă”, intrare „după ani de zile/ într-o sală de cinema” ş.a.m.d., într-un ritm sacadat, ca-n poemul Tranzit din Sighişoara, Suedia şi alte stări de spirit, sau din contra, poezii-naraţiuni, poeme descrieri, mult mai domoale, mai, ca să zic aşe, ardeleneşti, chiar dacă acţiunea lor are loc mereu altundeva, ba în Suedia, ba la Stockholm, Viena, Portugalia, etc („Partea veche a oraşului Stockholm se cheamă/ Gamla Stan./ Majoritatea populaţiei locuieşte de fapt/ dincolo de arbori. De acolo se îndreaptă spre/ centru cu metro-ul” – Subtext). De altfel, Transilvania e totdeauna prezentă în poezia lui Virgil Mihaiu, autorul cărţii Incantări & descântări clujene – o carte într-adevăr de încantări, scrisă cu un fel de mulţumire şi împăcare, o carte despre Clujul tinereţii, oraş care, zice Virgil Mihaiu, „merită o iubire deplină” măcar fiindcă naşte „femei atît de drepte, înalte şi pline de humor” (Oraş cu femei înalte şi drepte), o carte despre “cum se duseră curat verile d’altădat’!” (Prin faţa casei cu pereţii de aer). Iar volumul JAZZografii pentru îmblînzit saxofoniste face parte din nou înfiinţata colecţie Poeţii Clujului, deşi s-ar putea să fie aici la mijloc o mică neînţelegere, JAZZografii pentru îmblînzit saxofoniste meritînd să fie publicată în colecţia Poeţii oraşului Porto, pentru Poeţii Clujului potrivindu-se perfect Incantări & descântări clujene.

Dacă judecăm după poeziile sale, Virgil Mihaiu îşi trăieşte nu doar poezia, ci şi viaţa în ritm de jazz, fără a fi chinuit de gîndurile despre existenţă („ne pierdem viaţa/ câştigându-ne existenţa”) etc., poeziile sale fiind parte din acel ritm despre care ziceam, ca şi concertele de jazz, ca şi eseurile despre jazz, de la radio, tv şi din cărţi şi reviste, ca şi gagicile de pe toate continentele care au pătruns cu o nostalgie rusească şi cu o graţie portugheză în cărţile sale. Pe Virgil Mihaiu nu-l interesează nimic dinafara cercului său, el scrie fiindcă scrie, un poet fără pic de autocenzură, nu că ar folosi cuvinte „interzise”, „urîte” sau obscene, pur şi simplu Virgil Mihaiu ştie că „alteori/ aceleaşi ziduri în care mă tăiasem/ până la sânge/ devin învăluitoare moi protectoare/ aceleaşi/ cuvinte care trimiseseră inocenţi/ la moarte/ umplu poemele de candoare” (Uneori, alteori). Poezia scrisă chiar „în timpul liber”, o libertate egală cu liniştea, Virgil Mihaiu scriind poezii de parcă ar răsufla, ar merge, ar respira, ar fuma, s-ar plimba pe malul Someşului, prin Sighişoara, Suedia sau Portugalia.