Nr. 3 (473) Martie 2005

Au apărut până acum trei studii monografice închinate „Cercului literar” de la Sibiu (Ilie Guţan, Petru Poantă şi Cornel Ungureanu), dar niciunul dintre ele nu epuizează sursele, nu elucidează pe de-a-ntregul relaţiile dintre cerchişti şi nici nu dau o imagine exactă a contribuţiei fiecărui cerchist la impunerea ideologiei de grup. Nu s-a făcut până acum o cartografiere cât mai aproape de adevăr a revistelor şi publicaţiilor prin intermediul cărora a „explodat” fenomenul cerchist şi nu s-au inventariat publicaţiile satelit sau cele care au intrat în aria de interes a grupului, respectiv a celor prin care s-a produs expansiunea literară în spaţiu şi timp. Căci, desigur, „Cercul” n-a rămas redus doar la semnatarii „Manifestului” publicat în „Viaţa”, anumite reaşezări, retranşări şi aluviuni producându-se pe tot parcursul anilor 1943-1947, când acesta a înglobat nume dintre cele mai diverse, ajungând să însemne, ca la „Junimea”, un adevărat conglomerat de personalităţi eterogene, cu diferite roluri în diferite momente de afirmare. De la Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Ioan Oana, Cornel Regman, Ştefan Aug. Doinaş, Eugen Todoran până la Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu, Eta Boeriu, Deliu Petroiu, Viorica Guy Marica, I. D. Sârbu şi, de aici, la Victor Iancu, Ioanichie Olteanu şi chiar Wolf von Aichelburg, pe care Titu Popescu îl consideră de asemenea „cerchist” (Din perspectiva exilului, Dacia, 2002), paleta personalităţilor integrate sau afiliate (Eugen Tănase, Henri Jacquier, Ovidiu Drimba, Petre Hossu, Ion Apostol Popescu etc.) fiind din ce în ce mai mare şi mai diversă. Cert este că în acest grup Şt. Aug. Doinaş şi-a câştigat un rol de fondator şi, alături de membrii săi marcanţi, Radu Stanca, Ion Negoiţescu şi Cornel Regman, el este prezent în toate manifestările cerchiste, participarea sa la viaţa de grup şi de cenaclu fiind una de anvergură. Spre surprinderea noastră, numele lui lipseşte din componenţa celei dintâi grupări prin care se afirmă „cerchiştii” şi anume din colegiul de redacţie al revistei „Curţile dorului”, apărută în ianuarie 1941 şi care trebuie socotit drept primul nucleu al viitoarei grupări, iar revista ca prima formă de manifestare a discipolilor lui Lucian Blaga, Liviu Rusu şi D. D. Roşca. Colegiul de redacţie, din care fac parte Ovidiu Drimba, Ion Negoiţescu, Ion Maloş-Râpeanu, Radu Stanca şi Eugen Todoran (pe atunci încă Eugeniu) se aşează firesc sub patronatul magistrului lor Lucian Blaga (care dă şi numele revistei, publicând aici poezia La curţile dorului), dând glas aspiraţiilor la reîntregirea ţării şi punând-o sub semnul militantismului transilvănean şi al unei continuităţi de spirit îndătinate. „Până mai ieri am fost o ţară mare din punct de vedere etnic şi geografic. Astăzi suntem o ţară mult mai mică. Totuşi ni s-a dat să trăim douăzeci de ani în orizontul unei ţări largi, aproape împărăteşti. Acest orizont, care de pe pământ s-a retras în inima noastră, îl purtăm cu noi, închis în noi, ca orizont viu şi neuitat, pe care nici o măsură omenească nu-l mai putea revizui. Ţara din inima noastră, orizontul tocmai suficient pentru orice creaţie oricât de mare a spiritului, ţara de totdeauna, rămâne neatinsă acolo, înlăuntrul nostru, ca acea împărăţie a lui Dumnezeu despre care Isus spunea. «Iată împărăţia lui Dumnezeu nu vine cu semne din afară, căci ea este înlăuntrul nostru.» Cu acest orizont în inimă o putem lua spre viitor.”

Cuvintelor acestora de început cărora nu li s-a dat suficientă atenţie până acum, n-au fost reproduse în nici un volum al poetului, dar ele aveau o semnificaţie mult mai adâncă decât la prima vedere. Ele se doreau un îndreptar spiritual pentru o generaţie care nu mai trebuie să îndure umilinţa destinului exterior, ingrat din punct de vedere politic, depăşind prin creaţie momentele grele. Poate de aceea generaţia cerchistă a şi fost una a marilor împliniri estetice, o generaţie care a fost învăţată să depăşească efemerul prin puterea unei credinţe, la înălţimea căreia să se ridice prin toate puterile lor. De aceea, cerchiştii au înţeles mai limpede ca alţii misiunea generaţiei lor şi s-au străduit s-o extrapoleze la nivelul a o serie de publicaţii pe care le-au susţinut dându-le drept de viaţă, precum „Răscruci” de la Alba Iulia, cu concursul lui Ioan Oana şi I. D. Sârbu, „Înălţarea” de la Sibiu, cu participarea lui Ion Negoiţescu, „Ţara”, cu concursul lui Radu Stanca şi I. Negoiţescu, „România nouă”, cu participarea lui Victor Iancu şi Şt. Aug. Doinaş, „Tribuna” de la Braşov, cu participarea lui Ion Negoiţescu, Radu Enescu, Şt. Aug. Doinaş, „Dacia rediviva” de la Bucureşti, cu participarea lui Radu Stanca şi Şt. Aug. Doinaş, „Kalende. Preocupări literare” de la Bucureşti, cu concursul lui Şt. Aug. Doinaş, „Curentul literar” de la Bucureşti, cu participarea lui lui Şt. Aug. Doinaş, a „Revistei Cercului literar” de la Sibiu, cea mai importantă dintre ele, „România nouă” de la Sibiu, cu concursul lui Ion Apostol Popescu, Ioanichie Olteanu şi Şt. Aug. Doinaş şi, tot la Sibiu, a „Curierului sportiv, cultural şi informativ”, cu concursul lui Şt. Aug. Doinaş. Această din urmă publicaţie a avut un cenaclu propriu care l-a continuat într-un fel pe cel al „Cercului literar”, atunci când acesta n-a mai putut funcţiona şi care a încercat să-i perpetueze tradiţia şi după ce Universitatea s-a reîntors la Cluj. Făcând un bilanţ al activităţii, la sfârşitul anului 1945, redactorul părţii literare, poetul Larian Postolache, ţinea să sublinieze importantul rol jucat de cerchişti în buna desfăşurare a şedinţelor cenaclului, scriind: „Au trecut pragul Cenaclului, în afară de covârşitoarea personalitate a dlui Lucian Blaga, condeieri din generaţia tânără, ca Radu Stanca, prof. Eugen Tănase, Cornel Regman, Şt. Aug. Doinaş, Pimen Constaninescu, Pavel Bellu, Nic. Prişcă etc. Aşa că dorinţa noastră de a crea o editură pentru tinerii scriitori din cenaclul nostru va găsi elemente destoinice care să poată îmbrăca cu succes haina unui volum. Vor apare, conform programului editorial, traducerile din limba spaniolă ale d-lui Eugen Tănase, poeme semnate de Radu Stanca şi Şt. Aug. Doinaş, studii critice de Negoiţescu şi Regman şi o antologie a subsemnatului” (nr. 28/ 1945).

Peste puţină vreme aflăm că volumul manuscris al lui Postolache se chema Zodia Săgetătorului, fragmente din el apărând la pagina literară a „Curierului”, acolo unde au apărut şi traduceri semnate de Eugen Tănase şi poezii originale semnate de Ştefan Aug. Doinaş. Astfel, Doinaş a publicat aici două dintre poeziile sale de succes, Jucătorul de şah (nr. 27/ 1945) şi Trandafirul roşu, (nr. 29/ 1945), cu menţiunea „din Antologia «Curierului»”. Amândouă aceste poezii au fost ulterior reţinute de poet în volumul său de debut, Alfabet poetic.

Important este însă faptul că poetul este menţionat ca prezent la multe din şedinţele Cenaclului, despre care se dau informaţii în paginile ziarului, în unele cazuri alături de Radu Stanca şi Cornel Regman, cei mai activi dintre cerchiştii participanţi la acest cenaclu. La 16 decembrie 1946 Doinaş e prezent alături de Cornel Regman la o sezătoare a Cenaclului care s-a ţinut la Mediaş, după ce anterior a fost prezent la Festivalul literar organizat de cenaclul „Curierului” la Sibiu, alături de Radu Stanca, Cornel Regman, Pimen Constantinescu, Ecaterina Săndulescu şi alţii. La Mediaş au mai fost prezenţi poeţii George Popa, Mihai Axente şi I. O. Suceveanu. După cum relatează darea de seamă a ziarului, Doinaş a contribuit din plin „la atmosfera de camaraderie de bună voie, creată de caricaturile lui Silvan, de epigramele lui Larian Postolache, Ştefan Aug. Doinaş şi Mihai Axente.” Cu acest prilej el a citit poezia Jucătorul de şah.

Tot publicaţia sibiană îşi informează cititorii asupra unuia din succesele majore ale poetului, atunci când, în 1947, primeşte, alături de Radu Stanca, unul dintre premiile importante ale „Sburătorului”. Radu Stanca este premiat pentru piesa sa Donna Juana (premiul de teatru), în timp ce Şt. Aug. Doinaş a dobândit premiul de poezie pentru volumul Manual de dragoste, premiul de proză revenindu-i scriitoarei Irina Hanciu pentru romanul Linie moartă. Prezentarea laureaţilor premiilor „Sburătorului” se face însoţind anunţul de următorul text: „Plină de un luminos patetism, poezia lui Ştefan Aug.Doinaş aduce în lirica noastră tânără un cântec nou, solemn, grav, în care ideea poetică se îmbină cu frumuseţea neobişnuită a imaginilor, într-un ritm exact, de factură geometrică, sigură. Străbătută de un fior înalt, sublim, poezia aceasta în cadenţa de odă horaţiană este sortită unui apogeu liric de cea mai bună calitate”. Şi despre Radu Stanca se spun câteva lucruri esenţiale: „Radu Stanca este deopotrivă poet şi dramaturg. În piesele lui poezia se umple cu un dramatism extrem, atât datorită invenţiei tematice, cât şi ciocnirii personajelor. De factură clasică, teatrul lui Radu Stanca este alimentat de un tragism continuu ce dă o dialectică strânsă ideilor lui. Simetric, teatrul lui Radu Stanca e animat de un suflu dramatic în care personajele nu se sfiesc să se ciocnească unele cu altele direct.”

Din păcate, volumul de poezii premiat n-a putut fi publicat în acel an. Aşa cum reiese dintr-o fişă de prezentare publicată de acelaşi „Curier”, la acea dată poetul mai avea în portofoliu următoarele scrieri: Caietul baronesei Dagmar (nuvelă), Căpetenia tribului (teatru) şi Paiangenul (teatru). Pe lângă câteva date biografice esenţiale, fişa de creator a lui Şt.Aug.Doinaş arăta că el colaborase până atunci la următoarele publicaţii: „Jurnalul literar”, „Viaţa literară”, „Kalende”, „Revista Cercului literar”, „Democraţia”, „Claviaturi”, „Curentul literar”, „Universul literar şi „Curierul”. Cum majoritatea acestor colaborări nu sunt cunoscute nici măcar biografilor poetului (a se vedea puţinătatea datelor biografice oferite de numărul omagial Doinaş al revistei „Secolul 21”) am consultat aceste publicaţii să vedem cu ce este prezent poetul în paginile lor.

Am aflat astfel că Ştefan Aug Doinaş a debutat literar la revista lui G. Călinescu, „Jurnalul literar” cu poezia Optsprezece ani, apărută în nr. 50 (10 dec.), p. 4, în acelaşi timp cu anunţul de la „Poşta redacţiei” („O poezie s-a dat la cules”), altele nemaiapărând, deşi la aceeaşi „Poştă a redacţiei” din nr. 52 i se comunica: „Răspuns direct”. Cum poezia sa de debut este total uitată astăzi, o reproducem aici:

„Optsprezece ani mi-au bătut la poartă

Conducând o caravană de plăceri;

Poartă peste frunte cununi de visări

Stăpânind în frâuri a vieţii soartă.

I-am primit în casă să serbăm sosirea,

Fiecare basmu-i să mi-l povestească,

Le-am suflat în plete lumină cerească

Iară ei în schimb mi-au dăruit iubirea...

Rătăcind pe coasta dealurilor, singur

Am ţesut pe inimi vraja zilei albe;

Ne-am făcut din doruri sunătoare salbe

Şi parfumul verii l-am sorbit din cânguri.

Strânşi în fericirea clipelor de-atunci

N-am simţit cenuşa beznei peste noi.

Dispăruţi în noapte ca nişte strigoi

Îmi auzeam anii hăulind, pe lunci...

Următoarea revistă la care a colaborat cerchistul este „Curierul literar” de la Bucureşti. În numărul 67 din 14 iulie găsim poezia În râu neinclusă ulterior în nici un volum. Ea arată în felul următor:

Îşi descopciaseră trupurile de scoicile rochiilor, în crâng

Ca mugurii de pleoapele verzi petalele

Şi cu merele sânilor crude, în piciorul stâng

Sfâşiau hârtia cleită a apei, cu soarele-mbrăţişându-le şalele.

Deasupra lor o salcie îşi pleca pletele

Să le gâdile cu ploioasele fire sfârcurile

Speriate brusc de-o cioară îndoliată fetele

Desfundaseră cu chiote zglobii smârcurile.

Îngălbeniţi de ruşine nuferii tremurau lin pe valuri

Rădăcinile lintiţelor telefonau străfundurilor

Că năpârlind – ca o ploaie de lebede – din maluri

Un stol de fecioare găureşte nămolul prundurilor...

Târziu când soarele se înalţa în vârful degetelor să le vadă

Iar umbrele li se plimbau reci pe pântece

Pe sub cerceii cireşilor negri din livadă

Murmure de flăcări sincopau, la pândă, ca nişte descântece.

Se poate lesne observa predilecţia poetului pentru abstractizare şi ermetism, folosind un material lexical insolit suprapus peste tematica rurală , supusă şi ea unui tratament modern, cu o viziune de stampă luată după modelul lui B.Fundoianu sau Il. Voronca. Chiar poezia de dragoste etalată la această oră este filtrată subtil prin prisma unor simboluri de o evanescenţă căutată, precum în poezia Poem (nr. 83/ 1940):

Ne-am despărţit tăcuţi ca două drumuri

Care se pierd în fetele-morgane;

N-aveam săruturi strânse în coloane,

Nici nopţi îmbălsămate în parfumuri.

Ne credeam tari ca templele romane

Şi-am fost suflaţi în vânt de nişte fumuri.

Ale iubirii noastre Te-Deum-uri

Le cânt numai spre vise-filigrane.

Creaţia din 1940 este, după cum se vede, destul de săracă. În schimb, o dată cu intrarea în 1941, aceasta creşte cantitativ şi ca reprezentare valorică. În „Curentul literar” din acest an îi întâlnim opt poezii de factură şi tematică foarte diverse. Moartea platonismului (nr. 95 din 25 ianuarie), Sonet pentru fata din munţi (nr. 96), Poem pentru absenţa ta (nr. 91), Lângă profiluri (nr. 97), Anotimpuri (nr. 98), Înfrăţire (nr. 103), Poemul invizibil (nr.107), Poemul sfârşitului nostru (nr. 126), iar în „Universul literar” din acelaşi an 1941 e prezent cu cinci poezii: Final („Ca pluşuri noi de ape şi de volburi”) (nr.33), Poem („De-un sfert de viaţă dormităm pe maluri”) (nr. 40), Flori de plâns („Acolo, în oraş, nici un oracol”) (nr. 46), Five o'clock („Nu ştiu dece – ultima seară mi-o închipui”) (nr. 48) şi Poem de Crăciun („Iată!ai crescut şi nu mai crezi în poveşti”) (nr. 52). Dintre acestea doar Five o'clok a fost inclusă ulterior în Alfabet poetic. În această etapă, poezia sa se prezintă cu largi desfăşurări somptuoase, în tăieturi marmoreene, de factură parnasiană, cu vagi ecouri barbiene. Iată cum arată Poem pentru absenţa ta:

Fără ecou mă deapăn pe-nbolnăvite fuse

Departe de-nălţimea privirii tale simple;

În somn numai păcatul svâcneşte fin sub tâmple

Te urmăresc prin visul ogrăzilor apuse...

Mi-e dor de părul proaspăt cu deslânări de sălci

De albul frunţii triste ca un destin utopic,

De umerii de fildeş plânşi undeva pe tropic

De echinocţiul gleznei unde se scaldă melci.

Îmi strâng sub unghii dorul sub riduri reci mi-l strâng,

Cu mâna şi cu glasul sfâşii umbroase pâlcuri...

Târziu, când mai aflu plecării tale tâlcuri

Mă plec pe coapsa nopţii, îngenunchez şi plâng...

Iubito, doar zefirul cândva o să te mustre

Cu pulberile serii zburând prelungi şi calde,

Când îţi dezbraci în ape prea sfintele smaralde

Şi tinereţea-n iarba câmpiilor lacustre.

Atracţia acvaticului şi a unduirii e, ca la Ion Barbu, mereu prezentă, iar cercul de metafore vorbeşte mereu despre „scoici de rochii”, „mări de alge”, de „buruieni sticloase”, cu vagi reminiscenţe basmice sau baladeşti:

Cu peane în amurguri umplutu-mi-s-au anii

iar braţul nu mai poate opri acordul trist

ca un şuvoi de sânge-nviind în ametist

şi turburând oceane cu apele lui stranii

Lângă profiluri verzi de-mbălsămate basme

n-au auzit viaţa sunându-şi zurgălăii

mie-mi coboară cerbii tristeţi în jgheabul văii

şi-mi susură pădurea în frunze şi fantasme.

Mi-s mările cu alge în lacrimi de sidef

şi viscolul iubirii în obosite vânturi

tăcerile lunare scurgându-se-n pământuri

îmi taie-n tinereţe un veşted relief.

Lângă profiluri verzi de vajnice balade

mi-am părăsit baltagul şi coiful cu acvilă

şi răsărind tulpină plăpândă din argilă

sorb primăverii plânsul astralelor arcade. (Lângă profiluri)

Moartea platonismului e un frumos cântec de dragoste cu imagini de o suavitate clasică, turnate în tipare graţioase, de o sculpturalitate atrăgătoare, amintind vag de idolatria argheziană:

Ulciorul fecioriei nu ţi-l sărut în vis

Cu mâinile întinse în scări de rugăciune;

Era beteag cuvântul ce ţi l-am fost trimis

Iar soarele privirii era un biet tăciune.

Azi scoicile de rochii cu mânele desferec

Iar trupul tău rămâne neptunic ca o perlă,

Izvor de apă vie-nflorind din întuneric

Sorb primăverii tale murmurul cald de mierlă.

O, nopţile albastre cu asfinţit demult.

Azi stelele şi apele pline sunt de sânge...

Cu echinocţii bete de nostalgii ascult

Trecutul tău de fildeş în pumni de ani cum plânge...

Nici Blaga nu este lăsat deoparte. În poezia Anotimpuri din „Curierul literar” (nr. 98 din 15 februarie) descoperim cadenţe şi metafore blagiene tratate în stil folcloric, într-o încercare a poetului de a se juca cu cuvântul, de a nu merge mereu într-o singură direcţie sau a se cantona într-o singură coardă a melosului. Intenţia ludică este vizibilă:

Ape urcă anii proaspeţi;

În copaci ca nişte oaspeţi

Joacă vântu-n cuib de vulpi

Zboruri noi zvâcnesc în pulpi

Cu luceferi verzi pe sâni

Curg izvoarele-n fântâni.

Când înoată melcii-n miere

Umblă moţii cu ciubere

Vara taie-n meri şi loze

Proaspete metamorfoze

De pe buze de tălăngi

Cântă doinele în crengi.

Brazii-nalţi în boarea arsă

Răşinoase lacrimi varsă;

Rândunici aleargă-n gol de

Zări albastre peste holde.

Risipite pe sub gard

Ierburile toamnei ard.

Codrul fulgeră din glezne

Fără pocnituri de plezne.

Seara-n toate uliţele

Intră-n coastă suliţele.

Cucu-ţi lasă grei pe umeri

Anii galbeni să ţi-i numeri.

Cu cojoace albe munţi

Se deşteaptă grei, cărunţi.

Pomilor cu zorile

Le-au albit subţiorile.

Lacuri – somnul scape-le –

Îşi închid pleoapele;

Vieţile se scurg la fund

Ca gunoaiele pe prund.

Cu acest an poezia sa se diversifică şi versul câştigă în densitate. Merită menţionată forma de romanţă pe care o ia poezia Poemul sfârşitului nostru („Un cântec trist a fost viaţa noastră”) sau cea intitulată Flori de plâns („Acolo,în oraş, nici un oracol”), o poezie ocazională închinată Memoriei lui Radu Popoviciu, poezie care în ansamblul creaţiei sale lirice are acelaşi rol pe care-l avea pentru Eminescu poezia La moartea lui Neamţu. Poetul a scris-o nu numai dintr-o mare reacţie sentimentală, ci şi din dorinţa unei solidarizări de generaţie: „Colo-n oraş nici un oracol/ n-a prevăzut că va cădea o stea/ doar apele, cântând, în calea ta/ şi-au desfăcut curatul receptacol”.

Spuneam că Poemul sfârşitului nostru aduce mlădieri de romanţă, plasate într-un cadru naturistic şi cosmic adecvat, bazat pe un paralelism perfect dintre viaţa sentimentului şi mişcarea intimă a naturii. „Un cântec trist a fost viaţa noastră/ – mai trist ca flautul zădărniciei –/ cum, uneori, pe zarea veşniciei,/ Se-nscrie-un zbor de pasăre măiastră.// Nu mai păstrăm din el decât argintul,/ – argintul fin al stelelor ce cad –/ încrucişându-şi razele în vad/ cu ape care-nvelesc mormântul.// Şi-aşa cum moare seara un izvor/ şi stelele cum mor în fapt de zi/ – şi noi ne vom sfârşi şi va cobi/ în suflet cucuvaua unui dor...”

Metafora acvatică de care vorbeam la un moment dat apare şi aici cu pregnanţă: „De un sfert de viaţă dormităm pe maluri/ Lin curge-un fluviu veşnic printre noi/ şi câteodată creştem din noroi/ inverşi şi scurţi sub sticlele de valuri”(Poem). Constatarea se referă în mod vădit la generaţia sa, pe care ar fi dorit-o mai activă, mai preocupată de responsabilitatea ceasului de faţă. Romantismul vârstei îşi spune însă puternic cuvântul şi în cazul unei Schiţe pentru un autoportret pe care şi-o trasează în „Dacia rediviva” (nr. 3/ 1942): „Azi mă descui cu visul ca pe un veşted cufăr/ Cu jucării uitate pe care le-am stricat,/ Dar ştiu că gândul tânăr e prea curând să-l sufăr/ Din cauza acestui copilăresc păcat/ ...Lângă tăceri de ierburi visez cu primăvara/ Şi mă-nfrăţesc cu şoapta pădurilor virgine,/ Iar tulipanul morţii-nfloreşte blând în mine/ Ca visul unui meşter în piatra de Carara”.

În „Dacia rediviva”, poetul mai publică o Baladă (nr. 2/ 1941), având ca prim vers „Murguleţ cu aripi la picioare” şi un Cântec (nr. 4/ 1942), unde erotismul invadează din nou cu incendiul său sufletul: „Azi sfânta ta minciună mă doare-n gând şi carne/ Precum o stea albastră căzută-n noaptea nunţii/ Când golfurile cântă, când zac sub neguri munţii/În praful care doarme-n staul, înfăşurat pe coarne”.

Poetul poposise între timp şi la „Claviaturi”, revistă braşoveană de poezie, în paginile căreia, susţine greşit Emil Manu, poetul ar fi debutat cu Perle (nr. 5-6/ 1941: „Tăcerile, ce triste oceane populate/ Curând cu-nfrigurare vom deveni scafandri/ Şi sub albastre ape ne-or plânge oleandri/ Coralii plini de sânge şi purele agate”), cu Flori de somn (nr. 1/ 1942 – „Ascultă cum tăcerile s-au prelungit/ prin creieri şi prin inimă şi cum/cu buruieni tomnatice de fum/ ne mângâie un calm nemărginit”), cu Cântec de dragoste (nr. 2/ 1942 – „Poate vei fi o floare de argint/ pe care am iubit-o în zadar/ fiind mai mult poet ca grădinar/ mă vei chema odată să te mint”), şi cu Fluturi de noapte (nr. 4/ 1943 – „Ca fluturi nocturni atraşi de văpăi/ în pomul inimii aprinse zburăm/ apropiindu-ne de firul aprinselor căi/ pe care nu credeam să le visăm”.

O altă revistă care îşi deschide paginile pentru poezia cerchistului nostru este „Universul literar”, în paginile căreia publică preţ de o duzină de poezii, începând cu nr. 33 din 9 august 1941 şi terminând cu nr. 50 din 30 decembrie 1942. În 1942 aici pot fi citite poeziile Poem pentru o elevă („Lângă corăbii roşii ai desenat grăbită”, nr. 6/ 1942), nr. 6/ 1949 Sonet („Şi totuşi pentru a nu ştiu câta oară” nr. 13/1942), Echinox de tinereţe („Cresc undeva prin mine înalte ierburi moi” nr.19/1942), Aşa vor spune oamenii („Toţi oamenii-mi-vor spune în curând” nr. 21/ 1942), Excursie („Vezi, am ajuns prin locuri neumblate” nr. 26/ 1942) Post ludum („Suntem destul de-aproape de râuri ca să beau” nr. 32/ 1942), Căutare („Ca trestiile m-am umplut de vânt” nr. 50/ 1942), Moartea oraşului („Această pădure e a ta, oraş de pămînt” nr. 43/ 1942).

După baladescul din Jocul de şah şi Trandafirul roşu şi anumite influxiuni folclorice din Anotimpuri şi Baladă, poetul abordează acum şi forma fixă, de predilecţie sonetul, pe care-l mânuieşte cu o suverană stăpânire a versificaţiei. Iată, spre exemplu, Sonet pentru fata din munţi:

A fost un lac cu nuferi şi noroaie

pentru grădini de vis şi de păcat,

– în care nici un trup nu s-a scăldat –

şi n-a căzut din toamnă nici o foaie.

Destinul meu de neguri şi ciudat

a aşteptat în vreme, ca o ploaie,

un singur semn tăcut, să se îndoaie

ca o tulpină sveltă pe-nserat.

Zăpada ta era însă minciună

iar slova mea deşartă şi nebună...

Azi foamea-mi creşte-n gânduri şi sub unghii

Azi mai aştept întoarceri şi-nceputuri

Şi iezi ceţoşi jucându-se cu fluturi

Te cheamă-n ierburi crude să-i înjunghii...

Sau această frumoasă cantilenă topită-n sonet:

Ai să mă ierţi, şi să mă ierţi şi iară

Ai să mă ierţi, de nu ştiu câte ori

Că m-am bătut pentru privighitori

Şi pentru apa Mureşului clară.

Ai să mă ierţi că n-am privit în zori

Icoana ta, aşa cum mă-văţară,

Ci m-am scrutat în suflet ca pe-o fiară

Care sângera cu colţii sclipitori.

Ai să mă ierţi că-n inimă şi gură

Am fost mânie şi înjurătură

Şi nu ţi-am spus pe nume-n nici o seară;

Că mi-am purtat comorile în sânge

Şi că nici azi n-am învăţat a plânge

Ai să mă ierţi, zâmbind, iubită Ţară...

Cum se poate vedea, poezia lui Doinaş nu ocoleşte în această perioadă tematica socială (Aşa vor spune oamenii) sau cea patriotică, cum este cazul poeziei de mai sus, în care, cu toată discreţia tratării motivului, răzbate la suprafaţă un puternic sentiment al apartenenţei la glia eternă. Un asemenea sentiment domină şi poezia Oda Patriei pe care a publicat-o în 1944 (22 decembrie) în revista „România nouă” de la Sibiu-Cluj, ca o expresie a întoarcerii Ardealului la patria mumă şi a sfârşitului perioadei de refugiu pentru tinerii învăţăcei. Iată doar câteva versuri de la începutul poeziei: „Mărire ţie, o! tu, Patria mea luminată/ Câte văpăi cumplite şi egale,/ Ce marmoră spărgându-se deodată/ Dă trup concret nemărginirii tale?/ Cine hrăneşte falnica ta zare/Cu spaimă, cu trufie, cu mirare,/ O, flacără năpraznică şi pură!/ Numai tăcerea, muzica gândirii/ Ne-apropie de tine-ntr-o măsură/ Decât de mult supusă mărginirii!/ Făptura noastră slabă ne-nspăimântă/ Ridică sângele viclean şi cântă/Ascunsă eşti meru vederii noastre/ O, Patrie, eternă dimineaţă/ Numai eroul dintre lănci albastre/ O clipă te priveşte drept în faţă/ Şi cade fulgerat, ca Lucifer/ lovit de moarte, mort de adevăr./ Mărire ţie, chip turnat în plumb/ Pe dinăuntru modelat de duhuri!/ Din ierburi putrede şi din porumb/ Din arbori, clar, se-aude în văzduhuri/ Sunetul grav al veşniciei tale/ Sălbatic laur, orgă, osanale...”

Doinaş mai colaborează în aceşti ani la „Democraţia” (Odă la o pădure abstractă, nr. 25/ 1944), la „U. Preocupări literare” (Stea de aur, nr. 1/ 1943, Terminus, nr. 2/ 1944), la „Universul literar” (După luptă, nr. 5/ 1943 şi Si vis pacem, nr. 28/ 1943), la „Kalende” (Camera fără ferestre – „Închide uşa şi-apropie-te cu ochii închişi”, nr. 4-5/ 1943, Intrarea în oraş – „O dată cu colţurile sure şi galbene”, nr. 6-8/ 1943, Astăzi ne despărţim –„Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim”, nr.4-5/1943, Toamnă – „Ca umbra insulelor gândul meu cade”, nr. 8-9/ 1943), la „Viaţa” lui Liviu Rebreanu (Intermezzo, nr. 492/ 1942, Dragostea în singurătate, nr. 443/ 1942, Sonet de moarte – „Oamenii mor ca ţările pe hartă”, nr. 508/ 1942, Eu sunt prorocul pentru toate câte, nr. 557/ 1942, Eu sunt Prorocul, nr. 567/ 1942, La început de drum, nr. 628/ 1943, Vânătoare marină, nr. 607/ 1943, Poem, nr. 741/ 1943, Motiv de primăvară, nr. 779/ 1943), la „Tribuna” de la Braşov (Sicriu pe ape, nr. 90/ 1941), la „Vrerea” din Timişoara (Ochiul – „Urzeli de apă cu belşug de peşte”, nr. 3-4/ 1947). Câteva din aceste poezii au fost adunate mai târziu de poet în volumul de debut Alfabet poetic, după cum un ciclu de poezii datând din anii 1941-1956 este publicat de poet ca Anexă la volumele seriei sale de Poezii, apărute în tei volume, din care lipsesc multe din poeziile de faţă. Tot din aceste volume lipsesc numeroase traduceri pe care poetul le-a publicat de-a lungul acestor ani în publicaţiile amintite, mai ales în „Universul literar”, în paginile căruia a tradus cu predilecţie din Emile Verhaeren (Adăpătoarea, nr. 11/ 1941, Nesfârşit, nr. 115/ 1941, Întoarcerea călugărilor, nr. 130/ 1941).

Doinaş a fost şi un membru fervent al Cercului literar, la şedinţele căruia a participat activ, citind din propria sa creaţie sau susţinând conferinţe, cum a fost cea din 1943 despre Ultimul vagabond: Pananit Istrati, şedinţă la care Ioan Oana a vorbit despre Obscuritatea în poezie, Radu Stanca despre Teatru şi cinematograf, Romeo Dăscălescu despre Poveştile lui Andersen, iar Petre Hossu despre Marcel Proust şi James Joyce. Poetul a luat de numeroase ori cuvântul la aceste şedinţe, spunându-şi părerea asupra lucrărilor prezentate. Lui nu-i lipsea nici un anumit apetit teoretic şi critic, aşa cum a dovedit-o ulterior în eseurile şi comentariile sale numeroase asupra literaturii române şi străine. Ca o dovadă certă a acestor preocupări timpurii stau mărturie şi câteva note şi comentarii semnate de el în „Revista Cercului literar”, în „Saeculum” (Critica literară şi sinceritatea poeţilor), dar şi în „Curierul literar”, în paginile căruia a semnat două intervenţii, una intitulată Reveniri şi anticipări (datată „Arad, 26 XI 1940”) şi cealaltă Despre cameleonism, amândouă publicate în 1941. În cel dintâi, el ia în dezbatere tradiţia clasică, romantică şi modernă cu privire la raportul acestora cu realitatea, cu mimesisul. Cele mai interesante de relevat sunt opiniile sale cu privire la modernism, care ar fi după el „oglinda individului rafinat”, moştenitor al vechilor tradiţii de care doreşte să se îndepărteze. Ca atare „Literatura va înfăţişa omul care se pierde în neam, care reacţionează – lucid sau instinctiv – numai conform structurii sufleteşti a neamului întreg”. Va rezulta o literatură care va trebui să fie expresia acestor generaţii luptătoare: „E sigur faptul că, acum când generaţia luptătoare s-a consolidat pe poziţii, ea va fi aceea care va reprezenta în scris actuala mişcare a neamului; ea şi generaţiile care vin călăuzite de luminile acestei biruinţe. Noua literatură poate fi intuită profetic, ca o negare a modernismului de fond, anarhic, dar utilizând formulele inedite care zac în comoara neexploatată a folclorului. Trecând din largul creştinism al lui Arghezi, prin orientalismul oriental al lui Blaga şi prin autohtonismul – parţial şi exagerat – al lui Rebreanu expresia credincioasă a sufletului specific românesc se va concretiza în opera care va conţine ortodoxismul autohton şi conştiinţa destinului de stabilitate eternă pe aceste pământuri-leagăne.

Chestiunea inspiraţiei pentru această nouă literatură se va soluţiona relativ repede. Fără îndoială, Eminescu şi Coşbuc vor fi insulele de plecare pentru ajungerea la amiezile fertile. Tinereţea sinceră, departe de a îşi continua prelungirea falsă a unui modernism excesiv, va înţelege glasurile care cântă sub ierburi şi luceferii care înfloresc în sânge. Tinereţea nu va respinge niciodată pe Eminescu şi Coşbuc, pentru că re-voluţionarul înţelege şi admiră pe înaintaşul său, ştiind că numai urcând treptele pe care le-a stabilit acela va fi în stare a urca deasupra trecutului. Întoarcerea la slovele uriaşe ale vremii apuse e întoarcerea tinereţii la copilăria clară pentru a înţelege cu mai multă încredere iubirea, e întoarcerea neamului de pe culmi la matca sa pentru a se pregăti pentru veacurile care vor veni...”

În celălalt articol, Doinaş reabilitează conceptul de „cameleonism” folosit de Goethe în sensul de „Weltliteratur”, adică de „plurilateralitate”. Doinaş reiterează termenul goethean pentru a sublinia nevoia unei literaturi originale, care să depăşească în acelaşi timp graniţele strict regionale. „«Cameleonismul» reprezintă deci identitatea substanţei proprii a artistului în orice manifestare a lui şi garantează varietatea de realizare. (...) Nu este nimic mai rodnic, fără a fi propriu-zis util, decât faptul de a fi gustat de suflete care n-au nimic comun; faptul de a fi găsit astfel şi altfel şi de a rămâne totuşi unul; faptul de a şti că streinii au dimensiuni pentru galaxiile tale şi că le pătrund, fiecare în felul lui. A realiza această «Weltliteratur» înseamnă a câştiga marea bătălie dintre spirit şi materie, în favoarea celui dintâi.

În epoca noastră, când scriitorul va trebui să se identifice şi să se supună neamului, «cameleonismul» lui rezolvă fericit o problemă foarte importantă. Prin activitatea sa artistul transportă realitatea naţională peste frontiere, izbutind o fecundare a ideilor etnos-ului său prin îmbrăţişarea lor de către popor. Contribuţia artei la înnodarea de relaţiuni spirituale între naţiuni este astfel mult facilitată. «Cameleonismul» mai evită pe de altă parte libertinajul artistic excesiv, deoarece autorul se va manifesta lateral pe toată suprafaţa sferei sale, neîncercând să deraieze în extreme ascuţite. Atunci când perseverenţa pe o poziţie fixă îi va deveni primejdioasă, el o va putea părăsi pentru a ancora aiurea. Îndemnul la «cameleonism» este un imperativ actual, deoarece – departe de a dispersa – el concentrează, tinzând spre un microcosm complex şi incadescent, absolut necesar pentru o naţiune a cărei ultimă ţintă este reînvierea...”

Ideile tânărului Doinaş sunt, ca şi poezia sa scrisă în această vreme, un ferment al vieţii duse de poet în ambianţa salutară a Sibiului, în acel Heidelberg românesc care a fost dat de mediul universitar din timpul războiului. Poezia sa evită pe cât posibil drumurile bătătorite, fiind pătrunsă de un geometrism riguros, susţinut de metafore inspirate, de o versificaţie bine articulată şi de o legătură intimă cu folclorul şi cu fondul poetic valoros al înaintaşilor săi. În articolul de mai sus, el arată o preţuire specială pentru Eminescu, Arghezi, Blaga, dar, nu e mai puţin adevărat, că în această confrerie trebuie să-l situăm şi pe Ion Barbu, al cărui parnasianim abstracţionist şi ermetizant l-a influenţat pe alocuri. Din literatura universală, poetul cerchist se lasă cucerit de Goethe, discutând aici cazul lui Werther, al lui Faust şi al lui Wilhelm Meister, dovadă că marele spirit goetheean i-a fost mereu aproape şi că nu întîmplător s-a aplecat mai târziu, cu migală şi răbdare, asupra traducerii lui Faust, Doinaş însuşi prezentându-ni-se din aceste texte ca un spirit faustic, robit de mirajul creaţiei printr-un continuu sacrificiu de sine.