Nr. 3 (473) Martie 2005

Mă gândeam că uitasem partiturile cu sonatele lui Prokofiev în Lada lui Tünde. Cum Dumnezeu am devenit aşa amnezic? Acum trebuie să urc iar, după Defilare, Dealul Cetăţuii. „Ţine ritmul! Stângul, stângul, stâng, drept, stângul! Prin faţa Tribunei scandaţi cât puteţi de tare: Ceauşescu PCR, Ceauşescu PCR. Hei, toarşii cu portretele! Mai sus! Să se vadă! Hai că acum trecem şi scăpăm. Ne vedem apoi la Chios. S-a băgat bere cehoslovacă cu ocazia Zilei Naţionale!” Secretarul B.O.B. (noi chiar îi spuneam la mişto: „Bob”) era agitat. Oscila, ca de obicei, între condiţia de activist şi cea de băiat de comitet. În ultimii ani, Filarmonica fusese scutită de prezenţa la defilare. Tot eram în vacanţă. Nu ne mai chema nimeni şi rămăseserăm oricum puţini. Ce-i drept, nici turnee afară nu mai prindeam. Anul ăsta am fost convocaţi din nou. Făceam o coloană cu cei de la Teatrul şi Opera Română şi cu cea Maghiară. Fraternizam şi ziceam bancuri cu p. Tenorii râdeau cu vocea lor mai mereu în impostaţie. Bărbaţii, adică başii şi baritonii, luau de regulă poziţiile laterale drepte ale coloanei, ca scandările să fie mai de efect. Făceam regie şi la defilare. Jucam. Pa-ram-pa-ram, pa-ram-pa-ram, pa, pa pam. Stângu-n tobă, privirea înainte! Mărşăluiam din plăcerea de a ţine ritmul şi de a mă simţi sprinten. Trebuia să plimb mâinile pe lângă corp cum învăţasem în armată. Eu îmi pipăiam însă buricul degetelor prin podul palmelor dintr-un obicei căpătat în copilărie, când profesoara de pian mă controla zi de zi să vadă dacă am ascultat-o şi mi-am tăiat unghiile din carne. M-a ţinut în primul an de studiu cu câte o minge de tenis în fiecare mână circa jumătate de oră înaintea fiecărei lecţii. Ilie Năstase era nomber one în Circuitul Internaţional de Tenis şi începuse să se aducă şi la noi rachete de tenis făcute la Reghin şi mingi Dunlop. Mama, fire mondenă, îmi plătea lecţii nu numai de pian dar era obsedată să învăţ şi tenis. Doamana Dunăreanu, profesoara de pian, a avut ultimul cuvânt: când a văzut că merg în cheia sol ca şi cum aş lovi cu reverul şi încep să adun degetele sub palmă, s-a indiganat atât de eficient încât nici până azi n-am mai pus o rachetă de tenis în mână. Sechele din copilărie.

„Partiduuul, Ceauşescuuu, Româniiia, Poporuuul, Ceauşescuuu, Româniiia!! Cânta corul undeva prin difuzoare. „Stângul, stângul, stâng, drept stângul” – se auzea şi Bob de pe lateral. În rândul din faţă nu putea ţine ritmul nicicum o domnişorică pe care n-o cunoşteam. Avusese proasta inspiraţie să vină pe tocuri şi o dureau vizibil picioarele. Croiul rochiei o făcea, datorită mişcărilor fetei, să fie transparentă. Cele două capete ale cordonaşului ce plecau de pe cusăturile laterale, de deasupra taliei, îi strângeau mătasea vişinie a rochiei suficient ca şoldurile şi fesele să se mişte provocator. „Stângul, stângul, stâng-drept, stângul”, se ambiţiona Bob să ne ţină în ritm. Părul drept, tuns la baza urechii, lăsa să se vadă un gât superb. Avea o geantă ca de poştaş din care scoase la un moment dat o Eugenie. Desfăcu cele două perechi de biscuiţi lipiţi cu cremă de lămâie (unde erau Eugeniile cu cremă de cacao din anii şaptezeci?), ghemotoci hârtia şi o aruncă pe jos. Zbang!!! Declică mintea mea instantaneu. Toată seducţia care mă cuprinsese de minute bune se risipi. De ce Dumnezeu nu putuse să pună hârtia în geantă? Aş fi admirat-o din ariergardă mai departe şi mi-ar fi fost defilarea mai plăcută. „Stângul, stângul, stâng-drept-stângul!”

Încep să obosesc prea repede. Parcă nu respiram aşa greu în anii trecuţi. Ce-or fi căutând studentele astea pe-aici? Ca să se fâţâie prin faţa Hotelului Sport înţesat de handbaliştii veniţi la Turneu, ha? Dapoi şi ce? Nu mai ajungi la struguri, bătrâne? Pe dracu, mai ajung! Nu de câte ori vreau dar mi se întâmplă. Poate mai des decât altora de vârsta mea. E suficient să mă gândesc la Ana. Delicioasă. OK. Nici ea nu mai are douăzeci şi, dar faţă de mine e o puştoaică. Ar trebui să fiu mai îndrăzneţ. Ce Dumnezeu! Ştiu că mă place. Cum ajung în preajma ei însă, mă blochez ca un adolescent. Nu-i din cauză că sunt însurat. Relaţia cu nevastă-mea e stabilă. Nu-i fac necazuri. Niciodată nu m-a suspectat când am fost prin turnee. Poate în primii ani de căsătorie. Dorea s-o sun în fiecare seară de pe unde eram. Cu timpul, şi-a dat seama că relaţia dintre noi devenise atât de echilibrată de parcă cineva ne blocase talerele. Ieşim din când în când cu prietenii din tinereţe, spune bancuri, e în centrul atenţiei. Acasă se ocupă de tot. Administrează tot. Chiar că sunt un norocos. Nu sesizez la ea nici o modificare de atitudine faţă de mine. S-o fi prins că mi s-au aprins călcâiele după alta? Disimulez atât de bine? N-aş vrea în ruptul capului s-o rănesc. N-am ce să-i reproşez. Dar n-am nici atâta putere să nu mă găndesc cam 20 de ore din 24 la Ana. Oi fi la vârsta critică? Vreau să-mi mai demonstrez că mai pot seduce, că mai pot fi iubit? În prima fază, aşa am crezut. Că e o atracţie trecătoare. După câte femei n-am întors eu capul şi n-am devenit erect privindu-le? E-hei! Adevărul este că de data asta sunt prins rău de tot. Repet la pian, şi acasă, şi la filarmonică, şi degetele aleargă pe clape cu gândul la Ana. Am în minte sânii ei insinuaţi prin bluze, fundul ei bombat, ferm conturat prin pantaloni (în rochie încă n-am văzut-o), gâtul lung, coapsele minunate. Repet Clavecinul bine temperat şi mă acopăr cu imaginea ei. Repet obsesiv o frişka dintr-un ceardaş şi chiar imaginez o scenă de amor cu Ana. O violez mental. Îmi vine să mă masturbez dar vreau să-mi prelungesc setea de corpul ei. Din bucătărie, nevastă-mea mă aplaudă. Cică de mult n-am mai avut un astfel de tuşeu. Cred şi eu. I-am mulţumit şi am atacat o frottola. Aşa îi şi spun Anei la telefon: cara frottola. O simţeam prin telefon cum i se zburleşte tot perişorul auzindu-mă. „Ce-i aia frottola? E de bine sau de rău că-mi zici aşa?” – se interesă ea la prima apelare de acest fel. I-am explicat aproape didactic că frottola este la origine o piesă populară, cu caracter liric, glumeţ, cu factură polifonă. Era interpretată în Italia secolelor XVI, XVII la sărbători, la spectacole de carnaval. „Aha!” parc-o aud. „Atât de puţintel însemn pentru tine, o piesă populară, glumeaţă…? Şi eu care mă iluzionam că am descoperit în sfârşit bărbatul apt să-mi pătrundă complexitatea existenţială…” Mă grăbeam s-o asigur că nu înseamnă deloc puţintel pentru mine dar îmi tăia din elanul încurcăturii de cuvinte în care mă pierdeam: „Toţi bărbaţii trăiţi în preajma unei femei, care dintr-un motiv sau altul nu vă e indiferentă, condiţia de şofer de tir.” Adică, mă făceam eu că nu pricep. „Adică, să compostaţi rapid, să mai bifaţi ceva la palmares, mâna pe volan şi, la drum!” De vreo trei luni îi spun mai departe frottola pentru că am asigurat-o că nu-i vorba doar de compostare şi de palmares. Îi spun frottola şi mă gândesc la ea ca la ceva proaspăt, primăvăratec, tonic, vesel, copilăros, insinuant, uneori halucinant, de care poţi deveni dependent. Chiar asta simt. Am mers până acolo cu elanul meu cumva adolescentin încât am pus pe note câteva fraze care nu-mi dau pace în timp ce mă gândesc la ea. O frază în re major, una în re minor şi o concluzivă din nou în re major. Într-o noapte, când Renate era de gardă, i-am interpretat Anei, la pian, cu receptorul telefonului pe genunchi, fragmentul de sonată. A tăcut, după ce am încheiat eu, minute bune. Îi auzeam doar respiraţia. La un moment dat, a întrerupt tăcerea şi mi-a spus că are în geanta mare cu care merge la birou o agendă. Că vrea s-o aducă. A răsfoit-o şi mi-a citit:

Mă gândesc cum să găsesc motive şi să merg mai des la Oradea dar nu le aflu. Stagiunea n-a început, n-am nici un concert, nici o invitaţie acolo. De când am cunoscut-o pe Ana, am fost la Oradea de patru ori. Am stat în preajma ei câte 10-15 minute, nesigur pe mine, inhibat că-mi numără firele de păr alb. Privirea ei mă învăluia cu atâta tandreţe încât căpătam curaj, respiram şi îndrăzneam să-i spun: … trebuie să plec. Te sun mâine. Mă-nfuriam cum ieşeam din biroul Anei, mai ales că rămâneam cu imaginea chipului ei surprins şi frustrat că plec aşa de repede. O sunam cam după jumătate de oră, cu ceva mai mult aplomb: Ce faci? Poţi vorbi? – întrebam eu nerod. Acum două luni i-am spus că vin la Oradea şi că-mi iau o cameră la hotel. Deci voi rămâne peste noapte. A râs vinovat-ştrengar şi mi-a spus că dacă vin cu intenţia pe care ea o bănuieşte, vin degeaba. Că l-a citit pe Kirkegaard şi că danezul vorbeşte convingător despre legitimitatea estetică a căsătoriei. Mai dă-l în măsa, m-am exprimat eu rapid şi academic. Kirke ăsta nu-i tipul care a lăsat-o cu ochii-n soare pe logodnica lui?

Am ajuns la Tünde. Ţârrrrrrrr la sonerie! Încă o dată ţârrrrrrrrr! Mai bine îi telefonam. Dacă nu-i acasă, am urcat degeaba dealul. Ce greu respir! Un control, ceva? Sigur că da. Poate săptămâna viitoare. Dar Zâna (îi traduceam deseori numele din maghiară ca să nu mai mă chinui cu ţuguierea buzelor ca la Übungen) îşi face apariţia în curte, păşind mărunţel în chimonoul roşu, ca o gheişă.

– Servuuus Liviu –mă salută ea prima.

– Kezit csókolom!

– Pontosan most akartalak felhívni, hogy juttassam eszedbe a kottákat. De gondoltam, hogy nem végeztél a Felvonulással és úgysem vagy otthon. Gyere be. Készítek egy nesszkávét. Németországból kaptam egy Jakobs-ot.

– Nem, köszönöm. Alig várom, hogy hazaérjek. Fáj a lábam. Ki vagyok készülve.

– Gyere, csak tíz percre. Nem harapok.

– Na, jó, Ha így van, akkor bátorkodom. O bănuiam nevorbită şi mă pregăteam de ascultare. Ne cunoscusem în tren, între Tg-Mureş şi Cluj. La Războieni trebuia să schimbăm trenul şi tocmai pierdusem legătura. Am stat într-o sală de aşteptare în care mirosea a pipi vreo patru ore. Am povestit câte-n lună şi în stele, când în maghiară, când în română. Am rămas amici buni, genul acela rar de prietenie dintre un bărbat şi o femeie, care nu e amestecată cu sex.

În holul locuinţei, pe peretele din stânga, aceleaşi trei rame de tablouri fără nimic în ele. Mă provocau ori de câte ori treceam pe la Tünde. N-am întrebat-o niciodată de ce a lăsat doar peretele crem să se vadă prin ele. Aveam orgoliu artistic. Trebuia să-mi imaginez eu singur un răspuns posibil. Cât timp gazda a clincănit prin bucătărie pregătindu-mi cafeaua, eu m-am instalat boiereşte într-un fotoliu vechi dar bine întreţinut în care îi plăcea să se afunde şi Regizorului.

– Tünde, hogy van életed szerelme?

– Tegnap estétől Bukarestben van, az osztrák nagykövetségen. Sorban áll vízumért. Salzburgban egy darabot kell színpadra vinnie, Ein Liebestraum.

– Vagány. Nem mész te is?

– A feleségével megy.

– Aha! Őőő… Tünde, nem az én dolgom, de ez a hármas kapcsolat...

– Sejtem mit akarsz kérdezni. Nem. Nem zavaró.

– Születésünktől fogva jólmeghatározott személyiségjegyekkel rendelkezünk, amelyek kihatnak szerepválasztásainkra. Egész életünkben lánygyermekek, serdülők, öregek, nagynénik vagyunk. Valószínüleg én a “másik nő” szerepében érzem jól magam. Én vagyok a legjobb barátnője, … , a tanácsadója, a szeretője, tudod, mint amo, amare…

– Mit kívánhatnék többet egy férfitől ?

– Egy gyereket ? (de ce deveneam rău?)

– De neked vannak gyerekeid ?

Eu provocasem discuţia, eu încasam. Tünde îmi aduce cafeaua şi iese din cameră pe terasă. Am rămas în fotoliu, sorbind din cafea, răscolit în străfundurile sufletului. Mi-am dorit un copil mai mult decât orice pe lumea asta. O singură dată a rămas gravidă nevastă-mea. Făcea navetă grea. Săptămânal, cu un autobuz prăfuit vara şi îngheţat iarna, într-o comună spre Abrud. Şi-a provocat avort şi de atunci n-a mai rămas niciodată.

Renate fusese de gardă toată noaptea. Deşi medic stomatolog, era obligată cam o dată pe lună să facă de gardă pe Salvare. N-avea rost să protesteze împotriva absurdului. Nu fusese la Defilare. Încercase să aţipească câteva ore până când Liviu urma să se întoarcă acasă şi să mănânce împreună de prânz. Nu reuşise. Avea un soi de nemulţumire, de nelinişte, de apăsare în suflet. Nu era depresivă de felul ei dar ceva zumzăia prin minte. Ar fi fost grozav dacă s-ar fi putut odihni puţin. După-amiază precis o să repete Liviu la pian şi adio somn. Niciodată nu şi-a impus ea programul ei. De 29 de ani de când erau căsătoriţi, Renate şi-a făcut programul în funcţie de soţul ei, şi-a adaptat gusturile culinare în funcţie de ale lui Liviu, a sărbătorit şi Paştele ortodox cu aceleaşi pregătiri ca la Paştele evanghelic, i-a adoptat prietenii şi nu i-a vorbit de rău niciodată, deşi nu-i agrea pe toţi. Pe scurt, Renate a luat forma tăvii de cozonac preferate de Liviu. A crescut în această formă, s-a rumenit, a dat pe afară uneori din prea plinul gândului că-l face pe Liviu fericit. Ce Dumnezeu scârţâia dintrodată? De ce era neliniştită? Îşi simţea soţul mai distrat. Îl întreba ceva şi el întârzia să răspundă, de parcă ar fi procesat întrebarea cu întârziere. Liviu stătea mai mult în baie seara şi dimineaţa, făcea plimbări mai lungi ca de obicei cu Doggy. Se apucase de compus din nou, după o lungă perioadă, la pian.

Se ridică din pat şi, în drum spre bucătărie, trecu pe lângă oglinda cea mare din hol. De ani buni, era doar un obiect de mobilier în care se privea doar în grabă, în drum spre clinică. Rămase în faţa ei nedumerită. Se privi minute în şir. Cine era femeia din faţa ei? Îşi desfăcu halatul de monton de spital cu care stătea pe acasă fiindcă zidurile groase ale casei vechi în care ei locuiau păstrau o temperatură joasă şi în toiul verii, îl lăsă să alunece pe jos şi se privi cu ochi din ce în ce mai critic. Un corp de femeie intrată de timpuriu în menopauză, cu şolduri mari, cu bust îngroşat, cu sâni lăsaţi. Se întoarse în profil şi-şi examină fundul de care era în tinereţe foarte mândră. Fără vigoare, teşit. Pe icrele picioarelor varicele se profilau cât se poate de vizibil. Renunţă la privirea din profil şi-şi examină faţa. Oboseala gărzii adânceau şi mai mult nişte cearcăne avute dintotdeauna, dublate acum de pungi de piele subţire pe sub ochi. Genele, cu care odată gâdila gâtul lui Liviu, parcă se tociseră. Sprâncenele se apropiaseră şi ele de ochi fără acel arc de cerc ce susţineau, cu oarecare măreţie, altădată, fruntea. Ridurile din jurul gurii şi de la coada ochilor erau aidoma unor tranşee. Părul, pe care nu-l mai vopsea fiindcă devenise alergică, era mai mult alb pe la tâmple. O, mein Gott! Was ist los mit mir? Bin ich schon eine alte Frau? Und Liviu? Was denkt sich Liviu bei meinem Anblik?

La uşă se aude zgomot de cheie răsucită. Nein! Er ist schon zu Hause. Renate se refugie în baie.

Halli, haloo! N-aţi văzut un cal maro? Se prosti Liviu imediat cum intră în casă. Renaaate! Wo bist duuu? Schläfst du, mein Liebling? Hallooo! Ich bin sooo hungrig! Liviu îşi revendică drepturile de soţ ca de obicei.

Renate, falls du zum Markt gehst, kauf bitte auch Tomaten ein. Während dessen übe ich den dritten Teil der 9. Symphonie. Dieses wird ganz oben im Programm stehen beim diesjährigen Toamna muzicală clujeană. Das Orchester steht wieder unter der Leitung von Michi Inoue!

„Ja? Wunderschön!“ Se entuziasmă Renate ca de obicei când soţul ei era entuziasmat de ceva.

Renate era totuşi schimbată de câteva zile. De la starea de acord cu ea şi cu lumea din jur în care trăise atâţia ani alunecase aproape brusc spre o stare de disconfort total. Parcă glisase în altă realitate, o realitate în care orbecăia, nu mai găsea repere cunoscute. Avea un deplin sentiment al zădărniciei. Tânjea după ceva care s-o vindece, s-o mântuie, s-o facă om deplin, ceva care să-i redea motivaţia ca a doua zi să se dea jos din pat şi s-o ia de la capăt în concretul existenţial.

În Piaţa Mare cu tarabe aproape goale zări un moşneag îmbrăcat caraghios în negru şi roşu, cu o pălărie comică pe cap în care era înfiptă o pană de cocoş şi care vindea roşii din soiul acela asemănător unei inimi. Roşiile preferate, fiindcă erau cărnoase şi aveau sâmburi puţini. Salata din ele, cu bucăţele de telemea şi puţin ulei, era suficientă pentru masa de seară. Renate se târgui cu moşneagul deşi, de obicei, dădea imediat suma cerută orice ar fi cumpărat din piaţă. Ochii albaştri, extrem de vii pentru o persoană în vârstă, o fixau intens. Îl auzi: „îţi dau un kilogram cu 15 lei, plus roşia asta” – şi scoase de sub tarabă un ghemotoc de ziar îngălbenit din care ieşi la iveală o roşie mare ca o inimă. “Dar şi dumneata trebuie să-mi vinzi mie ceva” – îi spuse Renatei abia şoptit bătrânul.

Rămas acasă, Liviu se repezi la telefon. Rămase în faţa lui minute bune, oscilând dacă să sune sau nu. Îşi luă curaj şi-o sună pe Ana. După două semnale sonore se răzgândi şi puse receptorul în furcă. Ce-o să-i zică? O s-o întrebe pur şi simplu cum e vremea la Oradea. Chiar şi aşa se va simţi vinovat. O, Doamne! Trebuia neapărat să-i audă vocea. Altfel va fi agitat toată ziua. Se mobiliză şi mai sună o dată. Ca şi cum la capătul celălalt ar fi fost deja cu mâna pe telefon, Ana îi răspunse imediat. Avea o voce de copil bosumflat „De ce n-ai mai sunat?” Am fost foarte ocupat, minţi el. „Liviu, sunt de-a dreptul speriată de cât de mult mă gândesc la tine.” Cât de mult? – încercă Liviu să înfiripe un dialog gâtuit de emoţie. „Nepermis de mult. Practic, sunt pe aceeaşi frecvenţă cu tine cam 20 de ore din 24. Ştiu de exemplu când nu mai poţi dormi noaptea. Mă foiesc în pat de pe o parte pe alta. Uite, dacă nu mă crezi, azi dimineaţă iar te-ai trezit pe la vreo 5 şi n-ai mai putut adormi. Spune-mi dacă e aşa sau nu. Sincer.” Aşa era, Dan se trezise iar cu noaptea-n cap, pe la 5 fără zece. „Mai mult, ştiu sau mai curând simt, dacă o altă femeie îţi trezeşte interes într-o formă sau alta. Nu trebuie să negi decât numai dacă bat câmpii. Uite, alaltăieri dimineaţă, ai fi vrut să fii foarte foarte aproape de altă femeie. Ciudat era că nu simţeam gelozie. Priveam oarecum amuzată şi tolerantă, în gândul meu, cum frisonai undeva aproape de acea femeie. E ceva adevăr aici sau aberez?” Era adevărat. Mă holbasem ca un mascul dornic de împerechere, la Defilare, la tipa cu eugenia. „Liviu, vino la Oradea. Mi-e dor să te mai văd.” Ana, vino tu la Cluj. Nu vom face nimic nepermis. Ne vom plimba seara prin parc şi…

… uşa de la intrare se lovi de perete. Liviu! Kanst du mir helfen? Emoţianat, roşu la faţă ca un copil surprins asupra faptei, Liviu închise telefonul fără şă-şi ia rămas bun de la Ana (se urî câteva zile pentru asta), se precipită spre uşă, luă sacoşele din mâinile Renatei fără să o privească. Vocea Renatei însă i se întipărise pe creier. Îl strigase într-o tonalitate vivace, aşa cum doar la începutul căsătoriei lor o făcuse. Lăsă sacoşele în bucătărie şi se grăbi să intre în baie. Avea nevoie de puţină intimitate ca să se gândească în voie la Ana.