Nr. 3 (473) Martie 2005

Cultura - precum aerul pentru viaţă

Unde am fi fără traducători? Poate tot pe crengile junglei sau în adîncurile grotelor. Nu numai cultura europeană, dar poate nici însăşi Europa n-ar exista fără traducători.

Din surse sigure ştiu că Domnul Dumnezeu, în mînia sa faţă de aroganţa umană, faţă de aceşti neghiobi care ar vrea să construiască un turn pînă-n ceruri, le-a tulburat minţile, divizîndu-le în diferite limbi, după care o vreme tot asculta văicărelile şi certurile lor fără rost, ca pe urmă să se sature de toate acestea şi să trimită traducătorii şi translatorii printre ei ca, de bine, de rău, să se poate înţelege.

M-am emoţionat profund lîngă două birouri. Unul dintre ele stă de vreo jumătate de mileniu în nişa de lîngă fereastra parohiei în satul maghiar Gönc. Lîngă acest birou a tradus în mghiară Biblia completă numitul pastor Károlyi Gáspár. Am atins această masă de parcă ar fi o relicvă încărcată cu spiritualitate.

La fel de emoţionat am fost cînd m-am oprit lîngă biroul filozofilor în Antwerpen, la muzeul Plantin-Moretus. Acum vreo patru sute de ani, în jurul acestei mese au dezbătut textele diferitelor traduceri din Biblie literaţii erudiţi. (...) Acolo, în aceeaşi încăpere, alături de ei au lucrat tipografii şi corectorii, iar din curte porneau căruţele cu coviltir în diferite direcţii, încărcate cu marfa sfîntă, a cărei licenţă unică de desfacere îi aparţinea firmei.

Lîngă amîndouă birourile traduceri se făceau.

* * *

(...) În anii şaizeci la Budapesta am lucrat ca redactor la Editura Magyar Helikon, îngrijind ediţia maghiară bibliofilă a operelor aproape complete ale lui Lev Tolstoi. Deseori m-am întîlnit cu traducători excelenţi, care nu-şi puteau închipui o mai bună preocupare decît traducerea clasicilor. Cele cîteva pagini terminate zilnic i-au convins că viaţa are sens şi că va avea şi mîine, şi poimîine, fiindcă marele haos al vieţii s-a orînduit pe aceste pagini într-o formă credibilă. (...)

În ţările mai mici şi mai sărace poetul redactează şi dicţionare. Şi la începutul secolului al nouăsprezecelea toată literatura modernă, împreună cu instituţiile şi tradiţiile sale din tot centrul şi estul Europei, se naşte din această muncă paralelă. Nu există literatură naţională fără o vastă cultură a traducerilor. O naţiune care se respectă nu şi-a putut permite ca în limba ei să nu se citească Homer şi Horaţiu, Dante şi Shakespeare, Moličre şi Goethe, precum nu există naţiune civilizată nici fără universităţi.

Să putem citi literatura universală în limba noastră maternă este unul dintre drepturile noastre de bază. Asemenea posibilităţii studiilor superioare, deci şi sub incidenţa politicii culturale, la fel şi cărţile mai de valoare trebuie să ajungă la cititor – dacă nu se poate altfel – cu ajutorul statului, deoarece ele înseamnă pentru omul dornic de a învăţa studiul de cel mai înalt rang. Scriitorii şi cititorii comunităţilor etnice mai restrînse sunt astfel dependenţi într-un mod cu totul special de traduceri, de traducători.

* * *

Graniţele dintre limbi sunt în acelaşi timp şi graniţe vamale, fiind strecurat printre diferite filtre ce şi în ce măsură poate să pătrundă peste ele, ce şi în ce măsură lasă o ţară sau o comunitate etnică să intre din literatura străină, respectiv dintr-o altă limbă. Cu cît este mai mare îngîmfarea naţională, cu atît mai scăzută este plăcerea de a primi de la alţii. Conştiinţa naţionalistă spune: avem şi noi destule cărţi bune şi la fel cum bucătăria noastră este cea mai bună, nici o literatură superioară nu se găseşte în întreaga lume. Din asta derivă că cititorii cumpără mai greu literatura străină decît cea autohtonă.

Diferă de această mentalitate conştiinţa superioară, spunînd: bineînţeles că şi noi avem multe cărţi bune, dar avem nevoie de tot ce există în altă parte, în alte limbi. Noi suntem curioşi de orice valoare literară ce se află în lume, acestea trebuie să ajungă la noi, trebuie să fie prezente în librăriile, bibliotecile noastre, la tîrgurile de carte, spun imperialiştii literari, a căror ambiţie este simpatică, dar parcă şi ei coboară bariera : tocmai pentru că au acumulat multe, sunt tentaţi să declare că am adunat atîtea şi atîtea din întreaga lume, încât ceea ce noi nu posedăm nici nu contează. Această saturaţie sau greaţă poate să se producă din timp în timp ca o consecinţă a marelui dezmăţ.

Astfel cîteodată şi ei ajung unde sunt naţionaliştii, dar mai devreme sau mai tîrziu probabil lor li se va face din nou foame, fiindcă pofta de a devora le stă in fire. (...)

* * *

O nouă dimensiune dă tematicii noastre integrarea europeană. Devine idee preferată că, asemenea economiei şi politicii, şi literatura ne poate alinia, pe noi, cetăţenii cititori ai Europei, care alcătuim nişte asociaţii secrete – prin autorii noştri preferaţi. Între cei care sunt atenţi şi tot revin asupra celor citite din unii autori se-ncheagă o rudenie spirituală, mulţumită traducerilor în diferite limbi, şi ceea ce este în special de apreciat: această reţea de legături este la fel de intimă ca şi relaţia dintre scriitor şi cititorii săi, fie ei şi de limbi diferite.

Scriitorul îi dă voie cititorului ca acesta să-l descoase, ajungînd pînă la o intimitate în relaţiile cotidiene, de societate. Această intimitate leagă distanţele de timp şi de spaţiu, prin bunăvoinţa cărţilor ajungem să fim cunoştinţe bune cu nişte oameni care au trăit altcîndva şi altundeva, iar datorită traducătorilor am reuşit chiar să ne simţim foarte apropiaţi. Cu cît sprijină mai cu largheţe puterea politică traducerile, cu atît mai prietenos se privesc europenii unii pe ceilalţi, cu alte cuvinte cu atît mai puţin sunt reciproc periculoşi.

* * *

(...) Naştere după naştere – viaţa traducătorului e plină de trudă. Dar pe rafturile sale stau înşirate fiinţele vii. Nu ar fi sinceră această cuvîntare dacă m-aş mulţumi cu descrierea romantică a existenţei pline de vicisitudini a traducătorului liber profesionist, deoarece e frumos că traducătorul se dedică literaturii, dar ar fi şi mai frumos dacă din aceasta ar rezulta un mod de viaţă cel puţin atît de demn şi sigur ca al unui profesor de liceu, faţă de activitatea căruia nu este cu nimic mai prejos performanţa traducătorului, din punctul de vedere al culturii de masă.

I-am denumit deja protoeuropeni pe traducători, simţindu-se în largul lor în împrejurările multor limbi şi însăşi existenţa lor dovedeşte că acest lucru este posibil. Integrarea europeană fără doar şi poate presupune şi necesitatea din ce în ce mai mare a traducerilor, trebuie să ne înţelegem, şi de aceea suntem europeni să putem stăpîni poliglotismul, făcîndu-ne chiar plăcere.

Europa, un fel de reţea a minţilor, există prin traducători. Scriitorul se apleacă adînc în faţa traducătorilor săi, fiindcă numai mulţumită lor poate exista pentru cititorii de alt grai. Ştie că trecerea peste graniţele dintre limbi se plăteşte, dar dacă este ajutat să treacă de un maestru al limbii, atunci poate să-şi pipăie satisfăcut buzunarul: valorile sale, în linii mari, au rămas intacte.

Ba cîteodată chiar el, traducătorul, a avut dreptate cînd a reconceput într-un stil mai elegant ceea ce autorul poate a spus mai greoi: traducătorul i-a strecurat autorului în buzunar nişte monede de aur.

Cînd l-am întîlnit prima oară, acasă la omologul să maghiar, nu mi s-a părut că Andrei Pleşu arată ca un ministru: ducea mai degrabă a un fellow în Wissenschaftskolleg, cu care după ce ai dat mîna se-ncheagă o senzaţie ciudată, a curiozităţii spirituale, care la fel ca şi lampa reglabilă, după reacţia dorită se intensifică. Vorbesc de curiozitatea neangajată a personalităţii, care este cu mult mai aproape şi cu mult mai departe de ministru.

Am văzut deci un domn corpolent, zîmbind cu poftă în barbă şi apreciind plăcerile gastronomice. A povestit că era într-un fel de exil la ţară, nu chiar fără voia sa, avînd posibilitatea să scrie liniştit, fără să-l constrîngă condiţiile capitalei, cînd de Crăciunul anului 1989 a venit după el o limuzină neagră şi l-a luat, fără să i se explice prea mult unde şi de ce îl duc. La urma urmei putea crede că în vreun loc închis. (Geamurile antiglonţ şi supravegherea permanentă a bodygarzilor l-au făcut la început şi pe Vaclav Havel să creadă că trăieşte un vis de închisoare absurd.) Deci pe domnul Pleşu l-au rugat să fie ministrul culturii.

Convingerea calmă că este apt şi constrîngerea morală că nu poate să se eschiveze în faţa provocării l-au propulsat pe doctorul Pleşu în locul cel mai potrivit al ţării sale. Dar starea de ministru n-a ţinut prea mult timp, deci nici autorul din eul său nu a fost nevoit să se atrofizeze. În orice caz, a lăsat după el nişte iniţiative calme, nepripite, norocoase.

Ministrul Pleşu a făcut ceva şi pentru maghiarii din Transilvania: în calitate de cetăţeni români să poată fi subiectul suveran al culturii de grai maghiar în aşa fel încât aceasta să nu intre în contradicţie cu nevoia de a-şi însuşi tot ceea ce îi atrage şi ceea ce se cade să fie cunoscut din cultura românească.

Alternanţa dintre contemplaţia interioară şi rolul politic activ e soarta paradigmatică a intelectualului esteuropean. La provocarea scriitorului erudit se mai adaugă şi faptul că după schimbarea din ţara sa se găsesc puţini oameni potriviţi, cu siguranţa orientativă a lui.

Potrivit? Cel care are o ureche vestică şi una estică, aude şi înţelege ambele vorbe, şi pe urmă face din ele în sinea sa o compoziţie unică, vest-estică sau est-vestică. Una ironică în ambele direcţii.

L-am văzut pe Andrei Pleşu şi în particular, a rămas acelaşi; rangul oamenilor importanţi se poate schimba, ei înşişi pot fi fără jenă ceea ce sunt, pot juca liniştit-comod rolul personal. Am stat alături pe scenă şi cum a început să vorbească mi-am ciulit urechea, ştiind că urmează ceva dinainte necalculabil, ceva aparte-neaşteptet. Simţul umorului îi prospera din plin, ideile sale şerpuiau în mod surprinzător şi vibrau cu luciditate, da, e intelectual de-a binelea, ambasadorul propriului său birou. (...)

Andrei Pleşu e azi minstrul de externe al României şi nu ar fi politicos să facem abstracţie de acest rol al său. Şi-a asumat să fie, deci este. M-am bucurat cînd am aflat de această nouă staţie a unei vieţi în căutare, ce lucru minunat ca un erudit conştiincios şi prietenos să-şi reprezinte ţara în lume şi consideraţia respectabilă a lumii faţă de ţara sa. De aceea este nouă această Europă pentru că se poate încadra în ea şi Andrei Pleşu, împreună cu ţara sa.

Pleşu este un intelectual esteuropean pur sînge, cu sinceritatea lui consecventă, nu se autostilizează în altcineva (de exemplu într-un central-european), nu lasă să se confrunte în el cele două modalităţi de reflexie: un băştinaş cu şcoli occidentale transmite experienţele orientale. Intelectualul est-european este continuu în tranziţie, deoarece îi plac şi ideile iluminate ale libertăţii occidentale, dar nu îi este străin nici stilul autohton de a rezolva lucrurile, deci structura social-politică, devenită viaţă cotidiană.

Intelectualul est-european este apăsat de presiunea că trebuie să vorbească în numele comunităţii, să fie purtătorul de cuvînt al dreptăţii adînci a patriei sale, a naţiunii, a societăţii, a comunităţii sale. Modul de a vorbi la persoana întîi plural aparţine acestei practici, care îi conferă vorbitorului o măreţie mai mare decît graiul la persoana întîi singular. Ca om de stat şi eseist Pleşu şi-a asumat acest rol. (...)

În eseurile sale, Pleşu dezbate fenomenul neînţelegerii reciproce între est şi vest. De ce nu îl înţelege occidentalul pe oriental, cel estic pe cel vestic? Fiindcă nu au trăit aceleaşi senzaţii, fiindcă sunt diferiţi, chiar acum cînd trăiesc în acelaşi sistem. Fiindcă cel vestic reprezintă însăşi normalitatea de a fi occidental, este continuarea unor tehnici de viaţă cunoscute anterior, funcţionarea unor trasee de a gîndi deja învăţate. Pentru estici, în schimb, toate acestea înseamnă rătăcire într-un oraş necunoscut, unde nu înţeleg limba şi unde se simt puţin cam pierduţi.

Există un cercetător de istoria religiilor care îşi expune ideile despre îngeri şi demoni în limbaj metafizic, apoi reprezintă un stat naţional şi care deşi posedă nişte posibilităţi corespunzătoare, are nişte atitudini nefaste, mai cu seamă cele care îşi au rădăcinile în mentalitatea colectivă. Adepţii acestei mentalităţi pun sub semnul întrebării, minimalizează tot ce nu poate fi atins în momentul de faţă. E drept că există şi degetul arătător şi supremaţia dascălului, dar cui îi place să fie tot timpul atenţionat? Comunităţile rămase la coada listelor de concurs ar dori să facă o distincţie – dincolo de persoana lor – pornind de la colectivitate, de la construcţia identităţii istorice, prin care să difere în mod avantajos de alţii. Cei care au condiţii de viaţă mai vitrege se consolează cu excelenţa lor interioară. Cu cît se rătăceşte mai mult descrierea acestei excelenţe în nepalpabil, cu atît lirica este mai îndărătnică şi mai pasională.

Andrei Pleşu, care se simte acasă şi în Moldova, şi la Heidelberg, descrie cu un umor dureros interferenţa sentimentelor est-vestice ambigue; el este purtătorul de cuvînt al unei Europe unde preceptorul nu stă într-o parte şi elevul prost în cealaltă. Pot să-mi dau seama că tonul superior al specialiştilor din Bruxelles indispune la Bucureşti şi mai tare decît la Budapesta, dar asta-i situaţia: cel din vest examinează, cel din est dă examenul. E cam trist, dar se poate supravieţui.

Pentru mine integrarea europeană înseamnă în primul rînd faptul că nu ţintim reciproc rachete nucleare şi nu menţinem posibilitatea teoretică a distrugerii reciproce în caz de conflict între statele noastre. Unirea europeană se bazează pe negarea principială a uciderii reciproce. Restul e teren experimental, în cadrul unor norme. Europa este ceea ce facem noi din ea şi din noi înşine în timpul de joc ce este înaintea noastră, în speranţa că acest timp va fi destul de lung.