Sunt nevoit să recunosc cu năduf –

trecând peste orice precaţiune –

că n-am mai scris de mult un text cu duh,

deşi am publicat şi texte bune

îmi devorează asfaltul fantezia

şi întunericul mă înfricoşează,

ba mă dor şi măselele când poezia

din stâlpii textului se întruchipează

uneori toată noaptea privesc prin pahare

şi sticle doar-doar voi zări inspiraţia,

când o zăresc, declar sărbătoare

noaptea aceea şi anunţ redacţia

„Familiei” să aştepte că o să le trimit

textul promis de o lună,

ăla cu duh, ce l-am tot pritocit

din vorbe de serie până sună

dacă vor vedea că nici un semn

nu le dau, totuşi, imediat,

le sugerez să finalizeze revista demn,

considerând că pe drum

textul meu duhul şi-a dat.

sună telefonul: ţâr-ţâr prelung

ar trebui să nu-l aud fiindcă dorm,

totuşi îl aud, chiar mă împung

insistenţele lui ţârâind uniform,

oare cine să fie fără de inimă

să mă sune la ora aceasta când

încă somnul în pat ţine-mă?

dar sună continuu, aproape urlând

o fi de la „familia”, mai ştii, pentru grupaj.

poemele date spre publicare

au părţi invizibile, îmi fac curaj,

mă îndrept spre el, doar nu merg la gazare

îl ridic ca pe-un coşciug şi aud un glas intrigat:

alo, Lucian la telefon. Nimeni nu m-a căutat?

Orice ar fi să mi se

întâmple – cred în vise

se făcea că am

patru pagini scrise în ronde

în „Familia”

şi cum stăteam

şi mă miram,

sună soneria

şi patru muze blonde

mi se aruncă-n braţe

plin de sudoare

m-am trezit. Soţia

mă privea cu mirare,

oare cum s-o întorc?

ştii, draga mea,

subconştientul ăsta e un porc!