Nr. 3 (473) Martie 2005

Neagu Djuvara

Există istorie adevărată?

Cartea lui Neagu Djuvara Există istorie adevărată? este, aşa după cum ne înştiinţează o notă de final, „un extras revăzut şi adăugit dintr-un curs susţinut la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti în anii 1992-1997”. Or, specificul unei întreprinderi intelectuale cu destinaţie academică, vizând, cel puţin teoretic, un public ţintă redus la cercul specialiştilor, respectiv al viitorilor specialişti în domeniu, presupune bogăţia şi actualitatea informaţiei, capacitatea de a integra într-o formulă coerentă şi cu putere de persuasiune un semnificativ număr de concepte şi de noţiuni, un metalimbaj specific domeniului. Neagu Djuvara deţine această calitate rară de a elabora o argumentaţie de o rigoare fără cusur, fundamentată pe referinţe şi lecturi prelucrate şi comentate cu susţinut spirit critic căreia îi alătură cea de a elabora un discurs colocvial care, fie şi transpus în scris, conservă o anume doză de oralitate, strategie de persuasiune extrem de eficientă atunci când de carte se apropie nespecialistul dornic de informaţie. Lucrurilor ştiute, aflate din cărţi, Neagu Djuvara le adaugă evenimente trăite, de asemenea manieră inserate încât să servească interesele cercetării şi să stârnească dezbaterea. Cartea formulează o seamă de întrebări cărora le propune răspunsuri ample într-un stil elegant ce are darul de a institui o inedită formă de dialog cu cititorul. Ne-am întrebat, cred, cu toţii ce este istoria, o ştiinţă riguroasă precum matematica sau fizica, dacă se poate vorbi despre „istorie adevărată”, despre obiectivitate în scrisul istoric sau numai despre bună-credinţă, ce este un fapt istoric, cum nu anume eveniment ajunge să fie fapt istoric, rămâne acesta pe vecie încremenit în trecut sau interacţionează cu prezentul influenţându-l ori lăsându-se reevaluat din perspectiva acestuia, sau, mai bine spus, din perspectiva epistemei contemporane nouă, există un discurs istoriografic posesor al adevărului incontestabil ori absolut sau este el făcut dintr-o seamă de adevăruri parţiale supuse persisabilităţii pentru simplul motiv că noi şi noi detalii apar la iveală şi că metodele de cercetare se înnoiesc necontenit. Generaţia mea, care şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi cea mai mare parte din tinereţe sub comunism, chiar dacă nu a cunoscut „binefacerile” istoriei lui Roller a avut parte de o istorie „fluidă”, instrumentalizată, orientată, politizată, mitizată, lacunară, a văzut cu o surprindere tăcută cum un anume eveniment prezentat ca având o oarecare semnificaţie în clasele primare este reinterpretat radical, acordându-i-se o altă pondere atunci când ne-am reîntâlnit cu studiul istoriei României către sfârşitul liceului ori în facultate. Era evident pentru oricine că reinterpretarea nu se făcea pentru că ar fi intervenit descoperiri, ci pentru că aşa dorea partidul. Consecinţa firească a fost o anume neîncredere în istorie şi istoriografie, semne de întrebare, cărora într-o bună măsură le găsim explicaţia meditând asupra cărţii lui Neagu Djuvara. Volumul nu discută distorsionările făcute cu rea credinţă. Modificările de perspectivă intervin pentru simplul motiv că munca istoricului nu este un castel clădit pe vecie, ci „doar un edificiu... o cărămidă sau un colţ de zid care se surpă necontenit, ca în legendele meşterului Manole, clădire pe care suntem însă condamnaţi să o construim mai departe, la nesfârşit, ca în mitul lui Sisif.”

Dacă împărtăşim opinia potrivit căreia istoria este „cunoştinţa trecutului uman” sau, cum spune Neagu Djuvara,”, o încercare de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezenţă, atunci înţelegem şi ce anume a vrut să afirme Neagu Djuvara atunci, când în primele pagini ale cărţii, scrie că „prezentul creează trecut”. În Istorie şi cunoaştere, discurs de recepţie la Academia Română rostit de profesorul clujean Camil Mureşanu, domnia-sa sublinia un lucru ce mi se pare că intră în consonanţă cu convingerile lui Neagu Djuvara şi anume că „prezentul istoricului nu e concordant cu prezentul trecutului şi de aceea, în efortul de reconstituire a lui, este latentă imaginaţia care-l amăgeşte pe istoric, insinuându-se şi în actele de cunoaştere pe care el le crede cele mai neutre, mai riguros realizate în scopul atingerii obiectivităţii.” Totul e ca respectiva amăgire să nu fie orbitoare ori definitivă. În Istorie şi finalitate, Alexandru Zub porneşte de la premisa că „istoria se naşte din interogaţie, pune ea însăşi sistematic întrebări şi provoacă mereu la chestionarea domeniului investigat care e acela al vieţii umane în ansamblu şi, prin aceasta, al propriei noastre vieţi.” Neagu Djuvara crede că istoricul, care fatalmente aparţine unui anumit timp, caută să imagineze cu maximum de acuitate cum s-au întâmplat lucrurile, îşi convoacă adesea la modul proustian memoria, empatizează cu trectul spre a-i pătrunde intimităţile. Important e, cred eu, ca respectiva empatizare să cunoască dreapta măsură.” A inculca mai multă disciplină gândirii prin apel la analiza riguroasă e una dintre misiunile istoricului şi nu cea mai neînsemnată”, crede Alexandru Zub. Altfel spus, istoria e o meditaţie asupra trecutului uman. dar nu se poate transforma în filosofie sau literatură. Istoricul se opreşte asupra faptului istoric înşeles a fi„orice trăire care ne pare indispensabilă pentru înţelegerea trecutului uman”, caută să-i deceleze esenţele, să explice de ce anume s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi să examineze consecinţele. Adică, aşa după cum scrie Tzvetan Todorov, istoricul e preocupat în chip declarat de stabilirea faptelor şi de construcţia sensului. Pentru Neagu Djuvara nu e valabilă afirmaţia lui Fustel de Coulanges după care istoria ar fi o ştiinţă pură. „Cred, dimpotrivă, că istoria este întâi o artă, apoi lungă, migăloasă şi savantă cercetare şi abia în cele din urmă o ştiinţă — în înţelesul primitiv al cuvântului, de cunoştinţă — niciodată o ştiinţă pură.” Slujindu-se de gândul lui Marguerite Yourcenar că „istoria este viaţă care trebuie cunoscută şi cercetată”, Ioan Aurel Pop scrie în Istoria, adevărul şi miturile că istoricul este un om care prin cercetarea lui aduce veşti din trecut, dar şi un omagiu vieţii. Cartea lui Neagu Djuvara mi se pare, la urma urmei, tocmai o reflecţie asupra felului în care, prin mijlocirea istoricului, aceste veşti sunt adevărate, chiar dacă în istorie, prin forţa lucrurilor, noţiunea de adevăr e şubredă. O reflecţie ce cheamă la reflecţie.

Doina Jela, Cătălin Strat, Mihai Albu

Afacerea Meditaţia Transcendentală

Cu toate că au trecut mai bine de 22 de ani de la consumarea dramaticelor episoade ale afacerii Meditaţiei Transcendentale, informaţiile exacte, verificate, documentate referitoare la esenţa, substanţa, comanditarii acestui episod deopotrivă spectaculos şi tragic din istoria recentă a României continuă să fie extrem de precare. Ce se ştie cu siguranţă e că ceea ce pare a fi cea mai spectaculoasă afacere politică-judiciară din deceniul al nouălea al secolului trecut a avut drept victime o seamă de personalităţi culturale, artistice şi ştiinţifice care, pentru vina de a fi participat din curiozitate, din amuzament ori chiar prin sarcină de serviciu la două-trei şedinţe destinate să le familiarizeze cu ceea ce se pretindea a fi o metodă ce ar fi permis obţinerea unor performanţe intelectuale superioare s-au văzut pe neaşteptate anchetate, pedepsite, ostracizate, îndepărtate de la rosturile lor existenţiale şi profesionale fireşti. Nume precum Andrei Pleşu, Marin Sorescu, Catrinel Pleşu, Nicolae Florei, Andrei Finţi, angajaţii Institutului de Cercetări Psihologice şi Pedagogice au plătit un preţ imens în urma deciziei luate la nivelul cel mai înalt de conducere al PCR de a pedepsi exemplar, cu metode extrase din panopticul stalinismului primar, pe toţi cei care, într-o formă sau alta, au avut cunoştinţă despre o afacere ale cărei meandre încearcă să le desluşească Doina Jela, Cătălin Strat şi Mihai Albu în cartea Afacerea Meditaţia Transcendentală.

Cum nici astăzi o parte dintre cei ce au suferit umilinţe majore, drame personale ori chiar tragedii nu sunt dispuşi să spună tot ceea ce ştiu despre înscenarea căreia i-au căzut victime, cum versiuni „cosmetizate” şi care le sunt convenabile asupra etapelor şi dedesubturilor afacerii, cum justiţia însăşi nu şi-a făcut datoria de a le face dreptate celor pedepsiţi pe nedrept iar accesul la arhive e încă anevoios, misiunea asumată de autorii cărţii s-a dovedit dintre cele mai dificile. Orele şi zilele petrecute în arhive, discuţiile îndelungate cu o seamă dintre cei ce s-au aflat în mijlocul afacerii, de o parte sau de alta a baricadei, cercetarea arhivelor Comitetului Central al PCR le-a permis totuşi semnatarilor cărţii să tragă o seamă de concluzii pe care ei însăşi le consideră fie „provizorii”, fie „ceva mai certe” nicidecum definitive. Sigur e doar faptul că după ce, ceea ce se chema „conducerea superioară de partid şi de stat”, anume Elena şi Nicolae Ceauşescu, au decis că mişcarea pe care tocmai „tovarăşa” o încurajase trebuie stopată, a urmat o tornadă de represalii ce s-au soldat cu sinucideri, atacuri de cord, internări la psihiatrie, morţi subite. Trimiterea la „munca de jos”, adică „reorientarea” spre ocupaţii care nu aveau nimic în comun cu pregătirea profesională a celor pedepsiţi, desfiinţarea Institutului de Cercetări Psihologice şi Pedagogice sunt părţi din ofensiva mai amplă împotriva intelectualilor începută încă din 1971 şi reîntărită la începutul anilor '80, operaţie întru realizarea căreia familia conducătoare s-a servit deopotrivă de organele de partid şi de cele de securitate. Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al PCR din 27 aprilie 1982 reprodusă în carte e revelatoare nu doar pentru felul de a fi al celor ce deţineau conducerea politică a ţării ci şi pentru a ajunge la concluzia că Nicolae Ceauşescu a instrumentalizat „stupiditatea servilă” a celor ce-l înconjurau şi care se supuneau regulilor codului prestabilit al lipsei de libertate care garanta supravieţuirea însăşi a regimurilor comuniste. În fond, vorba unui dramaturg „important” al epocii, o „ştafetă nevăzută” trebuia să demonstreze că socialismul a învins definitiv la oraşe şi sate şi, aşa după cum observă autorii cărţii, „victoria consta în dispariţia completă din conştiinţa oamenilor (populaţie, nu cetăţeni) a posibilităţii de alegere”. Până la urmă, MT nu este decât o filă din această „victorie”.