Nu-mi place să renunț la visele din tinerețe
Mircea PRICĂJAN în dialog cu Radu Pavel GHEO
Pe Radu Pavel Gheo a început să-l cunoască lumea abia
după ce, întors dintr-o expediție în Lumea Nouă, a cules într-un volum
textele pe care le publicase săptămână de săptămână timp de-un an, cât a
durat șederea lui în America, în diverse reviste pe hârtie sau electronice.
Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a
s-a constituit numaidecât într-un bestseller. În cea mai bună manieră
americană, tânărul autor s-a grăbit apoi să vină pe piață cu un nou volum de
comentarii culturale și sociale, Românii e deștepți, prezentând de
data aceasta situația din ograda noastră. Cum era deja de așteptat, și acest
volum s-a bucurat de-o foarte bună primire în rândul cititorilor.
Numai că Radu Pavel Gheo era deja de-o bună bucată de
vreme un nume cunoscut printre cititorii și scriitori de literatură de
anticipație. În calitate de critic al fenomenului, într-o primă fază (a
publicat un substanțial volum de analiză, Despre science fiction),
iar apoi de autor, cu volumul de povestiri Valea Cerului Senins și
romanul Fairia o lume îndepărtată. Îndrăznesc să spun că, alături
de puțini alții, Radu Pavel Gheo face mare cinste acesui fel de-a scrie
literatură (care, după cum afirmă singur în interviul de mai jos, nu-i un
scop în sine, ci doar mobilul ofertant al unei introspecții literare asupra
lumii imediate).
Nu în ultimul rând, pe Radu Pavel Gheo îl întâlnim
și-n calitate de traducător. Oricine a citit vreun roman de David Lodge
tradus de el, poate spune cu mâna pe inimă (și unii chiar au spus-o, mă ofer
ca martor) că au avut în față un text atât de fluent și de românesc,
încât nici n-ar fi crezut că e vorba de-o traducere.
M. P.: Draga Gheo, ai început prin a scrie proză SF. Chiar
și romanul publicat anul trecut la Editura Polirom se înscrie în această să-i
spunem diviziune literară. Ai scris și un studiu despre SF. Întrebarea e
simplă: cum de?
R. P. G.: Dragă Mircea, întrebarea e într-adevăr simplă;
răspunsul e mai complicat. În primul rînd, eu nu-mi consider romanul apărut la
Polirom o carte SF. Fairia o lume îndepărtată începe cu un cadru SF,
dar ăsta e doar un pretext ca să-mi pot arunca personajele și, implicit,
cititorii într-o lume în care trăiesc toate basmele și miturile omenirii, o
lume cu centauri și corăbii pornite pe mări necunoscute, cu pitici și
vrăjitoare... bun, n-o să povestesc acum cartea. Am încercat însă un fel de basm
pentru oameni mari, o carte pentru cei cărora le place să citească pur și
simplu, de dragul lecturii, pentru cei care savurează o poveste gen 1001 de
nopți sau Călătoriile lui Gulliver sau... sînt o grămadă de cărți
asemănătoare în literatura lumii. Cadrul SF era bun și pentru că distanța între
tipul de gîndire al personajelor și evenimentele miraculoase ce se petrec pe
Fairia are un impact mai mare dacă personajele aparțin unui alt imaginar: cel al
viitorului tehnicist. E un fel de ciocnire maximalizată între raționalismul
uman, specific scrierilor de anticipație, și farmecul poveștilor cu zîne.
Revenind la distincția SF literatură mare, reiau o
idee (fixă) de-a mea și nu numai a mea: literatura e bună sau proastă. Modul de
abordare e nesemnificativ. Scriitorul să fie bun, cartea să fie bine scrisă, în
rest... cititorul să trăiască! Am văzut atîția poeți de mîna a treia care se
uitau de sus la autorii ce abordează modul literar SF numai fiindcă se ocupă cu
literatură trivială, în timp ce ei, poeții, plutesc prin sferele înalte ale
artei. Să fim serioși! Pe poetul bun îl miroși la fel ca și pe prozatorul bun,
indiferent de gen sau stil.
E adevărat că m-a interesat și mă mai interesează
literatura SF, fantastică, miraculosul, dar asta e o opțiune personală. Îmi
place libertatea oferită de imaginar. Cred că o scriere de tip non-realist
permite o mai mare libertate de mișcare și de invenție, chiar dacă, dintr-un
anumit punct de vedere, e mai greu de realizat, fiindcă scriitorul trebuie să
reinventeze o lume. Cam asta am încercat să teoretizez în cartea mea Despre
science fiction: felul în care se construiește o lume imaginară pornind de
la realitate, o ființă imaginară (extraterestrul, monstrul etc.) pornind de la
realitate și de la obsesiile tipice omului teama de străin, fascinația
necunoscutului și altele asemenea.
M. P.: Crezi că literatura SF (ca și cea polițistă, ori
cea de inspirație gotică, ori cea romanțioasă, ori...) mai poate fi astăzi
luată separat de literatura mare? Vechea poveste:
mainstream vs. genre literature.
Tu, de pildă, te consideri scriitor de SF?
R. P. G.: Eu mă consider scriitor. Punct. La urma urmei,
succesul la public l-am cunoscut cu un volum de eseuri care e de fapt povestea
unui emigrant care descoperă și el America. Dar distincția între genuri e așa
cum am zis mai sus. E utilă atunci cînd facem taxonomie literară, dar e o
naivitate să crezi că încadrarea într-o anumită categorie implică automat și o
judecată axiologică. Roman polițist egal roman de consum? Roman SF înseamnă
roman de consum? Astea-s idei pe care ar trebui să ni le scoatem din cap.
Eticheta SF a căpătat nota asta consumistă ca urmare a tipului de literatură
pulp promovată de revistele americane începînd din perioada interbelică. Dar
nu acoperă o realitate clară. Iar în Europa lucrurile au evoluat altfel și, cel
puțin în domeniul SF, există o diferență clară între autorii europeni și cei
americani. Dacă poate spune cineva cu seninătate că Stanislaw Lem, Frații
Strugațki sau H.G. Wells (care a impus mai toate marile teme ale literaturii de
gen, ulterior trivializate din greu) sînt scriitori de consum, înseamnă că n-are
nici o treabă cu literatura. Sau face parte din periculoasa specie a snobilor
literari.
M. P.: Noi, românii, avem o literatură de sorginte SF
serioasă, sau doar ne amăgim cu ideea asta?
R. P. G.: Nu vreau să fac distincția SF literatură. E
eronată. Dar, dacă vrei neapărat, putem trasa o graniță între literatura de
consum și literatura mare și pornim după aia la o evaluare. Superficială, că
n-am pretenția să scriu o istorie esențializată a literaturii române. Oricum, o
literatură de consum bunicică sau măcar cu priză la public avem. Rodica
Ojog-Brașoveanu are farmec cu ghiotura și se citește în draci și azi, Mihail
Drumeș a făcut să suspine generații de adolescenți, Cireșarii vrăjesc și
acum cititori tineri (uneori recitesc și eu volumele alea cinci), Claudia Golea
are destul succes ca să vorbim de un scriitor popular, pe alt palier (care mie
nu-mi prea place, dar asta e...) îl avem pe Pavel Coruț. Așa că, vezi, cîteva
decenii de istorie literară deja dau cîteva nume cu cîrlig la publicul larg.
Dacă ar fi să mă refer strict la SF (în perspectiva europeană, nu americană), eu
sînt de părere că avem și-am avut o mînă de autori care ar face față
liniștiți pe piețele occidentale. Apropo, își mai amintește cineva de superbele
Istorii inedite (și Alte istorii inedite) ale lui Ovid S.
Crohmălniceanu? Sau de Ilarion și Hirondelle a lui Camil Baciu? În ceea
ce privește generația tînără (care devine tot mai bătrînă), a existat o perioadă
de efervescență a mișcării SF de la noi, care nu-i același lucru cu scriitorii
de SF, dar a stimulat o mulțime de potențiali autori să scrie. Iar acum, după
vreo zece ani de la apogeul respectivei agitații, s-au ales măcar vreo zece
autori care scriu texte cu pretext SF sau fantastic și care sînt scriitori la
fel de buni ca și cei din așa-zisa literatură mare. Dintre cei lansați după
1989, mie-mi plac Michael Haulică și Sebastian A. Corn, mai americanizații
(tematic) Florin Pîtea și Liviu Radu, Ona Frantz, Ana-Maria Negrilă, Don
Simon... aș mai zice vreo doi, dar cîți au citit și-au auzit de ei? Pentru
literații de la noi, SF-ul înseamnă Mironov. Zău că-i păcat! E ca și cum
literatura română contemporană ar fi judecată după prestația lui Adrian Păunescu
sau a lui Dinu Săraru.
M. P.: Făcând parte din tânăra generație de scriitori
români, în ce direcție crezi că se va dezvolta literatura noastră? Vom putea
face compromisul de-a încerca să mai oferim și publicului (potențial!) cititor
texte pe care să le găsească bune de consum? Contează, în definitiv, publicul
țintă?
R. P. G.: Păi dacă nu scriem pentru public, atunci pentru
cine? Pentru posteritate? Și ce-i aia posteritatea? Chestia aia care ne
folosește ca scuză pentru căscaturile pe care le stîrnim cititorilor de azi?
Sigur că publicul contează foarte mult. Publicul de azi. Cel care scrie pentru
publicul de mîine nu știe ce face, fiindcă habar n-are cum va fi, iar pentru
publicul ăla va exista și un scriitor de mîine, care va fi mai bine ancorat în
realitatea aceea.
Mie mi se pare că scriitorii tineri știu foarte bine ce
fac. E drept că noi avem și o șansă imensă: scriem liber. Scriem ce vrem.
Singura cenzură e cea a valorii. În privința publicului, scriitorul român are
concomitent un handicap mare și o șansă imensă. Handicapul e numărul redus de
cumpărători (și cititori) de cărți. Nu calculatorul e de vină. Nici televizorul.
Dezastrul pleacă de la degradarea prestigiului culturii și al celor care o
întrețin, fie că e vorba de profesori, de scriitori sau de artiști plastici. La
ora actuală, un Marean de București sau un Marean de Vrancea sînt modele de
succes. Înainte de 1989, un asemenea model era Preda, pe cărțile căruia se
băteau cititorii. Știu că erau și alte motive, dar motivele respective au fost
exploatate inteligent și de autori. Sînge rău nu mi-aș face. Abia de vreo sută
de ani (nici atît) s-a răspîndit și la noi lectura de masă, o dată cu
alfabetizarea în masă. Nu toată lumea are vocația lecturii.
Mai ales că ziceam și de o șansă. Șansa aceea e cea de a
avea un public select. Cei care mai cumpără cărți azi sînt cei care chiar vor
să citească. Altfel n-ar da banii pe ele. Cartea nu mai are prestigiul social de
odinioară, așa că cititorii, atîția cîți au rămas, sînt în mai toate cazurile
cititori competenți. Pe felia lor, pe genul care îi interesează, dar sînt
competenți. Nici scriitorul lipsit de talent nu se mai poate impune prin tehnici
extraliterare, ca înainte de 1989, nici cititorul de nevoie, cum i-am zis eu,
nu mai apare ca să bulverseze statisticile. Cel ce citea înainte de 1989 fiindcă
n-avea altceva mai bun de făcut acum are. Așadar, publicul pe care-l avem e cel
pe care îl merităm și care ne merită.
M. P.: Citind volumul despre experiența trăită de tine în
țara tuturor posibilităților (America, desigur!), am trăit impresia că urmăresc
pașii cuiva plecat să viziteze nava interstelară Enterprise și care descoperă că
nu-s chiar atât de multe butoane pe puntea de comandă câte a văzut el la
televizor. Nu crezi că întreaga experiență s-ar putea rezuma la conflictul
dintre așteptările lăuntrice (întreținute de o mulțime de lucruri: televiziune,
cărți, internet) și realitatea first-hand
(era să zic fast-food), așa cum e ea,
nefardată, cu bune și cu rele?
R. P. G.: De rezumat nu s-ar rezuma la atîta, dar ai
dreptate: conflictul acela dintre așteptări și realitate poate fi considerat o
linie de forță pe care a evoluat percepția mea asupra Americii. Acum o să repet
un lucru pe care l-am mai scris și în carte, l-am mai declarat și în alte părți,
dar nu mi se pare că a fost suficient de clar perceput: una dintre intențiile
mele inițiale a fost să prezint potențialului emigrant român în Statele Unite
diferențele de civilizație, de trai cotidian, de percepție care l-ar putea
deranja cînd ajunge în America. Nu am insistat pe nenumăratele lucruri bune pe
care le are America, fiindcă am considerat că astea sînt mult mai bine cunoscute
(dar nici nu le-am ignorat). Pe undeva, mă gîndeam că fiecare text, scris
săptămînă de săptămînă, ar putea fi un ghid al pașilor spre cunoașterea Statelor
Unite. De aceea am lăsat în volum totul așa cum mi s-a părut pe măsură ce
cunoșteam mai bine acea lume. Dacă l-aș fi modificat, l-aș fi falsificat. Ar fi
fost ca și cum aș încerca să rescriu cartea, judecîndu-mă din poziția de acum pe
mine cel de atunci, și ceva din autenticitatea ei s-ar fi pierdut. Iar acea
autenticitate îi dă și un aer de roman. Mircea Iorgulescu a observat primul
asta; el zicea că Adio, adio, patria mea... se poate citi și ca o operă
de ficțiune. Iar conflictul între ceea ce știam despre America și ceea ce am
descoperit atît cît a fost conflict a fost unul fertil, din punctul meu de
vedere. Am învățat ceva. Bine, am avut și șansa să cunosc America cetățeanului
mediu, mult mai reprezentativă decît cea descrisă, de exemplu, în cartea lui
Edward Behr, O Americă înfricoșătoare, unde se fac generalizări pornind
de la mediul universitar eroare ce a alimentat un antiamericanism exagerat și,
văd eu, ilogic de răspîndit în Europa.
M. P.: Am observat că te fascinează de-a dreptul scrierile
lui I. L. Caragiale. Te referi obsedant la ele în Românii e deștepți. Crezi
că-i un blestem sau o binecuvântare că l-am avut/îl avem pe nenea Iancu?
R. P. G.: Caragiale e un dat. Pur și simplu. Nu mi se pare
nici blestem, nici binecuvîntare. Eventual cel mai bun observator răutăcios al
comportamentului uman pe care l-am avut în literatura noastră. La urma urmei, el
n-a făcut decît să descrie o lume care ne rămîne familiară. Ce sugeram eu
într-un text din volumul citat de tine e că noi i-am imitat personajele, fiind
familiarizați serios cu ele încă din școală. Clișeele observate de el atunci
ne-au prins așa de tare, încît le perpetuăm și acum.
Accidental, a scris în și despre România. Cred că s-ar fi
descurcat la fel de bine și în altă țară, în altă cultură. În Rusia, de
exemplu... Altfel, da, e așa cum spui: I.L. Caragiale mă obsedează. Dar în
primul rînd ca scriitor. Un scris așa curat, clar, închegat, cu fiecare cuvînt
pus parcă exact la locul potrivit... În literatura română Caragiale e un
maestru. Și n-avem prea mulți.
M. P.: Ca o contră la gluma cu țintă a lui Caragiale, vin
și te-ntreb: după părerea ta, care crezi că-i cel mai îmbucurător lucru de până
acum, în anul de grație 2005, aruncând o privire senină peste tot în jur în
universul existențial al românului?
R. P. G.: Schimbările. Și mi-a plăcut o anumită dimensiune
de tip romanesc a evoluției lumii politice e drept, oarecum caragialescă (ca
să amintesc iar de maestrul nostru greco-muntean). Gîndește-te că toate
schimbările numeroase deja, să recunoaștem s-au făcut numai fiindcă Traian
Băsescu a cîștigat alegerile prezidențiale. Un singur om a bulversat toate
reflexele inerțiale impuse în ultimii ani. Să fi fost președinte Adrian Năstase,
i-am fi avut în continuare în fruntea bucatelor pe michii și mischii, pe
cozmînci și mironi, ca să nu uit de inenarabilii mareani poate chiar cu o doză
suplimentară de tupeu. Așa, parcă mai încep să se destrame alianțe urît
mirositoare, ce păreau veșnice. Încep să se teamă chelnerii și securiștii
deveniți afaceriști cu aparență de nemuritori.
Uite, sînt fan Băsescu. Mi se pare președintele potrivit
pentru România în faza actuală de evoluție a țării. Probabil peste
cinci-zece ani, dacă orientarea impusă de el va da roade, o să pară complet
depășit. Adică o să-și sape singur groapa politică. Cam așa cum a făcut
Gorbaciov cu URSS-ul. Dar altă soluție pentru România nu văd pe moment. O doză
de versatilitate, de politică de cumetrie combinată balcanic cu intransigență
toate astea, bine utilizate, pot deveni atuuri. Numai de-ar ține, zic eu, ca și
alții dintre cei fripți cu ciorba CDR.
Semnificativ mi s-a părut felul în care s-a decis că
CNSAS-ul va primi măcar o parte din arhivele Securității. Ani de zile s-a
tergiversat totul, fostul președinte (fostul, yes!), Ion Iliescu a
scăldat-o mereu, iar acum a fost suficient un ordin sec, de probabil cîteva
secunde, și o problemă înțepenită ani în șir s-a rezolvat. Măcar parțial. Ca să
vezi ce stare de tîmpenie slugarnică domnea în politica de la noi. Sper să
treacă. Sper din toată inima.
Așteptările mele sînt oricum generale, comparabile cu cele
ale oricărui cetățean român. Dar tare mi-e milă de unii miniștri și mai ales de
doamna Muscă. O fi cultura un domeniu nobil, dar ce viespar e în domeniu! Actori
și teatre, scriitori și reviste, finanțări de carte... Pînă și cei din tabăra
celor buni au suficiente interese și inamiciții ca să blocheze orice
inițiativă care nu le convine. Îmi amintesc că la o emisiune TV doamna Muscă
și-a ridicat în cap o moderatoare aflată chiar de partea Alianței pentru că a
declarat că dacă va ajunge ministru al Culturii (și uite că e), va renunța să
arunce banii pe publicații lipsite de interes și vlagă numai pentru că sînt
culturale. Un adevăr la mintea cocoșului, dacă ne gîndim la cîți bani s-au
cheltuit pentru reviste invizibile pe piață și lipsite de valoare (apropo, cînd
ai văzut ultima dată Literatorul, care, cică, mai apare? Și nume de
rateuri pe bani de la buget mai știm destule). Nu cred că-i va fi ușor nici ei,
nici doamnei Macovei, nici altora. Dar măcar avem niște figuri de oameni
politici clare, bine particularizate.
M. P.: În încheiere, întrebarea de oracol școlar, cea care
nu necesită nici o explicație, doar un răspuns scurt, sec, la obiect. Ai
tradus mult și bine din literatura engleză până acum. L-ai tradus printre
alții pe David Lodge la Polirom. Ce autor ai traduce numai și numai din
plăcere, fără să aștepți nici o răsplată materială pentru asta?
R. P. G.: Nu știu dacă aș traduce numai și numai din
plăcere. Aș putea să trag o minciunică și să spun că o traducere reușită și bine
primită de cititor e cea mai bună răsplată și nici măcar n-aș fi primul care
face pe fariseul. Dar mi s-ar părea caraghios. În condițiile actuale,
traducerile sînt pentru mine o sursă de subzistență. Desigur că încerc să traduc
cît mai bine, mă muncesc pe text ca și cum ar fi al meu, încerc să iasă cît mai
apropiat de original, dar și cît mai românesc în curgerea sa. Numai că asta ține
de etica profesională (fiindcă există așa ceva am văzut traducători care și-au
cucerit prestigiul făcînd traduceri de calitate). Și mai ține și de urmărirea
propriului interes, fiindcă dacă traduci foarte prost sau din grabă,
neglijență ori nepăsare rasolești treaba, se observă și editurile nu mai au
chef să colaboreze cu un asemenea traducător. Creativitate și intuiție, dar și
corectitudine și punctualitate astea mi se par cîteva din calitățile
fundamentale ale traducătorului.
Recunosc că, din pricina scrisului propriilor texte, văd
traducerea ca pe o formă de autorlîc de gradul al doilea important, dar
mărginit de cadrele textului scris de autorul-autor. Libertatea traducătorului e
mai redusă în actul creației. Există însă și așa ceva și cred că o știi și tu,
ca traducător. Există libertate și originalitate în actul traducerii și asta mă
atrage în continuare. Dar nu e aceeași ca în scrisul propriilor texte literare.
Așadar, dacă aș putea, aș prefera în primul rînd să-mi pun
pe hîrtie gărgăunii personali. O mai și fac, cînd am timp sau mă arde să scriu.
Dar traducerile le fac pentru bani, adică, după spusele de dată recentă ale unui
consilier de la Ministerul Culturii, am o mentalitate de asistat, fiindcă am
pretenția să fiu plătit pentru munca mea.
De dragul jocului și al visului cu ochii deschiși, hai să
închei cu un răspuns ca lumea: dacă n-aș mai avea grija zilei de mîine sau
poimîine, m-aș apuca să învăț limba rusă (am presupus că am timp cît vreau,
nu?). Apoi aș traduce Bulgakov, Gogol, Cehov și alți autori ruși ori
ex-sovietici.
Ei, n-are rost să mă ascund după deget! De fapt, dacă aș
avea timp suficient, n-aș traduce deloc. Mai ales că nu mă văd ajungînd un
traducător din rusă de talia celor pe care îi avem puțini, tot mai puțini, dar
buni. Aș prefera să citesc traducerile lor. Iar eu mi-aș cumpăra un set de tobe
și aș încerca să-mi împlinesc visul din studenție: să învăț să cînt la baterie.
Chiar dacă e prea tîrziu să mai intru într-o trupă de muzică. Nu-mi place să
renunț la visele din tinerețe. E cea mai tristă formă de cedare, cea de tipul
Coriolan Drăgănescu, și o văd de prea multe ori în jurul meu. Cînd n-o să mai
visez la tobe, o să pricep că s-a terminat și cu mine. Așa că trebuie să mă
grăbesc...
Timișoara Oradea
23 martie 2005 |