Nr. 3 (473) Martie 2005

La limită, toţi filosofii pot trece drept simpatici. Cu toţii pot fi înţeleşi, îndrăgiţi, urmaţi. Dar până la un punct. Căci există, din păcate, o limită a răbdării. Şi această limită este punctul în care ei încep să prescrie variante de salvare, alternative viabile, proiecte de mântuire. Atâta timp cât se ocupă numai cu boscoroditul, pot fi adorabil de oneşti, formidabil de lizibili, fermecător de consecvenţi. Când trebuie însă să ne spună ce ar trebui să facem, se blochează inexplicabil. Onestitatea începe să roşească în obraji, inteligibilitatea devine bâlbâială, consecvenţa transpiră. Există, astfel, o întreagă tradiţie (pentru care eu unul nu am nici o explicaţie), prin care se identifică duşmanul într-o entitate mai mult logi­că decât ontologică, după care se sare îndată peste cal spunând că acelaşi duşman trage după sine şi singura noastră posibilitate de salvare. Filosofia pare să presupună astfel întotdeauna următoarea derulare de mişcări şi momente: ne uităm pe fereastra istoriei, vedem mai întâi un cal, apoi un călăreţ necunoscut călare, după care tragem perdeaua şi răsuflăm uşuraţi: „E Napoleon. Îl ştiu”.

Să dăm şi cîteva exemple: Camus, un filosof aproape corect. Mitul lui Sisif, o carte aproape adevărată. Atât timp cât pune întrebări şi nu pretinde a răspunde la ele. Camus spune: dacă viaţa nu are nici un sens, nu înseamnă că nu merită trăită. Da? Dar asta e deja o căzătură logică dureroasă din şaua deducţiei şi a fair-play-ului. Să salvezi lumea cu tot absurdul ei recunoscut numai pentru că e eroic gestul sisific de a tot căra bolovanii sensului până pe culmea înţelegerii pentru a-i vedea reprăbuşindu-se fatal peste câmpiile posterităţii subcarpatice, asta e, deja, o fraudă logică: asta, în cadrul alpinismului sisific corect al sensului şi al deducţiei, este deja o telecabină. După părerea lui Camus, chiar dacă nu e nici corect, nici adevărat în fond, faptul de a fi se susţine pur şi simplu pentru că e elegant. Astfel, în vreme ce unii au încercat o fundamentare ontologică a binelui şi au scris, în cali­tatea lor de oameni de ordine ai culturii, remarcabile teodicei – se-nţelege, numai prin virtuţile lor logice – Camus ar vrea pare-se să fundamenteze binele pe simplul estetic: ştiu că nu-i plăcut, dar e tragic, prin urmare merită. Iată mesajul camusian final. Prima dezertare.

Heidegger: Gestell-ul este cel mai mare pericol pentru Dasein, e adevărat. Însă, cum s-ar exprima chiar Heidegger dacă ar reuşi să se citească în română, acolo unde luceşte umbra morţii advine la manifestare şi chipul necunoscut, dar recunoscut, al salvării. Bun. Şi ce să facem atunci? Să ascultaţi cu atenţie glasul fiinţei, să nu mai vorbiţi neîntrebaţi şi să vă mutaţi la ţară. Super. Desigur, sămănătorismul redivivus. Asta rezolvă cu siguranţă situaţia. Asta, şi nu neapărat nazismul heideggerian, reprezintă a doua mânărie a filosofiei secolului douăzeci.

Agamben, în calitatea sa de elev heideggerian devotat, moşteneşte atât părţile bune ale magistrului, cum ar fi seriozitatea, cât şi părţile rele, cum ar fi totala lipsă de umor. Ca şi Heidegger, la fel şi el, după ce produce nişte analize realmente admirabile ale puterii, când îi vine rândul să-şi dea aşadar cu părerea despre căile de urmat de-aici, începe să se bâlbâie într-un mod absolut de nerecunoscut în La comunita che viene, astfel încât nu se înţelege nimic – deşi avem câteva interpretări posibile – din ce înseamnă acea redutabilă „singularitate oarecare” de la care ar trebui să pornim în încercarea de reconstrucţie nu a comunismului, ci a comunului. La fel, atunci când identifică, pe urmele lui Debord, mons­trul vremii noastre, le maître absolu, sau, lacanian vorbind, acel m’ętre absolu, în spectacol, nu pierde multă vreme până să precizeze că tot spectacolul e şi singura alternativă a revoluţiei. Sau, în fine, în acelaşi mod, atunci când face paralela între esenţa limbajului şi natura suveranităţii, adică exilul, pentru a trage o concluzie în definirea omului ca animal al exilului, omite în mod intenţionat să precizeze că asta implică şi imposibilitatea faptului-de-a-mai-fi-turist, astfel încât mulţi dintre cititorii săi pică în continuare de fraieri în acest domeniu. Şi-asta după ce mai şi dă un citat greşit din Walter Benjamin în Homo sacer la pagina 74, greşeală pe care i-am trecut-o, totuşi, prieteneşte, cu vederea la traducere. Ce vreţi să spuneţi, domnule Agamben? Zic să facem de-acum înainte o semiologie din perspectiva Sfinxului, adică una care nu tematizează atât raportul dintre semnificant şi semnificat, cât bara dintre ele, ruptura lor. Aşadar cam ceea ce a făcut al doilea Lacan? Da, exact, dacă reuşiţi să înţelegeţi ceva.

În al patrulea rând, Zizek: din trei în trei pagini repetă replica din Parsifal conform căreia numai lancea care te-a pălit te poate şi dezmetici. Care e atunci salvarea pentru Zizek? Repolitizarea economiei. Adică în loc de guverne de birocraţi, să avem birocraţii de filosofi? Utopie mai platoniciană nici că se poate.

În al cincilea rând, Baudrillard: simulacrul e spaima noastră cea mai mare, spune el, dar nu uitaţi: el este şi alternativa. Trebuie numai să-l ducem şi mai încolo, să-l radicali­zăm. Ce vreţi să spuneţi, domnule Baudrillard? Vreau să spun să faceţi poze, asta vreau să spun. Da, desigur, asta trebuie să fie soluţia, estetica dispariţiei. Şi pentru cei care n-au ta­le­nt fotografic, adică altfel spus nu au bani să-şi cumpere un aparat de fotografiat decent, ce propuneţi? Lăsaţi-vă seduşi. Cum, ce spuneţi? Frigiderele Whirlpool şi combinele LG? Aş vrea să pot.

În fine, să nu lăsăm deoparte unul din curentele cele mai importante ale gândirii secolului douăzeci. Căci spre deosebire de structuralism, a cărui ignorare a istoricităţii îl predispunea la un statut de simplă abstracţie, poststructuralismul francez acoperă această lacună într-un mod fericit pornind de la teoria heideggeriană a istoriei fiinţei. Preluarea e într-atât de reuşită încât am putea spune că tot ceea ce era de salvat din textele ultimului Heidegger îşi găseşte un loc potrivit şi, mai ales, o formulare în sfârşit fericită în cadrul acestui curent francez. (Fireşte, cu această afirmaţie nu vor fi niciodată de acord specialiştii recunoscuţi în Heidegger: lucru de înţeles dacă ne gândim că tocmai misiunea lor culturală, anume idolatrizarea fără rest a filosofului german, este cea care îi împiedică a-i da acestuia o justă situare în istoria filosofiei). Însă pe lângă toate aceste îmbunătăţiri, poststructuralismul aduce cu sine în istoria recentă a filosofiei şi câteva grave neajunsuri. Astfel, trece drept un adevăr de la sine înţeles în ultimul timp faptul că prima datorie a filosofului este cea de a-şi convinge cititorii că el este o persoană de treabă, un om de bine. Desigur, în ceea ce priveşte filosofia franceză o anumită doză de spectacol i-a fost mereu consubstanţială, cel puţin de la Sartre încoace, adică de când angajarea socială a devenit un imperativ de la care nici un filosof nu mai are dreptul să se sustragă. Angajarea socială nu e neapărat o idee proastă: dar când devine modă, ea se prestează ridicolului. Şi asta într-un domeniu precum cel al filosofiei, în care lipsa referinţelor pozitive era deja un record necontestat: căci istoria filosofiei prezintă această singulară trăsătură de a număra, la capitolul demnitate, un singur exemplar: Socrate. De unde probabil şi dubiile cum că toată povestea ar fi fost, de fapt, o simplă legendă platoniciană. Cu toate acestea, Socrate pare a fi fost singurul filosof care nu s-a temut de iminenta sa excludere din cetate şi care şi-a păstrat umorul până la capăt. (De-aici şi până la Dave Mustaine, care afirma că nu el a fost exclus din Metallica ci, dimpotrivă, el i-a concediat pe ceilalţi trei, n-a mai fost decât un pas). Poate chiar acest început otrăvit al filosofiei a făcut ca toţi marii reprezentanţi care i-au urmat să prezinte o calitate morală cel puţin îndoielnică: proiectul politic al lui Platon, colaborarea dintre Aristotel şi Alexandru cel Mare, laşitatea lui Descartes, conformismul politic al lui Kant sau Hegel, nazismul heideggerian: una peste alta, cu aşa candidaţi nu avem nici o şansă la alegeri. Înţelegem astfel situaţia morală delicată pe care trebuiau să o rezolve reprezentanţii poststructuralismului: ei trebuiau să fie înainte de toate nişte oameni de încredere. Ceea ce a degenerat rapid într-un festival de ipocrizie: Lévinas ne-a convins de la primele rânduri. Derrida a trebuit însă să schimbe radical tonul primelor sale scrieri. Acolo unde scria „deconstrucţie”, a scris „ospitalitate”, unde era „urmă”, a scris „politici ale prieteniei”, acolo unde acuza de metafizică a prezenţei s-a răzgândit şi a fost, ca atare, politicos şi prietenos. Schimbarea a fost imediat apreciată şi la Casa Albă, prin vocea lui Richard Rorty: „da!, iată, în sfârşit, felicitări! Mai bine cărţi de colorat decât cărţi de metafizică”. Una peste alta, implicarea socială a lui Derrida a dat roade imediat: în America toată critica literară a devenit automat deconstrucţie, una realizată aproape mecanic, aşa cum în Africa nu a mai existat manifestare filosofică sau meci de fotbal între catedre fără prezenţa onorabilului filosof francez în tribune. Ceea ce a dus la prăbuşirea unuia din ultimele caractere lăudabile ale filosofiei: am înţeles astfel că dacă filosofia e universală prin vocaţie, asta nu înseamnă nicidecum că ea poate fi făcută oriunde: în filosofie rasele există. Foucault este un alt exemplu de filosof de încredere. Cu toate acestea, urmările implicării lui sociale sunt la fel de dezastruoase: acolo unde cercetările foucaldiene mimau o grijă şi o delicateţe extreme în mânuirea obiectului, adică a puterii, impresia finală este cea de pedanterie sau de neputinţă, iar misiunea pare a fi deturul infinit în jurul cozii. Acolo unde căutarea surselor şi a documentelor mergea până în cele mai ascunse beciuri ale instituţiilor, acolo a fost verificată şi dată ca metodă de performanţă sigură legea lui Murphy, cea conform căreia dacă vrei să faci muncă de cercetare, citeşte zece cărţi pe care nu le citeşte nimeni şi scrie-o pe a unşpea: astfel, în lucrări de genul „Imaginea Dobrogei în literatura engleză de călătorie a secolului al XIX-lea” sau „Structura semiologică a generaţiei revoluţionarilor de la 1848” nu putem decât să recunoaştem modelul foucaldian onorabil care le conduce. În cele din urmă, Foucault însuşi a reuşit să pună sub semnul întrebării toată însemnătatea reală pe care o are cerce­tarea puterii, angajându-se activ în Grupul pentru igiena şi confortul în închisori. Asta era toată problema, la urma umei? O singură figură istorică patronează astfel ca model toate aceste manifestări filosofice: cea a lui Brigitte Bardot, fostă frumuseţe, actualmente luptător pentru dreptul la cuvânt al fiinţelor care nu cuvântă. Filosofia astăzi e un fel de actriţă fleşcăită conducând, pe drumul gândirii, pechinezi către tufişul care trebuie stins.

Lasă-ne. Ce să facem atunci? Poziţia de la care trebuie să pornească orice demers uman în epoca noastră este cea a falsului. Dificultatea menţinerii conştiente în această poziţie, în acest neloc al falsului, constă în aceea că nu există o asumare posibilă a falsului: falsul, prin definiţie, nu-i adevărat. Falsul face astfel imposibilă chiar asumarea lui. Tot ceea ce vei face este dinainte fals. Iar de fals nu scapi parodiindu-l: nu există nici o diferen­ţă, în fond, între baronii care populează paginile gazetelor satirice şi valeţii care le scriu prăpădindu-se de râs: amândouă părţile juisează. Pacea e deplină. Cu toate astea, „nu te lua în serios” este unicul slogan rămas pe buzele intelectualului contemporan. Fără a băga de seamă că exact acelaşi lucru îl recomandă şi sistemul. Nu te lua în serios. Hai cu umor. Cu voioşie. Exprimă-te şi fă-ne să râdem. Ce este falsul? Falsul este tot ceea ce vezi cu ochii, simţi cu degetele sau gândeşti cu limba. It’s the world that’s been pulled over your eyes to blind you from the truth (Matrix). Sună-l atunci odată pe Neo. Ce să facem? Să ne înscriem în această tradiţie respectabilă, fireşte. Dacă lumea este insuportabilă, să ducem la extrem insuportabilul. Dacă esenţa puterii este exilul şi abandonul, să le ducem la paroxism. Dacă esenţa obiectului este seducţia, măcar să nu mai fim homosexuali. Iată, în sfârşit, un plan care merită urmat. Mai mult, mai repede, mai bine.