Biserica și secularul,
sau despre racordarea la civilizație
S-a vorbit mereu despre lipsa de adecvare generală a
actului social românesc la standardele europene, și câteodată despre acea
încremenire națională în proiect, denominată, între alții, nu fără o amară
malițiozitate, de către Emil Cioran și Gabriel Liiceanu.
S-a uitat, însă, că acea lipsă de sincronizare românească
față de ceea ce s-a întâmplat în arealul civilizației occidentale, deplorată de
către aceștia, nu poate fi generalizată. Acest lucru îl spune foarte frumos
Eugen Lovinescu, care definește sincronizarea nivelului nostru național de
dezvoltare generală, cu cel al altor țări și popoare, descoperind cu sagacitate
optimistă și anumite, și nu puține, retardatări.
E de mirare, însă, că puțini exegeți s-au gândit să
contabilizeze în contul românilor marea fericire de a se fi creștinat, în mod
sincron sau poate mai repede decât unele popoare din Țările Occidentale. Să
amintim aici că, dacă admitem creștinarea populației din nordul Dunării,
începând de pe timpul Sfântului Andrei, așa cum spun unii dintre teologii
ortodocși, sau în vremea lui Nichita Remesianul, adică odată cu formarea
poporului român, cum remarcă marii istorici, în frunte cu Vasile Pârvan, între
creștinarea acestuia și cea a germanilor, de exemplu, perfectată prin fier și
sânge abia pe vremea lui Carol cel Mare (768-814), există, totuși, o
diferență de câteva secole.
Noua religie avea să îmblânzească firea convertiților, să
le inculce o moralitate nouă, superioară celei dinainte, chiar dacă în întreg
Evul Mediu vor mai exista destule cruzimi și sangvinarii, remarcate cu erudită
pricepere de celebrul Johan Huizinga. Vitregia vremurilor ne-a împins pe noi,
românii, într-un con de umbră a civilizației, adus de stăpânirile succesive ale
popoarelor asiatice. În acest moment, al începutului de Ev Mediu, individul se
putea, totuși, interioriza, spre a-și trăi existența în claustrare, ca
mod de stabilire, prin revelație, a legăturii cu Dumnezeu. Pe plan politic,
însă, această interiorizare a coincis cu fărâmițarea vechii statalități, până
atunci unitare, constituită odinioară după modelul roman, și prin forța
acestuia.
Înalta viață spirituală se retrage în așezămintele
bisericești, în timp ce orașele decad și se ruralizează. Practica religioasă,
săvârșită în biserici și catedrale, l-a dedicat pe individ, așa cum scria
Vladimir Soloviov, în funcție de loc și timp, unor două tipuri de exercițiu
spiritual, unul static și celălat activist, ambele ocupând
arealul creștin oriental-ortodox și respectiv pe cel universal-catolic.
Din primul exceda rugăciunea în imobilism și
așteptarea inertă a mântuirii, în timp ce din cel de-al doilea activismul,
ca apanaj al încercării de a continua opera Dumnezeirii, prin efectuarea, așa
cum spune de astă dată Nicolae Berdiaev, a muncii de ziua a opta, sau
prin supunerea la pedeapsa care a urmat marii pierderi a Edenului, la
făptuire. Că lucrurile stau așa o demonstrează, mai târziu, însăși viața
monahală într-un tip sau altul de mănăstire, în cele ortodoxe trăindu-se în
odihnă și nelucrare și înțelegem prin această alegație, în post și
rugăciune, iar în cele catolice în rugăciune și activism. Pentru a ne
convinge de această situație n-avem decît să lecturăm, cu strângere de inimă,
desigur, spusele regelui Carol I al României, atunci când, perieget prin
mănăstirile Moldovei, ne informează că a întâlnit acolo o mulțime de călugări
dedați trândăviei spirituale, hieratici și lenevoși aproape tot timpul în
afara slujbei religioase, însoțită, aceasta din urmă, ce e drept de o tipicărie
fastuoasă impresionantă, identică, atunci și acolo, cu cea a pravoslavnicilor
ruși. Nu putem să nu remarcăm aici, ca un contrapunct, viața activă din
așezămintele religioase catolice, lăudată cu larghețe, pentru alte meleaguri,
desigur, de către poetul romantic Dimitrie Bolintineanu. Ea se bucura de acest
statut încă din Evul Mediu timpuriu, și exemplul cel mai elocvent în
acest sens este celebrul Beda Venerabilul, în urechile căruia se zăgăzuia zilnic
îndemnul providenței pentru travaliu repetat, concretizat, la el, în copierea cu
sârg și minuție, a unor manuscrise antice, din păcate astăzi dispărute.
Pe temeiurile modelului oriental-ortodox s-a rostuit
biserica românească de după înstăpânirea bulgaro-slavă secole de-a rândul, nu
fără îmbietoare momente de relatinizare, în care, însă, fructificările
acestor ocazii unice de a ne reapropia de Roma au fost pierdute pentru multă
vreme. E cazul să pomenim în acest loc că descălecătorul Bogdan (1359-1365) a
purces din Maramureșul voievodal către Moldova, după o beligeranță nefericită cu
regele Ungariei, ducând cu sine cărturari știutori de latină care-i scriu actele
cancelariale în limba lui Cicero și Cezar, că fiul său Lațcu era un
desăvârșit practicant al creștinismului catolic și, în fine, că, peste două
secole Petru Cercel (1583-1585) din Țara Românească, despre care papa Sixtus al
V-lea (1585-1590) spunea, dacă ar fi să-l credem pe Franco Sivori, că a
cunoscut mulți oameni, dar n-a găsit nici unul atât de cunoscător al tuturor
lucrurilor din lume ca Principele Valahiei, era și el un admirator al
Papalității.
Marele regret și încă o ratare de șansă, și nu una
mică, ci uriașă, a fost atunci când, pe vremea amintitului domnitor s-a încercat
și s-a pregătit trimiterea mai multor fii de boieri ca să studieze la
universitățile din Italia. Ei trebuiau să plece la începutul anului 1585, dar
boieroaicele i-au cerut domnitorului să permită amânarea plecării până după
sărbătorile pascale, și odată această cerere ascultată, prin scoaterea lui Petru
Cercel din domnie, totul a rămas baltă, ratându-se astfel șansa ca din acei
copii să fi apărut unul sau doi de seama lui Nicolae Olahus sau Inochentie Micu.
Și pentru a nu decela dintre fapte doar răul, este cazul
să amintim, chiar în treacăt, frumusețea slujbelor religioase ortodoxe, bogăția
ornamentelor de pe odăjdiile preoțești și, prin extrapolare, valoarea artistică
a icoanelor, cu profiluri de sfinți exoftalmici, în privirile cărora coabitează,
alături de hieratismul uscat, o metafizică de înaltă vibrație filosofică, o
mișcare interioară de natură spirituală. Această valoare trebuie să-l fi
determinat pe Hermann Keyserling, călător prin România celui de-al treilea
deceniu al secolului trecut, să se înflăcăreze și să vorbească despre
resuscitarea, la noi, a unui neobizantinism de înaltă ținută artistică.
El și-ar avea originea în ramura culturală greco-orientală, subiacentă
ortodoxiei, care este reciproc completitivă cu cea benedictină sau
catolică, în așa fel, adică, încât una fără alta nu pot să existe decât serios
păgubite. Cât de apropiate sunt cele două ramuri amintite ale culturii creștine
o demonstrează creația artistică universală, chiar dacă unii învățați au
circumscris spiritualitatea occidentului catolic sub zodia ogivei gotice,
ca element de creație specific, în contrapunct cu cea oriental.ortodoxă, născută
sub cupola mișcătoare a căruței cu coviltir. Astfel de determinări sunt
firește inadecvate, și ele nu corespund intențiilor altruist-integratoare,
născute în așa-numită epocă a postmodernismului târziu, când în fața
încercărilor ce izbesc cu tărie în temelia civilizației, orice manifestare
socială, de natură materială sau spirituală, trebuie să servească un ideal unit,
salvator. De altfel, revenind acum, printr-un fel de vade retro
incomplet, la chestiunea Unirii românilor cu biserica Romei, constatăm că ceea
ce a apropiat cele două culturi, respectiv cele două biserici din care acestea
au excurs, a făcut posibilă unirea religioasă, încercată odinioară (la 1439) cu
succes temporar și definitivată, inițial la ruteni și ucraineni, iar
apoi, după cum se știe, pe la 1700, la românii din Transilvania. Reușita
Unirii la aceștia din urmă se explică prin existența unor împrejurări
favorabile, apărute îndată după alungarea turcilor din Transilvania. Noua
stăpânire, instaurată aici după 1690, avea să resuscite biserica catolică,
azvârlită încă din 1556, așa cum scrie Zenovie Pâclișanu, într-o postură de
diminuție, de micșorare drastică a numărului de enoriași, în favoarea bisericii
calvine, în subordinea căreia intraseră, volens nolens, și unii dintre
ierarhii români. Aceștia din urmă practicau, precum se știe, o religie
nereceptă, și ca atare preoții lor nu se puteau bucura, asemenea celorlalți,
de binefacerile marilor scutiri, îndătinate pentru celălalte culturi
religioase.
Dorința lor de emancipare, prin obținerea, pentru preoți,
a scutirii de dări, apăsătoare în ciuda privilegiilor ilirice, aplicate
discreționar, conjugată cu eforturile bisericii romano-catolice de a-și spori
numărul enoriașilor și, de ce nu, cu acel sâmbure de convingere nutrit de câțiva
fruntași ai românilor, despre superioritatea ecclesiei catolice între
bisericile surori, au fost motive suficiente pentru ca Unirea religioasă a
românilor cu biserica Romei să se înfăptuiască.
Ea era, de fapt, așa cum scrie un istoric contemporan, un
fel de cheotoare de racordare a poporului român la civilizația
occidentală. Și faptul că Unirea a avut loc în Transilvania nu este chiar
întâmplător, căci în acest oicumen al emergenței ideilor de unitate
națională, s-a întâmplat, în decursul veacurilor, un proces de sincretism al
civilizației, avantajos pentru factorii implicați, care au ieșit din el
mai bogați, mai deschiși către universal.
Acest lucru îl va fi făcut pe nemuritorul Caragiale să
spună, într-unul din articolele sale politice, nu știm sigur cu câtă dreptate,
cum că bocancul Europei ajunge numai până la Carpați.
Noua biserică, cea unită cu Roma sau greco-catolică, s-a
întărit treptat, chiar dacă nu s-a putut bucura dintr-o dată de tot ceea ce
ierarhilor săi li se promisese, ajungând ca, de la o singură episcopie să
acceadă la mai multe, iar mai târziu chiar la o Mitropolie cu centrul la Blaj.
Trebuie să precizăm, însă, că ideea națională a stăpânit
mereu mințile și cugetul ierarhilor și membrilor acestei biserici, care au
acționat în Transilvania alături de frații lor ortodocși; și cazul conducerii,
ab initio, adică de la întemeiere, pe rând sau prin rotație, a ASTREI,
când de către energicul episcop ortodox Andrei Șaguna, când de către blândul și
bunul iubitor al neamului Alexandru Sterca Șuluțiu, devenit mitropolit al
Blajului, demonstrează cu prisosință această aserțiune. Eforturile pe tărâm
național, și de o parte și de alta, adică și din partea ierarhilor și preoților
greco-catolici și din cea a celor ortodocși, cereau energie și sacrificii. Ele
s-au făcut, poate, în dauna profesării, la nivel de excelsior,
adică de excelență, a ocupațiilor teologice și cărturărești, deși și la unii și
la alții sunt destui teologi și învățați renumiți. E suficient să amintim aici,
completând oarecum lista comună, obișnuită, cu nume celebre, pe
Vasile Lucaciu (1852-1922) militant eminent pe terenul politic pentru făurirea
statului național unitar, dar și autor al celebrei tălmăciri în românește
a scrierilor Sfântului Toma dAquino, publicate sub titlul Instituțiuni
filosofice, un tom de 1032 de pagini, pe Augustin Bunea (1857-1909), istoric
riguros, cu cărți temeinice, apreciate de Nicolae Iorga, și în multe privințe
extrem de utile și astăzi, când, sub tăvălugul marii destrucții culturale,
operate sub regimul comunist, a dispărut o cantitate imensă de material
documentar, și în fine pe Zenovie Pâclișanu, cunoscut prin neîntrecuta sa
Istorie a Bisericii greco-catolice, editată în mai multe rânduri, spre
regretul nostru al patrioților nu în țară, ci în străinătate.
E adevărat că Unirea nu s-a făcut ușor, și la rigoare,
putem afirma, în acord cu Titu Maiorescu sau cu alți mari învățați, că a
presupus anumite suferințe. Acestea, însă, nu se compară cu marile
binefaceri care s-au revărsat, prin ea și de pe urma ei, asupra poporului român.
Din această perspectivă socotim că una dintre tragediile neamului nostru este
astăzi neînțelegerea dintre cele două biserici românești și după propria-ne
constatare, a spera că ea poate fi aplanată numai prin acele, de acum
irelevante, discuții între părți, este, ca să folosim vorbele filosofului Hegel,
închipuire vană și arbitrară (unnütze und willkürliche Vorstellung).
Bibliografie:
1. DAquino, Toma, Summa theologiae. Opere I,
Editura Științifică, București, 1997, 471 p.;
2. Bejan Crăciun, Forma, Editura Biblioteca
revistei Familia, Oradea, 1998, 220 p.;
3. Berdiaev, Nicolae, Filosofia lui Dostoievski,
Institutul European, Iași, 1992,159 p.;
4. Idem, Despre sclavia și libertatea binelui,
Editura Antaios, 200, 266 p.;
5. Idem, Sensul creației, Editura Humanitas,
București, 1992, 348 p.;
6. Caragiale, I.L., Despre lume, artă și neamul
românesc, Editura Humanitas, București, 1994,134 p.;
7. Cioran, Emil, Schimbarea la față a României,
Editura Vremea, București,1937, 234 p.;
8. Huizinga, Johan, Amurgul Evului Mediu, Editura
Univers, București, 1970, 567 p.;
9. Instituțiuni filosofice, prelucrate de Dr. Vasiuliu
Lucaciu, Tipografia Liberă, Satu-Mare, 1884, 1032 p.;
10. Keyserling, Hermann, Analiza spectrală a Europei,
Institutul European, Iași, 1993, 334 p.;
11. Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române
moderne, Editura Minerva, București, 1997, 377 p.;
12. Mihoc, Blaga, Insinuarea falsului istoriografic,
Editura Biblioteca revistei Familia, Oradea, 1996, 250 p.;
13. Idem, Religie și naționalitate, Editura Logos
94, Oradea, 1998, 335 p.;
14. Pascu, Ștefan, Petru Cercel și Țara Românească la
sfârșitul secolului XVI, Tipografia Cartea Românească din Cluj, Sibiu,
1944, 312 p.;
15. Patapievici, H.R., Cerul văzut prin lentilă,
Editura Nemira, București, 1995, 379 p.;
16. Idem, Politice, Editura Humanitas, București,
1996, 298 p.;
17. Idem, Omul recent, Editura Humanitas,
București, 2001, 484 p.;
18. Paul, Jacques, Biserica și cultura în Occident,
Vol.I-II, Editura Meridiane, București, 1996, 460 p, 446 p.;
19. Pâclișanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite
(Partea I 1697-1751), Ediția II, în Perspective, 1994/1995, anul
XVII nr.65-68, 392 p; ( Partea II 1752-1783), 1991-1993, anul XIV-XVI,
nr.53-60, 197 p.;
20. Semnele timpului citite de Viorica Lascu,
Editura Biblioteca AGRU, Cluj-Napoca, 2001, 111 p.;
21. Soloviov, Vladimir, Rusia și biserica universală,
Institutul European , Iași, 1994, 230 p.;
22. Idem, Îndreptățirea binelui, Editura Humanitas,
București, f.a., 528 p.;
23. Stan, Constantin, Rasă, cultură și civilizație,
Editra Gorjan, 1943, 304 p. |