Nr. 3 (473) Martie 2005

Steaua fiinţei - Icon eminescian

la aniversarea lui Mihai Eminescu şi a revistei "Familia"

La începutul celui de-al doilea secol de eminescianism, la numeroasele recapitulaţii prilejuite de cercetarea vieţii şi creaţiei lui Mihai Eminescu şi a receptării acestora adaug încă una. Acum, la începutul mileniului trei, justificarea ei este aniversară, iar argumentarea se bazează pe iconul eminescian despre steaua fiinţei. În operă, în pasiune, în reflecţiune, în fantazie şi în tensiunea propriei vieţi, poetul era adesea, se ştie, după exegeza specializată, vecin cu cerul, în căutarea stelei fiinţei. Alegoria cosmică eminesciană are surse existenţiale, filosofice şi poetice şi resurse/proiecţii sufleteşti.

Mihai Eminescu a intrat în literatură prin revista „Familia” (revista apare în 1865, acum 140 de ani), unde publică, între 1866 – 1869, douăsprezece poezii (De-aş avea, 1866, nr. 6; O călărire în zori, 1866, nr. 14; Din străinătate, 1866, nr. 21; La Bucovi­na, 1866, nr. 25; Speranţa, 1866, nr. 29; Misterele nopţii, 1866, nr. 34; Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, 1867, nr. 14; La Heliade, 1867, nr. 25; La o artistă, 1868, nr. 29; Amorul unei marmure, 1868, nr. 33, Junii corupţi, 1869, nr. 4; Amicului F. I., 1869, nr. 13). Aici se reîntoarce, la maturitate, „în culmea gloriei sale”, când publică, în 1883 – 1884, cele şapte „admirabile poezii lirice ale sale” (S-a dus amorul,1883, nr. 17; Când amintirea (Când amintirile), 1883, nr. 20; De acuma (Adio), 1883, nr. 23; Ce e amorul, 1883, nr. 29; Pe lângă plopii fără soţ, 1883, nr. 35; Şi dacă, 1883, nr. 46; Din noaptea, 1884, nr. 7). Iosif Vulcan scrie că „Familia” i-a fost „leagănul şi mormântul”. „Locul debutului şi al amurgului”, va consemna Perpessicius. Scrisoarea de mulţumire a poetului este pentru Iosif Vulcan „cea mai scumpă reliquie literară a mea din lunga carieră ce am parcurs”. „Mulţumesc pentru onorariul trimis, scrie Mihai Eminescu – cel întâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viaţă. În România domneşte demagogia şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă”.

Meritele lui Iosif Vulcan sunt evidenţiate astfel de către Octavian Goga: „Nici nu se poate o legitimare mai luminoasă pentru izbânda unui proces milenar decât faptul că aici la Oradea-Mare, la graniţa noastră sufletească, patruzeci de ani am avut călimara unui scriitor. Această călimară, s-ar putea zice, a trasat şi graniţa politică, tot ce-a venit în urmă n-a fost decât consfinţirea unei biruinţi câştigate demult. Ca pretutindeni în istorie şi la noi condeiul a fost avangarda tunului... Familia e meritul de căpetenie, cărţile lui pot fi uitate, Familia nu se uită. Ea rămâne biletul de intrare permanenţă a lui Iosif Vulcan în istoria li­te­raturii noastre”. O ediţie izbutită a Poeziilor din Familia (19) ale lui Mihai Eminescu aparţine lui Miron Blaga, în 1992, la Editura Anotimp, cu o prefaţă de Mihai Drăgan.

Profesorul Lucian Drimba, autorul volumului Eminescu la Familia (1974 şi 1994), arată rolul lui Iosif Vulcan şi al revistei „Familia” în publicarea operei eminesciene şi a unor informaţii despre scriitor, despre viaţa şi creaţia acestuia. Astfel, în revistă apar cele 19 poezii, între 1866 şi 1869 şi 1883 şi 1884 şi 36 reproduceri din antume şi postume, nuvelele La aniversară (1890) şi Lanţul de aur (traducere, 1866 şi 1889) de Onkel Adam, articolul Repertoriul nostru teatral (1870 şi 1899), trei reproduceri ale portretului lui Eminescu, 442 note şi informaţii despre viaţa şi opera lui Eminescu, 45 de studii, articole, amintiri, recenzii şi cronici şi 6 poezii închinate lui Eminescu. Alături de studiile şi articolele lui Iosif Vulcan, sunt de amintit cele ale lui Titu Maiorescu (Eminescu şi poeziile lui), I. L. Caragiale (In Nirvana), Al. Vlahuţă, N. Petra-Petrescu, A. Demetriescu, A. D. Xenopol, V. Branişte, G. B. Duică, N. Petraşcu, N. A. Bogdan etc. Trepte ale impunerii scriitorului în conştiinţa publică, „bătălia” pentru Eminescu şi transformarea lui într-un simbol al spiritualităţii naţionale au în vedere I. Oprişan şi Teodor Vârgolici, care au tipărit o parte importantă din Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu, seco­lul XIX, vol. I, II, III şi secolul XX, vol. I, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2002, 2004. Câteva secvenţe ale impunerii şi contestării lui Eminescu în veacul al XIX-lea realizează Alexandru Dobrescu în ediţia Detractorii lui Eminescu (Iaşi, Editura Junimea, 2002). El disociază între critici şi detractori, bazându-se pe istoria receptării operei eminesciene. Un tablou realist al receptării lui Mihai Eminescu astăzi a realizat profesorul Constantin Cubleşan, în cinci volume consacrate analizei unor exegeze critice. „Reper modelizant” (Marin Mincu) al formelor poetice româneşti, Eminescu e „trădat” de urmaşi, care îl rescriu adesea. Criteriile romantice ale poeziei eminesciene sunt prezentate de Mircea Scarlat într-o Istorie a poeziei româneşti (vol. II). În dezvoltarea poeziei româneşti, creaţia romantică eminesciană, de o excepţională forţă vizionară şi expresivă, arată preocuparea de steaua fiinţei, de fantasma stelară, autoscopie, proiecţii sufleteşti şi procese cosmice.

Ediţia monumentală a Operei eminesciene, în 17 volume, începută de Perpessicius şi continuată de colectivele coordonate de D. Vatamaniuc şi Petru Creţia, elaborată/ construită în 60 de ani, ne introduce în universul creaţiei lui Mihai Eminescu: Opere I-II-III. Poezii tipărite în timpul vieţii; IV. V. Poezii postume 1877 - 1880; VI. Literatura populară; VII. Proza literară; VIII. Teatrul; IX. Publicistică 1870-1877; X Publicistică 1877-1880; XI. Publicistică 1880; XII. Publicistică 1881; XIII. Publicistică 1882 – 1883, 1888 – 1889; XIV. Traduceri; XV. Fragmentarium. Addenda ediţiei, 1993; XVI. Corespondenţa; XVII. Bibliografie. Viaţa – Opere. Referinţe. Partea I (1866 – 1938), Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1939, 1943, 1944, 1952, 1958, 1963, 1977, 1980, 1983, 1985, 1987, 1989, 1993, 1999.

Sunt vârste ale poeziei şi ale celorlalte forme de expresie eminesciene („urând principiul vieţii, ador ale lui forme”, scrie Eminescu, într-un vers răzleţ, de atelier). Perpessicius atrage atenţia asupra lecturii unor forme sintactico-morfologice, asupra apostrofului, unor moldovenisme şi forme dialectale. Alte ediţii ale operei eminesciene şi criterii de editare pot fi analizate comparativ cu această ediţie academică. N. Georgescu reali­zează o asemenea investigaţie şi prezintă un scenariu probabil al ediţiei princeps (73 de titluri), în Eminescu şi editorii săi, I-II, Bucureşti, Editura Floare albastră, 2000, la ori­gi­ne o teză de doctorat susţinută la Universitatea din Bucureşti. Concluzii importante pentru cercetători sunt, între altele, cele rezultate din compararea ediţiei Maiorescu, princeps (o colecţie; „operă cu totul personală a criticului”, scria Perpessicius) cu textul poeziilor din revista „Convorbiri literare” şi din manuscrise. Utilizând criteriul măsurii (măsurând adevărul ediţiilor / textelor), N. Georgescu analizează numeroase ediţii importante ale operei eminesciene, până la ediţia Perpessicius, monumentală, „integrală şi integră” (Şerban Cioculescu). Comparativ, I. Scurtu foloseşte „dubla măsură” (criteriul tematic şi cronologic şi completitudinea operei), ediţia lui V. G. Morţun are în vedere „măsura operei şi măsura vieţii”, a lui A. C. Cuza „măsura faptei ziaristice”, a lui N. Iorga „prefigurarea măsurii interne”, a lui G. Murnu ”măsura amănuntelor”, a lui G. Ibrăileanu „excesul de măsură”, a lui Mihail Dragomirescu „măsură pentru măsură”, a lui G. Călinescu (1938) „măsura ca dialog” şi a lui Perpessicius „măsura monumentului integral”, arată N. Georgescu. Aş aminti de asemenea ediţiile Ilarie Chendi, Nerva Hodoş, C. Botez (1933), L. Blaga (1923), I. Pillat (1937), E. Lovinescu (1929), D. Murăraşu (principiul editării îl constituie „cronologia internă”, a antumelor şi postumelor), I. Creţu, M. Drăgan, Gh. Bulgăr şi altele.

Ediţia Academiei/ D. Vatamaniuc şi Eugen Simion cuprinde I. Poezii, 1999; II. Proză. Teatru. Literatură populară, 1999; III. Publicistică. Corespondenţă. Fragmentarium, 1999; IV. Publicistică, 2000; V. Publicistică, 2000; VI. Dicţionar de rime. Traduceri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte. Corespondenţă, 2003; VII. Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte, 2003, Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Academiei Române, Univers Enciclopedic, 2003. A apărut de asemenea volumul întâi din Manus­crisele Mihai Eminescu (2004), ediţie coordonată de Eugen Simion, în 23 de volume, care vor cuprinde cele 15.478 de pagini eminesciene. Facsimilarea manuscriselor eminesciene este un proiect cultural care va fi dus, se pare, la împlinire, în primul rând datorită lui Eugen Simion, preşedintele Academiei Române. Laboratorul poetic arată titanica muncă depusă pentru definitivarea unor creaţii. „Nenumărate variante anulate, altele lăsate neterminate şi reluate după mai multe pagini sau în alte caiete, toate îl situează pe Eminescu în fruntea tuturor şlefuitorilor de diamante literare. Abia Caragiale dacă se poate apropia de el prin modificările nenumărate pe care le aduce prozei sale. Numai că acesta operează corecturile pe unul şi acelaşi text, în timp ce Eminescu încearcă noi şi noi forme, adesea mai multe decât zece” (Gabriel Ştrempel).

Practica şcolară/ a lecturii şi ediţiile succesive ale operei eminesciene arată existenţa unor diferenţe de interpretare, de vocabular şi punctuaţie. Din toate rezultă necesitatea corectitudinii editării/tipăririi, a reîntoarcerii/ revenirii la texte, criteriul alegerii, importanţa specializării şi respectarea adevărului, a intenţionalităţii scriitorului, a viziunii şi expresiei acestuia, cunoaşterea ediţiilor şi compararea lor cu manuscrisele: Floare albastră, de exemplu („Lângă trestia cea lină/Şi sub bolta cea senină”; sau „Lângă balta cea senină”; „Acolo’n ochiu de pădure/Lângă bolta cea senină/Şi sub trestia cea lină/Vom şede în foi de mure” – vezi alegerea între sub bolta şi sub trestia). Felul lecturii trimite/ poate trimite la viziunea scriitorului, la nucleul operei. Citirea, înţelegerea şi scrierea textului eminescian este concomitent o problemă de formare/exersare, tradiţie a editării, comparare a variantelor/manuscriselor, analiză a formelor, pedagogie a lecturii, de ortografie şi punctuaţie, de intenţionalitate a scriitorului şi coerenţă a operei – textul, ordinea, cronologia, ortografia, aparatul critic, variantele, anexele le evidenţiază Perpessicius. Lectura/ înţelegerea are nevoie mereu de „corecţiile” calde ale lui Şerban Cioculescu, Vl. Streinu, Pompiliu Constantinescu, Ion Gheţie etc. (vezi de exemplu instructivele şi savuroasele observaţii ale lui Şerban Cioculescu despre unele expresii greu inteligibile din ediţii, despre accent, i şi u scurt, apostrof şi „trăsura de unire”, din Caietele Mihai Eminescu, I-II). Sunt căi de urmat, învăţăminte şi posibilităţi pentru cei care vin, pentru care, în formularea lui Iosif Vulcan, „cu bucurie deschidem coloanele”. O menţiune: „să scrie după ortografia ce o urmăm şi noi” (şi după posibilităţi).

Astăzi este clar că ediţiile operei aproximează un Eminescu esenţial şi că ele propun/ presupun o exegeză. În serie astrală, „bolta cea senină”, de exemplu, are sinonime precum poartă, arc, imensitate, sublim şi participare la viaţa cosmică. În majoritatea cazurilor editorii însoţesc aceste ediţii de prefeţe, cărţi şi studii complementare, conturând preo­cupări specifice şi serii interpretative. Aş putea da asemenea exemple frumoase/multe despre cei care scriu în zilele noastre despre Eminescu (asemenea contribuţii şi biblio­grafii am înregistrat în cartea Monologul dramatic eminescian, Editura Dacia, 2001 şi în volumul colectiv Eminescu – dimensiunea romantică, din 2002, coordonat de prof. Mircea Popa şi de mine). Mă opresc însă în primul rând la exemplele semnificative ale lui Perpessicius şi G. Călinescu – primul i-a închinat viaţa / vederea ediţiei Opere, iar al doilea, documentându-se pentru Opera lui Mihai Eminescu, a scris Istoria literaturii române... şi o istorie (parţială) a literaturii universale (spaniole).

În paralel cu editarea textelor eminesciene se conturează şi unele interpretări semnificative. Astfel, Petru Creţia aşează opera eminesciană sub semnul teatrului, ceea ce ne reaminteşte de constatările lui George Călinescu privind imaginarea de către Eminescu a unor vaste construcţii lirico-dramatice. Poetul plănuia „mari compoziţii lirice şi dramati­ce”, iar unele antume sunt monologuri din aceste vaste proiecte. El are, asemenea lui Goethe, „năzuinţa grandiosului şi a organicului”, scrie G. Călinescu. Manuscrisele arată încercări inedite, „cele mai multe de dramă”. Înnoind expresia, poetul tinde să creeze un „univers în semicerc”. Pe acest semicerc, „având ca orizonturi naşterea şi moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei universale”, se bazează criticul în exegeza operei eminesciene. Această perspectivă teatrală ar presupune şi o altă distribuire a manuscriselor. Întinderea şi adâncimea operei eminesciene îşi aşteaptă cititorii şi exegeţii, alte „dezlegări”.

Preocuparea eminesciană de fiinţă este înregistrată de George Munteanu ca o antropogonie şi ea legitimează influenţele biografice, pânda agonică, dimensionarea tragică, preocuparea de moarte, accentuarea aspectelor cognitive, evidenţierea rolului faptei (Vezi George Munteanu, Eminescu şi antinomiile posterităţii, Bucureşti, Editura Albatros, 1988, pp. 21 - 37). Ca noţiune şi mod de lucru (cu holomeri, în relief, asociind eternul şi efemerul, artistul şi cugetătorul), antropogonia succede cosmogonia (G. Călinescu) şi sociogonia (T. Vianu). În antropogonie măsura(rea) umanului este extraordinară. Aspiraţia omului romantic este de a intra în universal, „în toate formele” (Tudor Vianu). Alături de idealul cultural universal stă tendinţa proteică, de trăire concomitentă a formelor vieţii.

Exegeza critică eminesciană cuprinde numeroase încercări de descriere şi sistematizare a creaţiei poetului romantic român. Criteriile sunt diverse, iar analizele oferă numeroase sugestii apropiate concepţiei literare a autorului şi specificului operei: formaţia scriitorului; teme şi motive romantice ale operei; supratema timpului (George Călinescu); atitudinea şi formele eului în lirică şi voluptatea durerii (Tudor Vianu); eul voievodal (Lucian Blaga); dimensiunea filozofică şi existenţială (Eugen Todoran); momentul „florii albastre” în lirismul eminescian (Vladimir Streinu); antume şi postume (Ion Negoiţescu); miturile creaţiei şi valoarea prozei (Eugen Simion); modele cosmologice adoptate şi viziune poetică (Ioana Em. Petrescu); imaginarul poetic (Dan Mănucă); formaţia scriitorului şi izvoarele operei (George Munteanu, D. Vatamaniuc); temele creaţiei „poetului tânăr” (Mihai Drăgan); afectivitatea, principiul feminin şi nostalgia apropierii (Edgar Papu); tema titaniană (Matei Călinescu); motivul insulei transcendente (Mircea Eliade); sentimentul şi reflecţia (Mircea Scarlat), lumina viorie a simţământului (Dan C. Mihăilescu); melancolia (George Gană), imaginarul spaţiului public şi al celui privat (Caius Dobrescu), raportul biografie – istorie/literatură şi evidenţierea componentelor intelectuale ale vieţii şi creaţiei eminesciene (Ilina Gregori); legătura cu alte culturi, cu alte limbi şi cu alţi scriitori (Zoe Dumitrescu - Buşulenga, Ştefan Avădanei, I. M. Raşcu, Iosif Cheie - Pantea, Amita Bhose, Ştefan Melancu) etc. Valoarea operei, criteriul biografic şi modul de exprimare (liric, dramatic, epic, gazetăresc) sunt avute în vedere şi ele; perioade­le de creaţie şi mediul social şi etno-psihologic, de asemenea.

Creaţia eminesciană ocupă un loc important în cadrul direcţiei noi (falangei junimiste). De la studiile lui Titu Maiorescu despre Mihai Eminescu (din 1872 şi 1889), până la Opera lui Mihai Eminescu, de George Călinescu, lucrare monumentală, istoria literară reţine, alături de alte exemple, critica explicativă a lui Garabet Ibrăileanu, critica ştiinţifică a lui Mihail Dragomirescu, interpretarea lui Nicolae Iorga privind sufletul românesc, analiza surselor şi criteriul istoric şi literar la I. Scurtu şi G. Bogdan Duică, criti­ca stilistică a lui Tudor Vianu, arta cuvântului şi creativitatea eminesciană, analizate de D. Caracostea, tipologiile literare stabilite de D. Popovici şi nucleele operei fixate de Vl. Streinu. G. Călinescu explică felul în care Eminescu înţelege lumea, plăsmuieşte mari compoziţii lirice şi dramatice şi foloseşte simboluri romantice.

Momentele Maiorescu (1889) şi Călinescu (1934 - 1936) ale receptării creaţiei eminesciene vor fi continuate prin Poezia lui Eminescu de Ion Negoiţescu (1968) şi Edgar Papu (1971). Eseul lui Eugen Simion despre proza eminesciană (1964) şi cartea Rosei Del Conte (1963; 1990) se situează valoric, tematic şi metodologic alături de cele două cărţi despre poezia eminesciană. Celei de a patra etape a acestei receptări a creaţiei eminesciene de către critica literară specializată îi corespund Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică de Ioana Em. Petrescu (1978), Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian de Dan Mănucă (1999) şi Melancolia lui Eminescu de George Gană (2002). Unele constante critice apropie de acest interval exegetic cărţile despre Eminescu scrise de Constantin Noica, Matei Călinescu, Marin Mincu, Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, George Munteanu, Dan C. Mihăilescu, Mihai Zamfir, Ioana Bot, Ştefan Avădanei. Bibliografia critică despre Eminescu foloseşte de asemenea numeroase sugestii şi analize din eseurile scrise de Mircea Eliade, Eugen Todoran, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Amita Bhose, Elena Tacciu, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, N. Georgescu, Nicolae Ciobanu, Ilina Gregori. Sunt posibile, desigur, numeroase alte sinteze şi paralele, căci, fatal, nu putem cuprinde într-un asemenea capitol toate sugestiile captivante oferite de exegeza specializată (o interesantă critică a criticii despre Eminescu cuprind în unele din cărţile lor Mihai Cimpoi, Constantin Cubleşan şi alţii).

Un tablou succint al ediţiilor de poezie şi proză eminesciană completează exegeza critică specializată: la ediţiile semnalate deja adăugăm Poesii, prefaţă de T. Maiorescu (1883), Scrieri politice şi literare, introducere de I. Scurtu (1905), Poezii, ediţie alcătuită de G. Ibrăileanu (1930), Proză, prefaţă şi note de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, text stabilit de Eugen Simion şi Flora Şuteu, Poezii, vol. I - V, ediţie critică de D. Murăraşu, Poezii, antologie, prefaţă şi tabel cronologic de George Gană (2000). Formele de scriere şi rescriere a eminescianismului reprezintă o temă importantă a criticii literare. În spirit eminescian, o carte a Irinei Petraş, de exemplu, este intitulată semnificativ Ştiinţa morţii. Ioana Bot arată că universul poetic eminescian a devenit o grilă de percepere a realităţii şi a literaturii. La ea recurg, prin citate, de exemplu, numeroşi poeţi de azi (Eminescu şi lirica românească de azi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990). Numeroase demersuri critice utilizează criterii şi exemple eminesciene.

Dacă ierarhizăm informaţiile din bibliografia eminesciană (lăsând afară nu­me­roase aproximaţii şi exagerări) este de subliniat în primul rând faptul că autorul scrie o poezie reflexivă, a imaginarului romantic şi o proză de idei, fantastică şi filosofică, axată pe experienţe spirituale. „Sarcina de gânduri”, meditaţia filosofică şi clasicismul gnomic caracterizează această creaţie. Dintr-o asemenea perspectivă, a gândirii şi cosmogoniei, a temelor fundamentale ale creaţiei şi a imaginarului poetic îşi argumentează cărţile despre Mihai Eminescu criticii literari George Călinescu, Tudor Vianu, Edgar Papu, Eugen Simion, Dan Mănucă, Ioana Em. Petrescu, George Munteanu, George Gană şi alţii. Poetul era un „om de pasiune”. Aceasta este dominanta actelor esenţiale din care s-a realizat opera romantică eminesciană. Pasiunea şi tendinţa dramatică îl duc la contemplaţie. S-au alcătuit, se ştie, statistici privind dispoziţiile sufleteşti întâlnite în operă. „Patima şi afirmarea excesivă, de o parte, negaţiunea excesivă, de altă parte, sunt cei doi poli în care se cuprinde creaţiunea lui Emunescu” (D. Caracostea). Subliniem faptul că la Eminescu pasiunea dă viaţă gândirii. „Sucul învietor al gândirei e patima. E vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil; desigur că cel mai nobil este adevărul”, arată scriitorul, component al falangei junimiste (sinonimă cu direcţia nouă). „A pus în tine Domnul nemargini de gândire”. Şi: „recea cumpăn-a gândirii”; „o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, cu atât cugetarea este mai clară”. Aşa cum arată creaţia şi căutările unor „călători în stele”, pentru „cutremurul nervilor” sunt complementare poezia, proza şi idealităţile eminesciene, romantice şi fapta înaltă. Iubirea şi cunoaşterea sunt puse de Eminescu în legătură cu fericirea şi creaţia, cu infinitul şi absolutul.

Discursul eminescian este romantic şi, astăzi, databil: atât cel poetic, extraordinar, cât şi cel gazetăresc, împlinit şi divers, cel dramaturgic, original şi complex şi cel epic, de mare forţă expresivă şi încărcătură filosofică. El aparţine mileniului doi, secolului al XIX-lea, secolul romantismului şi al modernităţii (care va fructifica apoi experienţele simbolismului şi ale realismului). Istoriile literare înregistrează locul acestei creaţii romantice, originale, de o excepţională forţă vizionară şi expresivă, în dezvoltarea poeziei româneşti, „trădările” şi despărţirile marilor poeţi interbelici şi contemporani de Eminescu (scrierea şi rescrierea eminescianismului), evoluţia prozei fantastice şi a gazetăriei după momentul eminescian şi, mai puţin, dimensiunea reprezentaţiei (vocile spectacolului) acestei opere pentru junimismul românesc şi pentru mentalităţile şi specificităţile noastre. Astăzi, ca în alte dăţi, el pare/ este reconfirmat de realităţile vieţii noastre politice, social-economice şi culturale. Perspectiva întregului adiţionează numeroase fapte şi întâmplări, reconstituiri şi supoziţii, pentru descrierea epocii şi a operei eminesciene, a legăturilor lui Eminescu cu contemporanii săi. După Filosofia inconştientului a lui Eduard von Hartmann, de exemplu, reţine Eminescu propensiunea omului „şi cătră centrul pământului şi cătră soare” (Cf Helmuth Frisch, Sursele germane ale creaţiei eminesciene I-II, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 1999, pp. 331-346, vol. I şi 200-253, vol II). În 1970 poetul înregistra/nota Cântecul sferelor (Sphärengesang) de Hieronymus Lorm, pentru „cumpătata linişte a nefiinţei” şi „al stelelor mers”.

Direcţiile (stadiile) exegezei eminesciene înregistrate de noi în ultimii ani au în vedere, în proporţionări diferite, (1.) personalitatea scriitorului, (2.) dominanta modu­rilor de expunere, (3.) cosmogonia eminesciană, tentarea imensităţii. Cele (cel puţin) trei pericole ale exegezei eminesciene actuale se referă la (1.) excesiva metaforizare şi simbolizare a limbajului critic (alături de locurile comune), (2.) absenţa documentelor (argumentelor) din operă, din interpretare, din porţiunea de gândire critică (suplinită, uneori, de violenţa atitudinii, vizibilă, ca pe un ecran, în limbaj) şi (3.) puţina frecventare (re­ci­ti­re) a textului eminescian, complementară dogmei închiderii în fragment, în etichete, formule şi poncife, în premise negatoare. Există însă, în exegeza specializată, câteva constante critice, care, urmate, ne ocrotesc (cât de cât) de banalitate, parţialitate, răspăr şi exagerare.

Cele mai valoroase exegeze şi riguroase informaţii în legătură cu viaţa şi opera eminesciană le întâlnim, aşa cum am arătat, în cărţile scrise de George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Garabet Ibrăileanu, D. Caracostea, Rosa Del Conte, Ion Negoiţescu. Edgar Papu, Amita Bhose, Eugen Simion, Matei Călinescu, Ioana Em. Petrescu, Dan Mănucă, Nicolae Manolescu, D. Murăraşu, Marin Mincu, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Dan C. Mihăilescu, Mihai Drăgan, George Munteanu, Ştefan Cazimir, George Gană, Ioana Bot, Constantin Barbu, N. Georgescu, Ion Nica etc.

Toţi marii critici literari, de la George Călinescu până la Eugen Simion, Ioana Em. Petrescu, Edgar Papu, Rosa Del Conte, Dan Mănucă şi George Gană arată preocuparea dominantă a poetului de tema timpului şi de drama omului, înregistrând modelele cosmologice şi ierarhiile cereşti şi ipostazele lirice ale eroilor săi: luceafăr, demiurg, novice, călăuză, mag, situaţi pe trepte valorizante diverse. Încărcătura speranţei este extraordinară: „Un om se naşte-un înger o stea din cer aprinde/ Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut,/ A gândurilor aripi în om el le întinde/ Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut./ O candelă a vieţii, de cer steaua depinde/ Şi îmblă scriind soartea a omului născut./ Când moare, a lui suflet aripele şi-a-ntins/ Şi renturnând în ceruri pe drum steaua a stins” (Povestea magului călător în stele). Conceptul eminescian de poezie este acela al unui panlirism cosmic, scrie Petru Creţia (Testamentul unui eminescolog). Îi sunt consubstanţiale rătăcirea cosmică şi exilul uman. Livrarea cosmică este dramatică şi antrenează angelodemonicul făpturii visătoare, „deşteptarea” lăuntrică şi mediul social-istoric.

În ritmul cosmic sunt cuprinse deopotrivă devenirea şi durata, clipa şi iluzia. Vizi­unea eminesciană este „ciclică” (circulară), subliniind permanenţa devenirii, perenitatea cosmosului şi vremelnicia fiinţelor. Vulnerabilul uman apare adesea raportat la cosmos. Poezia exprimă “puritatea extatică a acestei contemplaţii” (Rosa Del Conte). În această eternă reîntoarcere este cuprinsă moartea fiinţelor şi prăbuşirea apocaliptică a universului. Mircea Eliade şi Rosa Del Conte disting la Mihai Eminescu un timp cosmic, vital, intact, al împlinirii, circular (care „stă, vremuieşte”) şi un timp istoric, pământesc, muritor, al uzurii (care „loveşte”), îmbătrânirii şi morţii. „Ceasul umblă, loveşte, dar vremea stă, vremuieşte” – spune proverbul. Eminescu scrie că „viermele vremurilor roade în noi”. Şi: „Timpul mort şi-ntinde trupul/ Şi devine vecinicie”; „Din sânul vecinicului ieri/ Trăieşte azi ce moare”. La Eminescu poezia cosmică înseamnă contemplarea imensităţii spaţiale şi sentimentul acut al scurgerii timpului. O înţelegere aparte a naturii de către Eminescu înseamnă întrepătrunderea universului material cu universul spiritual şi perspectiva tragică, a plângerii şi stingerii.

Spiritul eminescian contemplă departele stelar al imaginaţiei cosmice, perspectiva arheică a trecerii eterne a materiei prin lume (Despre nemurirea sufletului şi a formei individuale), puterea creatorului şi vocaţiile bătrânilor, regi/monarhi/voievozi şi magi. Lume, destin, vehicul şi psihologie, steaua eminesciană a secolului al XIX-lea aparţine centrului lumii, unui arhetip spre care se poate călători/zbura/spera/iniţia/regreta/jertfi şi suferi. Interesul pentru fiinţă şi etnie (în tropii unei naţiuni agricole Eminescu evidenţiază legătura individului „prin lanţuri nedesfăcute” de grupul de oameni în care s-a născut şi trezirea „de suflarea secolului”) şi dirijarea astrală a psihismului arată felul în care eul voievodal eminescian înregistrează experienţele participării la istorie, la spaţiul public şi ale desprinderii din contingent şi sentimentul acut al scurgerii timpului.

Unul din fenomenele cele mai interesante ale creaţiei eminesciene îl reprezintă modul de constituire a monologului dramatic. Ca dovadă, dezbaterile critice despre forma internă şi creativitatea eminesciană, despre vocile autorului şi ale textului, despre proiecte, variante, compoziţii şi autonomizări, antume şi postume, despre lupta cu limbajul. La lectură surprinde tiparul prozodic divers al acestui monolog dramatic, în diferite etape ale creaţiei şi nuclee ale operei.

Adesea se întâlnesc viziunea şi abstracţiile (ei), tema poeziei şi teoretizarea acestei teme. Ion Negoiţescu scrie că “intuiţia fundamentală a lui Eminescu trebuie să fi fost aceea a substratului unanim al morţii (intuiţie mai originară decât influenţele schopenhaueriaene, şi care de abia ea le explică). Moartea e substanţa şi unicul sens (deci, prin pesimismul schopenhaueriene: lipsa de sens) ce-l poate revela lumea, şi chiar Demiurgul plânge fiindcă în el arde conştiinţa cea mai trează a atotputerniciei morţii. Şi haosul e moarte, născândă primordială, scufundată în sine, pătrunsă de sine, iar pe pământ somnul rămâne conştiinţa cea mai puternică, cea mai apropiată, a morţii”.

În imaginarul poetic eminescian sunt cuprinse numeroase voci lirice pentru întrebările către imensitate, către spiritul Universului. Extazul (sublimul) aspiraţiei romantice, cu numeroase elanuri, zboruri şi lumini, arată felul în care, într-o natură vibratoare, stările intense ale eroilor devin muzicale. Asemenea clipe de beatitudine, vecine cu credinţa şi revelaţia, există în creaţia eminesciană şi exemplele se cunosc. („Greieri răguşit cântau ca orologii aruncate în iarbă”). Am înregistrat un moment de vârf al sacrului eminescian şi al liturgicului mateiucaragialian, când se instaurează tăcerea, extazul şi visul şi se face trecerea în ritmurile imensităţii (Cf. Ioan Derşidan, Mateiu I. Caragiale - carnavalescul şi liturgicul operei, Bucureşti, Editura Minerva, 1997). Repetitivă, starea (contemplaţia) există şi în unele poezii erotice, filosofice şi mitologice.

În ultimă instanţă, vocile lirice eminesciene (monologuri dramatice) se află în dialog şi completare. Năzuinţa este spre steaua fiinţei, după marile modele cosmologice, spărgând cercurile destinului, ale legendei şi spaţiului public şi ale existenţei individuale, vulnerabile şi pagurice. Constituirea monologului se face pe baza legăturii strânse dintre eul poetic, obiectul poeziei (steaua fiinţei) şi conştiinţa de sine. La Eminescu lumea este visul sufletului nostru, aşa cum la Mircea Eliade lumea este mitul sufletului, la Eugen Ionescu angoasa sufletului, iar la Mateiu I. Caragiale aceasta devine hagialâcul sufletului.

O interesantă demonstraţie privind „embrionul” viziunii poetice eminesciene reali­zează Vladimir Streinu. De aceea, la analiză, poezia va trebui decorticată, numite miezul, coaja şi creşterea. El ia în discuţie momentul deplinei înfloriri a spiritului poetic eminescian, fixându-l la 1873, la momentul elaborării poeziei Floare albastră. Îi corespunde, în epică, elaborarea nuvelei Sărmanul Dionis (1872). Criticul arată totodată importanţa „sfericităţii concepţiei în jurul unui centru” şi existenţa, în opera eminesciană, a unui tipar al acestei „sfericităţi de concepţie”. Sfera constituie punctul de pornire şi pentru modelele cosmologice şi pentru influenţele folclorice. Ideea sâmburelui, a germinaţiei şi metafora ghindei sunt susţinute de cronologia internă a operei. Stele, nori şi ceruri înalte sunt la Eminescu o „metaforă a gândirii cosmogonice” (Ioana Em. Petrescu). Câţiva dintre iconii celeşti i-am amintit în volumul Monologul dramatic eminescian (2001): castele, domă, poartă, hale, izvoare de lumini, stele, zboruri. Căci spiritul eminescian se defineşte ascensional „Astrul/Luceafărul trăieşte într-o sferă superioară”, este „cel de sus” scrie George Călinescu. Cosmicul eminescian reprezintă setea de absolut, arată Rosa Del Conte.

Creaţia eminesciană care seamănă cu opera viitoare mai mult decât cu cea trecută îi pare criticului Vladimir Streinu poezia - embrion Floare albastră (1873). Perceperea contrariilor, antiteza viaţă - moarte arată că „dezumanizării prin sterpe meditaţii idealiste asupra morţii şi eternităţii - scrie Vladimir Streinu - i se propune contactul cu viaţa în formele temporale; şi acceptarea experienţei, chiar în concluzia efemerităţii ei, nu acoperă totuşi opunerea termenilor fundamentali” ... Argument pentru opera ce se va scrie în continuare: „În viziunea ideală, cuvântul numeşte ca în vederea reală. Şi această mutaţie stilistică izolează ca mod propriu Floare albastră de figuraţia debutului”. Opera eminesciană va creşte întreagă din Floare albastră, „ca dintr-un embrion”.

Poezia este astfel un punct de pornire pentru alte „compoziţii ale contrariilor” şi pentru sentimentul mixt de „dulce jale” şi „dureros de dulce”, „fermecat şi dureros”. La Eminescu „poezia vieţii dă preţ poeziei morţii şi în această perspectivă opera i se alcătuieşte diferit”. Un citat extraordinar al lui Vladimir Streinu, ce prezintă (defineşte) poezia, apropiind-o de scoică, ne aminteşte de conştiinţa de sine a poetului, asemănată de Georges Poulet (în Metamorfozele cercului) cu un pagur. „Creaţia literară, îndeosebi lirică, seamănă mai curând cu acele vieţuitoare marine, nautili şi scoici de apă sărată, care trăiesc sub platoşele fantastice ale unui schelet extern. Ca moluştele acelea, pe care străvezia liană le face să se tragă în mirifice recesiuni spirale, poezia are aceeaşi natură retractilă. Până unde o poate critica urmări?”. Interesantă ne pare însă aici referinţa poetu­lui, după Eduard von Hartmann, la „centrul pământului” şi la „soare”.

Pagurul este un crustaceu care îşi pune la adăpost abdomenul moale în cochilia unui gasteropod. În Metamorfozele cercului Georges Poulet studiază imensitatea (atribut al Divinităţii) şi ia în considerare conştiinţa de sine (asemănată cu un pagur), care sălăşluieşte într-un spaţiu retractil şi subiectiv. Cercul metafizic este reprezentat prin sentimente, atitudini, reflecţii şi reverii. Din exemplele pe epoci şi curente literare nu lipsesc operele lui Lamartine, Vigny, Edgar Poe, Baudelaire, Mallarmé, Rilke şi Eliot. Asemenea repere axiologice, concentrice, întâlnim în modelele cosmologice platoniciene şi kantiene ale viziunii poetice eminesciene, aşa cum le reprezintă Ioana Em. Petrescu (în Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică) şi în cercurile destinului, ale legendei şi fiinţei, din imaginarul poetic eminescian, aşa cum le trasează Dan Mănucă (în Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian), precum şi în dimensionarea afectivităţii (a luminii viorii a simţământului), în aproapele şi departele eminescian, cum argumentează Edgar Papu (în Poezia lui Eminescu) şi George Gană (în Melancolia lui Eminescu), prin modul de a privi lumea şi tipul de sensibilitate cores­punzător. Sideromania romantică eminesciană este una din paralelele posibile la melancolie şi la modelele cosmologice descrise.

Vladimir Streinu consideră că în cochilia acestei poezii este un spaţiu de palpitaţie intestină fără acces. „E un aspect intern, descriptibil în parte; şi e zvonul de potenţialităţi, pe care îl va actualiza numai opera eminesciană întreagă”. La rândul său, Georges Poulet (vol. Metamorfozele cercului, Bucureşti, Editura Univers, 1987) compară conştiinţa de sine (care sondează imensitatea) cu un pagur, care-şi face rost de un adăpost extensibil şi retractil, ca un cerc, ca o sferă, în care locuieşte. Aproximarea acestui „loc mintal”, a acestui spaţiu privat, al subiectivităţii şi libertăţii, a acestor potenţialităţi (în care se manifestă spiritul autorului şi formele operelor), stă în atenţia celor doi autori. Ele sunt asociate poeziei, de către primul (Vl. Streinu), respectiv conştiinţei de sine, prezentă în forme diverse în literatură, de către al doilea (Georges Poulet). Reamintim pasajul selectat de Eminescu din Eduard von Hartmann privind propensiunea omului „şi cătră centrul pământului şi cătră soare”. Vor urma, aşa cum am arătat deja, alţi exegeţi, impunându-se a fi amintiţi, în acest caz, pentru interpretarea eminesciană, în primul rând Edgar Papu, Eugen Simion, Ioana Em. Petrescu, Dan Mănucă şi George Gană. Ne aflăm într-un nucleu în care se constituie monologul dramatic despre steaua fiinţei, căutarea eternului în efemer.

Structurile imaginarului eminescian (somnul, visul, steaua, zborul uranic, erotica, sâmburele de ghindă, arheul, interiorul fabulos, mitologia, oglinda, dublul), ataraxia şi prezentul etern, perechile de termeni antitetici (voluptate/ durere; „farmec dureros de dulce”; pesimism/ optimism; Venere şi Madonă; înger şi demon; adoraţie/ pejoraţie; afirmare şi negare; senzualitate/ suavitate; icoană şi desacralizare; aproape/ departe; titan şi geniu; antume/ postume), temele şi motivele creaţiei îl arată pe Mihai Eminescu ilustrând convenţia poetică romantică, ale cărei criterii sunt sentimentul şi reflecţia, aşa cum convenţia poetică simbolistă foloseşte sugestia şi alegoria. Nu excludem posibilitatea altor lecturi, incidenţe şi componente ale operei, dar natura (felul, modul) creaţiei eminesciene este romantică. Opera sa cuprinde caracteristicile romantismului. Modelele cosmologice ale acestei creaţii se înscriu aspiraţiei spre absolut şi totalitate, spre re-creere şi geneze continue, miticul, vizionarul şi filosofia subsumându-se acestei gândiri poetice care trans­cende istoria şi lumile, în căutarea cuvintelor şi a preţului vieţii si al morţii: „Nu-i foliant în lume din care să înveţi/ Ca viaţa preţ să aibă. şi moartea s-aibă preţ”. Monologul dramatic romantic aproximează astfel un icon eminescian inconfundabil – steaua fiinţei: între efemer şi etern, de la pagur şi scoică, până la perlă, imensitate şi arcurile „gândului purtat de dor”, pentru a da glas aventurii metafizice şi nefericirii/nenorocului geniului în lume.