Mona Lisa sau tentația
absurdului
Mărturisesc, încă din adolescență am fost fascinată de ea
Mona Lisa a dăinuit cu o stranie și tiranică insistență în visele mele: întîi
tabloul, apoi femeia. Încerc să îmi amintesc ce scriam pe atunci despre minunata
creație a lui Leonardo, dar fără nici un rezultat.
Cu cîțiva ani în urmă am fotografiat-o la Louvre și
obsesia a revenit, nu ca o fantomatică amintire a entuziasmului adolescentin din
vremea cînd cumpăram cărți de istoria artei, ci sub o formă mult mai concretă.
Paradoxal, descoperisem femeia în locul operei genialului pictor. Dacă
interesul meu față de Mona Lisa fusese la început doar o consecință firească a
admirației ce i-o purtam marelui Leonardo da Vinci de această dată poate și
datorită contactului vizual direct personalitatea ei mi s-a impus
fără nici o urmă de dubiu. Mona Lisa a încetat să mai fie un simplu tablou, o
ilustrare a geniului artistului florentin. Printr-un ciudat capriciu al trecerii
timpului, modelul a izbutit să dobîndească o relativă independență de creator,
poate chiar să îl surclaseze cumva.
Astăzi, cred că nu doar pentru mine, La Gioconda este o
prezență vie, aptă să genereze și să dezvolte prin ea însăși o întreagă
simbolistică nu în întregime tributară mediului artistic din care s-a ivit. Cu
cît cunoști mai mult spunea Leonardo cu atît iubești mai mult. Un ecou al
iubirii creștine sau o convingere personală a primului mare spirit modern care a
reușit să ilustreze o simbioză unică de rafinament artistic și rigoare
științifică? Omul cu majusculă, omul universal începea să uzurpe locul
central ocupat de divinitate în viața comunității. În fond, se năștea o nouă
religie care preamărea virtuțile omenești privind cunoașterea nu ca pe un
atribut divin, ci ca pe un rezultat concret al actualizării potențialului
creator din ființa umană. Iubirea nu mai era un sentiment social, o datorie
pioasă către Dumnezeu și biserică, iubirea devenise expresia emancipării,
atît a emancipării omului de sub tutela Creatorului său, cît și o declarație de
independență a individului în fața constrîngerilor societății.
Deși se spune că ar fi combătut prin întreaga sa viață
idealurile platoniciene, îndrăznesc să cred în continuare că Forma poate
fi considerată la Leonardo echivalentul Ideii lui Platon. Poate că nu
întîmplător, prima dragoste a lui Platon a fost poezia. Întîlnirea cu Socrate
i-a revelat un nou mod de interpretare a lumii și a ființei: filosofia.
Caracterul obiectiv al Ideii platonice îl regăsim în metafizica picturii
lui Leonardo. Portretele magicianului florentin cu deosebire Mona Lisa au ca
însușire fundamentală capacitatea de a figura nu doar trăsăturile anatomice ale
unui individ oarecare, ci umanitatea sa. Privind-o pe Mona Lisa,
redescoperim o regulă estetică fundamentală: frumusețea înseamnă armonie, iar
armonia formelor acestui personaj este aproape perfectă. Spun aproape perfectă
fiindcă nu lipsește decît foarte puțin pentru a înclina balanța fie în direcția
unei Madone burgheze plictisitoare în inevitabila sa desăvîrșire fie în
capcana banalității, a anonimatului portretistic.
Aparent, Mona Lisa putea fi o femeie oarecare, nu foarte
frumoasă nici măcar foarte tînără (într-o epocă în care fetele se măritau la
treisprezece-paisprezece ani), dacă nu ar fi existat acel detaliu genial, acel
mic dezacord într-o frază muzicală construită minuțios și, pînă la un punct,
impecabil. Totul inspira calm, armonie: prezența blîndă și totuși majestuoasă nu
prin trufie, ci prin severitatea liniștită a rochiei de culoare întunecată
completată de o pieptănătură simplă. Nevasta unui negustor bogat. O demnitate
evidențiată a ținutei. Ochii Mona Lisei sunt ochi de icoană par că te privesc
drept în orice parte te-ai situa. Și totuși, această carnație de madonă, vag
materială, mai mult ca un abur desprins din conturul formei e străbătută de un
fior neașteptat! Surîsul ei trădează o neliniște ascunsă, camuflată de faldurile
mici ale rochiei, de mîinile așezate calin într-o poziție bine studiată. Această
mică fisură distruge întregul eșafodaj, fiind elementul care pune la îndoială
totul: de la blîndețea astrală a personajului pînă la fantomaticul peisaj din
fundal. Acel peisaj ireal și nepotrivit, pînă la urmă, în cadru are oare rolul
de a deruta, de a masca drama adevărată? Iar dacă da, atunci care este
realitatea?
Această îndoială tipic umană face, cred eu, din
Mona Lisa un personaj aflat la limita absurdului. Kierkegaard scria: Dacă omul
n-ar avea o conștiință eternă, dacă în adîncul a toate n-ar exista decît o
putere sălbatică și clocotitoare dînd naștere, în vîrtejul unor întunecate
patimi, tuturor lucrurilor, celor mărețe și celor neînsemnate, dacă sub lucruri
s-ar ascunde prăpastia fără fund pe care nimic nu ar putea-o umple, ce ar fi
viața altceva decît disperare? Comentîndu-l, Camus definea absurdul și
riscurile lui: Absurdul care este starea metafizică a omului conștient, nu duce
la Dumnezeu. Astfel, disperarea devine starea necredinciosului pentru că orice
păcat se naște din îndoială, iar îndoiala îl îndepărtează pe om de Dumnezeul
său.
Cei care nu s-au rătăcit în labirintul îndoielii au
înțeles de mult timp că filosofia sau arta sunt simple iluzii, rodul unor
tulburări ale simțurilor sau ale rațiunii umane. Pentru acei aleși adevărul
apare limpede: nu există incertitudine, nu există regret viața de aici este o
poartă către viața de dincolo. Dar pentru ceilalți? În absența lui Dumnezeu, lui
Tezeu îi rămîne numai dragostea Ariadnei. |